Dragă, trebuie să-ți povestesc ceva ce parcă nici nu pare adevărat, dacă stai să te gândești. Îl știam pe Andrei un tip harnic din Chișinău, care tot timpul avea planuri mari. Lucra la o companie bună, urma să fie numit director general, salariu bunicel, peste 35.000 de lei moldovenești pe lună și bonusuri pe măsură ce să mai, binecuvântare!
Plănuise o vacanță la Poiana Brașov cu soția lui, Aurelia. Erau nerăbdători, aveau rezervare la un hotel cochet, și, în weekenduri, ieșeau mereu cu prietenii la bere prin centrul vechi. Ei, și uite că într-o zi așa, din senin Andrei a ajuns într-un accident urât de mașină, cum nici nu vrei să-ți imaginezi. Și-a zdrobit ambele picioare. S-a trezit, în loc de brazii de pe Valea Prahovei, cu tavanul spitalului de la Institutul de Ortopedie din Chișinău deasupra capului. Au încercat medicii cât au putut, i-au pus picioarele la loc, dar cea mai mare parte era acum la mila Domnului… și a norocului.
Acasă, tot ce-i rămânea era să rabde. Doar că nici nu poți imagina, dragă, ce dureri îndoielnice! Nopți la rând țipa de durere. Numai injecțiile făcute dimineața și seara îi dădeau o boare de liniște să ațipească câteva ore.
Vreo două luni, Andrei nici din pat nu putea să se ridice. Aurelia avea grijă de el cum știa mai bine, cu răbdare de sfântă, că și la toaletă îl ajuta cu acea urâtă rațică medicală. Când a început, cu greu, să stea în șezut și să încerce să învețe mersul cu cadrul, durerile s-au întors de zece ori mai rău.
Of, și injecțiile în burtă, ca să nu i se facă cheaguri de sânge! Să nu ai parte, să vezi ce înseamnă să nu poți nici să strănuți, nici să tușești, nici să mergi la baie ca omul! Pentru așa ceva, trebuie să ai nervi de fier, dar, să fim sinceri, cine mai are nervi după ce treci prin așa ceva?
A trecut timpul și Andrei, botic-botic, a început să meargă puțin, deși era ca o barză beată, împiedicându-se la fiecare pas. Dar era totuși un progres. Numai că
Prietenii? Ca și când au fost înghițiți de pământ niciun telefon, niciun ce faci, măi?. La birou, s-a găsit alt director. Nici nu știa cât o să mai dureze calvarul ăsta și cum o să se termine.
Pofta de viață dispăruse complet. Șansa de a rămâne invalid era destul de mare, dar slavă Domnului că Aurelia n-a plecat
Când a ieșit prima dată pe afară, susținut de două cârje și sub ochii vigilenți ai Aurelianei, soarele de aprilie l-a izbit tare. Îi venea să plângă, și chiar a lăsat câteva lacrimi să-i scape. Se simțea ca un om de prisos, un invalid pe două cârje.
Aurelia i-a dat puțină libertate, s-a retras discret la câțiva metri, iar el a încercat să facă doi pași, strâmbându-se de la lumină și trăgând încet aerul proaspăt de primăvară.
Și, dintr-odată, de jos s-a auzit un miau insistent. Andrei s-a uitat în fața cârjei stângi. Un motănel mic, cenușiu, îl privea fix. Ce vrei, măi? zise Andrei, pentru că, de ani buni, animalele nu prea existau pentru el. Motănelul, slăbuț și cu ochi mari, a miorlăit jalnic, cerând de mâncare.
Aurelia, adu-i, te rog, o chifteluță!, a strigat Andrei. Când ea a venit, i-a dat cu grijă motanului bucata, aplecându-se cu chiu cu vai. Pisoiul a mâncat și s-a uitat lung la Andrei.
A doua zi, când au ieșit iarăși în curte, îi așteptau deja trei pisici, care, după chip și comportament, parcă erau de acolo dintotdeauna.
