Un risc pentru viitor
Și ce-ți trebuie ție Bucureștiul, Ilinca?! rosti Victor, întorcându-se atât de brusc încât cartea de pe genunchiul său a alunecat pe covor. Ce-i rău aici? Și Universitatea de Stat nu e bună, sau ce? Cum poți să iei astfel de decizii fără măcar să vorbești cu mine?
Privirea lui era tulbure, amestec de neputință și mirare, ca și cum nu-i venea să creadă că Ilinca se gândise la ceva atât de important fără să-i ceară lui părerea. Părea un trădat copil, pierdut într-un vis cu umbre lungi.
Ilinca strângea din buze, încercând să-și păstreze cumpătul. Își controla vocea, care totuși tremura pe alocuri, trăgând aer adânc, de parcă voia să-și astupe în piept valul de suferință. Știa că discuția va fi grea, simțea în aer tensiunea ca o coardă de vioară: scandalul își făcea deja cuib printre cuvintele lor.
Pentru că e viața mea, Viorele, și viitorul meu, răspunse ea, privind podeaua de parchet cu ochi umezi. Parcă n-am mai trecut prin asta? Ții minte, anul trecut, înainte de absolvire? Tot tu m-ai convins să rămân, deși eu visam Bucureștiul de când eram mică!
Amintirea trecutului îi umezi genele, dar se prefăcu că suflă praful de pe masa veche, refuzând să se lase pradă plânsului. Voia să rămână dreaptă, să nu-și arate slăbiciunea.
Victor s-a apropiat de fereastra largă de unde zările Chișinăului își rostogoleau norii cenușii. Ținea pervazul atât de strâns, încât degetele i se albiră. Voia să rămână stăpân pe sine, însă vântul nervilor îi netezea gândurile.
Am făcut bine că te-am convins, o spuse mai încet, însă tot neliniștit. Nu înțeleg de ce să dai zeci de mii de lei pe chirie în București, când eu am apartament aici, la Buiucani.
Gândurile i se răzvrăteau. Se vedea într-o viață domoală, cu familie, stabilitate. Vedea casa lor, o grădină mărginită de gutui, liniște. Totul avea consistența unui colț de turtă dulce care putea să se topească la primul ploaie. Dacă Ilinca ar pleca, cum s-ar mai fi găsit unul pe celălalt printre străinii Bucureștiului? Trebuia, oare, să-o aștepte cinci ani, să o vadă devenindu-i tot mai străină?
Eu câștig destul; îți pot oferi orice îți dorești, Ilinca, șopti Victor, cu vocea rămasă atârnată pe marginea perdelei. N-ai nevoie să muncești deloc. Pentru ce să-ți faci tu viața grea?
Era deja o rugă, rostită cu fața întoarsă către norii de peste dealurile Telecentru. Dorea să-i arate cum vede el lucrurile, să-i bage sub piele teama lui de singurătate.
N-a rezistat. Ilinca a sărit de pe canapea. Obrajii îi ardeau, ochii îi fulgerau nu-și închipuise că viața de casnică i-ar fi fost propusă atât de brutal.
Ți se pare că vreau să trăiesc pe banii tăi? izbucni ea. Vreau să muncesc, să fiu independentă financiar! Să am banii mei, Victor, să nu depind de nimeni!
Pentru Ilinca, demnitatea femeii era o ancoră. În Moldova, totul se putea răsuci pe dos într-o clipă. Îi era frică să nu devină captivă divorțul părinților săi când ea avea treisprezece ani o urmărise toată adolescența. Tatăl îi scapase printre dealurile Orheiului, fără măcar să dea un leu, iar mama ar fi strâns de la gură dacă n-ar fi fost câte-un ajutor de la rude. Rochiile le purta de la verii mai mari, iar pantofii noi erau un lux.
