Am deschis ușa și am găsit în prag o tânără cu ochii plini de lacrimi. Îmbrăcată într-un palton șifonat, îi tremurau mâinile. Bună ziua sunt logodnica fiului dumneavoastră. Dar el a dispărut. Acum două săptămâni. Și nimeni nu știe unde e.
M-am blocat în loc. Am privit-o încercând să pun la loc toate piesele. Logodnica? Fiul meu nu mi-a spus că s-a logodit cu nimeni. Și, cu atât mai mult, nu mi-a spus că s-a îndrăgostit. Și, în primul rând, nu a dispărut nicăieri. Îl văzusem și săptămâna trecută, când m-a ajutat să port cumpărăturile în casă. A băut o ceașcă de ceai și mi-a spus că are mult de lucru. Mult de lucru, cum zicea el mereu.
L-am lăsat să intre. S-a așezat pe marginea fotoliei și a scos din geantă o poză. Ea și fiul meu Mihai stăteau lângă lacul din Parcul Herăstrău, ținându-se de mână și zâmbind. A fost în august. Atunci mi-a cerut în căsătorie, a șoptit. De atunci am planificat totul împreună. Am închiriat un apartament, trebuia să pornim la un job nou în Italia. Plecăm săptămâna viitoare.
Priveam tot mai nelinișită. În lumea mea nu există nicio logodnă, nicio Italia, nici călătorii în străinătate. Mihai locuia singur în București, lucra de acasă pentru o firmă de IT. Avea mereu secrete, dar niciodată nu dispărea. Niciodată nu mă lăsa în beznă.
Am sunat la colegul lui de apartament, a continuat ea. Mi-a zis că Mihai s-a mutat. A împachetat totul și a plecat. Dar nu a spus unde. Nu răspunde la telefon, nici mie, nici nimănui. De aceea am venit la dumneavoastră. Poate e pe aici? Poate s-a întâmplat ceva?
Am sunat pe Mihai. Liniștea telefonului era apăsătoare. I-am trimis un mesaj scurt: Unde ești?. Niciun răspuns. Atunci ceva s-a rupt în interiorul meu. Am simțit frica pe care o are doar o mamă: frica să nu îți cunoști propriul copil, să nu vezi ceva ce a fost în fața ochilor de ani de zile și să nu vrei să-l vezi.
Am început să caut. Zilele următoare le-am telefonat prietenilor lui, colegilor de la facultate, chiar și fostei lui iubițe din tinerețe. Toți spuneau același lucru: Mihai a fost cam diferit în ultima vreme. Tăcut, agitat, parcă fugea de ceva.
În cele din urmă a sosit un mesaj de la un număr necunoscut. Un singur rând: Nu mă căutați. Trebuie să rezolv toate astea. Nimic altceva. Poliția nu a putut face nimic e adult, își caută singur drumul. Nu e dispărut, nu există și nici dovezi. Am rămas eu, fata de la ușă Mădălina, cum s-a prezentat și un gol imens, plin de întrebări.
Într-o zi a apărut un bărbat necunoscut, mi-a spus că îl cunoaște pe fiul meu. Mihai a intrat în ceva pe care ar fi mai bine să nu-l discuți la telefon. A fugit nu de noi, ci de ceva ce a făcut.
O săptămână mai târziu am primit o scrisoare, scrisă de mână, lungă. Mihai recunoștea că s-a afundat în datorii, că avea o afacere pe care nimeni nu o știa, că a încercat să iasă din impas luând și alte credite, și că nu a vrut să ne tragă pe noi în noroiul pe care l-a săpat.
Știu că ce fac e o frică, scria el. Dar poate, dacă dispar, nimeni nu va suferi.
Am plâns citind acele cuvinte și am simțit rușine. Pentru ani de zile nu am pus întrebări. Mă bucuram că e independent, că nu cere ajutor, și totuși se îneca.
Mădălina a spus că va aștepta. Că îl iubește și că crede că se va întoarce. Eu nu știu în ce să cred. Dar știu că de atunci nimic nu e mai clar. Chiar și când privești în ochii copilului și crezi că îl cunoști pe deplin, uneori el devine un străin. Iar noi rămânem cu întrebarea pe care nimeni nu a îndrăznit să o pună cu glas tare: cine este cu adevărat?