Ia uite la ele! a râs Andrei și, preț de o secundă, a simțit că uită de durere. Aurelia a mai bombănit nițel, dar tot a venit cu încă trei chifteluțe. Andrei le-a împărțit cum a putut.
Ziua următoare, îi așteptau cinci pisici și două cățelușe mici. Aurelia a cam început să-și piardă răbdarea, dar Andrei i-a cerut să meargă la chioșcul din colț să cumpere un kilogram de crenvurști, să-i împartă la toți blănoșii. Toți, deodată, s-au pus pe joacă în jurul lui. Cățeii lătrau bucuroși ca niște copii la iarbă verde, iar Andrei, fără să vrea, a început să facă mai mulți pași.
Într-o zi cu ploaie măruntă și rece, Aurelia aproape că i-a confiscat cârjele, dar Andrei s-a încăpățânat. Mă așteaptă, cum să nu cobor? Am obligație față de ei. Și a ieșit. Cei cinci pisoi și două cățelușe au început să danseze în jurul lui. Pe Andrei îl vedeai cum aleargă, schiopătând, după ele, râzând sub stropii de ploaie, iar la ușa blocului Aurelia îl privea cu drag, ținând umbrela deasupra capului.
Timpul a trecut. Din două cârje a rămas una, apoi nici pe aia n-a mai folosit-o îl încurcau la joaca cu prietenii lui blănoși. Și, abia atunci, Andrei și-a dat seama că de mult nu l-au mai durut picioarele.
La serviciu nu-l mai aștepta nimeni, nu mai era loc pentru handicapați acolo. I-au dat o compensație bună peste 200.000 de lei moldovenești, așa că și-a dat demisia și a rămas cu timpul lui. Atunci s-a apucat să scrie tot ce a pățit. Nu știu cum, i-a ieșit o piesă de teatru, mare și densă.
A tot bătut la porțile teatrelor din oraș, dar fiecare îi răspundea cu nu ne interesează. Până la urmă, doar un mic teatru popular de pe strada Armenească l-a chemat: Domnule, o montăm, dar trebuie tăiat și modificat mult! Și-a pus nervii la bătaie, o lună întreagă s-a certat ba cu regizorul, ba cu sine, pe fiecare replică.
A venit premiera, într-o sală mică, cu cinsprezece spectatori. Dar pentru Andrei aceia erau cei mai importanți oameni. A tremurat tot spectacolul, nu l-a lăsat inima să se uite spre sală, dar, când a căzut cortina, a fost o liniște grea, cât să-ți stea inima-n loc. În secunda aceea, sufletul i s-a prăbușit, gata să plângă. Dar imediat, sala a izbucnit în aplauze! Actorii zâmbitori se tot înclinau, ieșind la bis.
A doua reprezentație s-a jucat cu casa plină, lumea stătea și pe scări. Aplaudau și cortina abia s-a ținut pe cuvânt de onoare.
Teatrul a ajuns să închirieze sala mare la Casa de Cultură, iar lumea venea să vadă piesa lui Andrei, care era acum o mică vedetă. Abia atunci și-a cumpărat un costum scump, din acela de îl porți doar la ocazii mari, și de fiecare dată ieșea la aplauze cu Aurelia de mână, pentru că fără ea nu ar fi ajuns acolo.
Te întrebi, probabil, ce s-a întâmplat cu pisicile și cățelușele din curte? Două pisici și ambele cățelușe au intrat în familia lor. Restul le-au adoptat spectatori fideli ai piesei.
Despre ce e povestea lui Andrei? E despre nimic și, poate, despre totul. Despre cum, câteodată, e suficient să vezi ochi plini de speranță la picioarele tale, ca să nu îți permiți să te mai lași jos. Trebuie să reziști. Așa am ajuns să cred și eu că minunile apar când te aștepți mai puțin, poate chiar sub forma unei mustăți gri…