După un an, viața îi făcuse altă tumbă: mama a întâlnit un om, s-au recăsătorit, dar privirea lui ascuțită și cuvintele tăioase au trimis-o pe Ilinca la bunica, la Ocnița. Își vedea din când în când fratele mai mic, dar acolo, la bunica, bătrâna se descurca greu între pătrunjelul din curte și pensia de trei sute patruzeci de lei moldovenești.
Toate acestea nu le-a spus nu voia să-i toarne un fuior de resentimente. Victor își construise viitorul pe certitudini. Pentru el, lumea părea o curte îngustă, unde fiecare are rostul lui, fără să-și coboare privirea în ograda vecinului.
Dar Ilinca visa la altceva. Un liceu în București ar fi însemnat uși larg deschise, șansa de a ajunge în companii mari, poate chiar o carieră europeană. Nu știa cum să-i spună fără să-l jignească, fără să-l facă să creadă că-și distruge viitorul cu el pentru o bucată de hârtie.
Dar, spune-mi, de ce nu vii și tu la București cu mine? aruncă ea, atingându-i ușor mâna, privirea plină de teamă și speranță. Oricum, acolo e sediul central la voi. Știu că te apreciază șefii, nu cred că ar fi greu să te transfere.
Vocea îi vibra cald și rugător. Simțea că aici s-ar putea ascunde salvarea întregii lor povești: să meargă amândoi, să fie împreună, să-și încerce norocul în orașul visat.
Și s-o iau de la zero? Un nimeni printre zeci de orășeni care mă vor judeca la fiecare pas? reacționă Victor, trăgându-și mâna. Avea ochii tari, și-o umbră de neîncredere îi întărea bărbia.
Pentru el, acasă era o împărăție mică, dar sigură. Aici avea respect, șefii îl cunoșteau, colegii îl așteptau la cafea. În capitală era doar un chip pierdut între etaje. Cine să-i mai dea pe mâini ceva serios?
Eu am perspective acolo, Victor, asta e tot! vocea Ilincăi tremură ca frunza de viță sub ploaie. Simțea nodul în gât, dar nu voia să-i dea drumul durerii. Nu-ți cer să lași totul baltă. Doar să vezi dacă e posibil un transfer! E chiar atât de greu de încercat?
Victor o privea cu asprime. Oare era doar ambiția unui CV? Ori altcineva îi dădea târcoale? Se pierdu în propria-i gelozie năvalnică, încercând s-o risipească, dar gândurile îi încolțeau precum iedera pe casa părăsită.
Chiar crezi că e așa ușor? vocea îi deveni mai calmă, dar încordarea plutea pe marginea cuvintelor. Dacă nu merge, rămânem fără nimic, Ilinca: fără serviciul meu, fără siguranța pe care am clădit-o pentru noi. Ce facem atunci, dormim pe la rude?
Ilinca respiră adânc, ținându-se tare.
Nu vreau să-ți pierzi tu totul, șopti ea, dar putem măcar să discutăm? Să te informezi? Și eu mă gândesc la viitorul nostru, doar că-l văd altfel…
Victor se uită pe geam la copiii din curte unul gonea după un porumbel, două fete învârteau coarda sărind în hăinuțele groase, alt copil încerca să construiască un turn de lut pe băncuță. Imaginile se îmbinau și se destrămau visător, ca într-o pictură scursă pe perete.
Anul trecut, Ilinca visa tot așa la București. O oprise cu vorbe meșteșugite, o ademenise cu promisiunea că aici o să-i fie bine. Acum, însă, convingerile nu-și mai găseau drumul spre inima ei. Avea hotărârea în ochi ca o stea care nu apune niciodată.
Victor se gândi să-i sune mama, poate se vor înțelege între ele, să-i tempereze elanul. Ori să vorbească cu prietenele Ilincăi să-i vină cineva de hac cu vorbă bună. Ori poate era totul doar un truc ca să-l forțeze să-i ceară mâna…
Respiră greu, simțind neliniștea ca o coajă de cozonac necopt. Trebuia să facă ceva, altfel risca s-o piardă.
Atunci, ascultă: dacă te încăpățânezi și chiar pleci, să știi că, din clipa în care treci de Prut, noi nu mai suntem împreună, rosti Victor, fără să întoarcă ochii de la norii groși. Nu am de gând să fiu la cheremul tău, așteptând și întrebându-mă cu cine-ți pierzi timpul la București. Decide ce vrei: diplomă, carieră, sau familie cu mine aici!
Vântul adia prin crăpătura ferestrei, iar o ramă cu poză de la mare s-a zguduit și a căzut, făcând cioburi mici pe covor. Nici el, nici Ilinca n-au băgat în seamă.
Ilinca a rămas nemișcată, încercând să înțeleagă dacă Victor vorbise serios. Parcă visase o ceartă ciudată cu el, vocea îi părea a altcuiva, deciziile plutind în ireal.
Oare chiar crede că mă mut la București ca să-l înșel? se întreba în sinea ei, cu o furie mocnită. Să-i arunce în față un așa ultimatum… Și cuvântul căsătorie, băgat ca și cum ar fi fost vreun pietroi rutier la care să se împiedice visurile…
În piept simțea atât furie cât și tristețe. De ce nu putea el să-i înțeleagă visul? Ideea transferului fusese vehiculată chiar de șefi; nu era o plăsmuire a minții ei. Victor însă o resimțea ca pe o insultă la adresa orgoliului său profesional, de parcă mutarea ar fi însemnat să se lepede de identitatea lui.
Ilinca se apropiă de fereastră, privind la oraș. În depărtare, Bucureștiul se amesteca cu cerul, oraș de visuri și sirene de ambulanță. Într-un colț Victor, bărbatul blând și grijuliu, dar lipsit de flexibilitate, de dorința de-a merge împreună.
Poate că-l iubea, dar mai mult iubea șansa pe care o simțea în palma ei pentru prima dată.
Se îndreptă, și, cu o forță calmă, rosti clar:
Plec la București…
****
Ilinca împacheta hainele meticulos, fără să uite nimic. Simțea pe ceafă ochii grei ai lui Victor care, cu brațele încrucișate la ușă, urmărea fiecare mișcare, tăcut, neputincios. În ochii lui ardea încă întrebarea: de ce nu el? De ce îl alege Ilinca pe el, pe Victor, sau viitorul ei?
Degetele îi tremurau când plia rochia roz, trăgând cu coada ochiului la încă o lacrimă ce abia se strecura pe obraz. Conștient încerca să-și pună ordinea în valiză: bluze, fuste, cărți. Fiecare lucru îi era un pas spre necunoscut.
Explicații nu mai avea de dat. Totul se spusese deja în țipete, șoapte, și pauze lungi și tensionate. Poate că greșea, poate că-n București nu va face față, poate că Victor își va găsi alt pețitor liniștit și cumințel. Dar nu putea să nu încerce.
Trebuie să risc, Victor, zise încet, cu voce limpede. E șansa mea. Alegerea mea…
Ridică geamantanul, își ajustă poșeta, și ieși din apartament. O neliniște îi zumzăia în omoplați, dar, ciudat, se simțea ușoară, ca și cum fiecare clipă era făcută anume pentru ea. Dincolo de ușă, se deschidea o viață ce-și aștepta actrița…
****
Zece ani mai târziu, Ilinca se coborî din taxi în fața blocului vechi din Cahul, trupul plin de un tremur cald. Toate deveniseră mai mici, dar inima ei se lărgise. Parcă orașul copilăriei se micșorase, însă în sufletul ei era o lumină nouă.
Purta un tailleur impecabil, un colier alb de perle strălucea abia vizibil. Trecătorii i-aruncau priviri admirative prin parc, dar Ilinca părea să plutească, stăpână pe ceea ce devenise. În mersul ei nu era nici grabă, nici teamă știa cine este și ce vrea.
Decizia de a merge la București îi deschisese toate drumurile. Obținuse diploma magna cum laude, fusese contactată de o companie internațională spre finalul facultății și acceptase dintr-o suflare. Cariera și profesia ei crescuseră rapid: apartament cu vedere spre Parcul Herăstrău, mașină modernă, iar în contul de lei românești mereu destui bani pentru micile capricii.
Era căsătorită cu Mihai, un bărbat onest și cald, manager la o firmă mare. Avea el grijă de toate, dar banii Ilincăi rămâneau ai Ilincăi; deciziseră împreună că așa e cel mai sănătos. Se întâlniseră chiar în capitală, unde Mihai îi fusese mentor la primul job. Prietenia, apoi noblețea și umorul lui subtil, i-au umplut inima. Sărutul lor dintâi a avut și gust de zâmbet, și de promisiune.
Lângă Ilinca stătea fetița lor, Angelica, ochi mari, obraz rumen, mereu cu întrebări. Strângea în pumn o cutie frumos lăcuită cadoul pentru bunica ei. Sărea pe lângă mama, trăgând-o de mânecă:
Hai, mama, când o să-i dăm cadoul bunicii? Abia aștept!
Ilinca surâse cald, mângâindu-i șuvița rebelă.
Imediat, draga mea. O să-i placă mult, sunt sigură.
În ochii Angelicăi, Ilinca își vedea trecutul acea fetiță încăpățânată, visătoare, care nu lăsa nimic neterminat. A strâns-o de mână, simțind că totul a meritat.
Totul era rodul unei hotărâri. Avusese curajul să viseze mai larg decât pereții unei sufragerii.
****
Viorele… tu? Ce faci aici, la aniversarea mamei? întrebă Ilinca, cât pe-aci să scape cutia din brațe. O clipă, bătaia inimii ei o izbi, trecutul vuind în tâmple. Însă imediat și-a revenit, menținând o expresie calmă.
L-am invitat eu, zise mama ei, zâmbind cu subînțeles. De cinci ani suntem vecini și ne vedem des. S-a căsătorit cu Ancuța, fiica Doamnei Galia. Nu știai?
De ce-aș ști ce face Viorel? ridică Ilinca ușor sprânceana, cu o distanță jucăușă. În suflet simțea însă un strop de vechi regret, de nuanță pală, ca o fotografie veche.
Viorel urmărea discuția, frângându-și mâinile în buzunar. O privea intens. S-ar fi jurat că așteaptă s-o vadă căzută, întoarsă acasă cu coada între picioare. Dar Ilinca era alt om, cu postura dreaptă și privirea senină. Lângă ea, Angelica chicotea, se lipea de piciorul mamei, plină de entuziasm.
Viorel înghiți în sec. Compania la care lucrase ani de zile în Bălți se închisese, iar slujbele găsite după aceea nu-i asigurau niciodată același venit. Mai acumula câte un proiect, dar banii nu erau suficienți.
“Ce-ar fi fost dacă plecam cu Ilinca?” Și-l răscolea gândul acesta, ca o pasăre neagră. Poate ar fi reușit altfel, cot la cot cu ea…
În ziua aceea, alesese să-i dea ultimatum. Crezuse că are dreptate, că Ilinca va ceda. Dar ochii ei, copilul lângă ea, toate îi demonstrau că Viața se face din pași curajoși.
La un moment dat, Mihai s-a apropiat de Ilinca, i-a sărutat discret mâna, i-a spus ceva la ureche. Ea a zâmbit, s-a întors spre Viorel, i-a făcut semn cu capul, cald, dar distant. Un salut de la cineva care n-a uitat, dar care şi-a scris alt destin.
Angelica a sărit între ele, entuziasmată, fluturând cutia de cadou. Ilinca a cuprins-o cu drag, mama și bunica râdeau toate trei, iar Viorel s-a retras printre umbre.
În sala de aniversare, Viorel trecu pe lângă fotografiile vechi. Se opri la una, cu el și Ilinca tineri, la un picnic lângă Nistru. Zâmbetul lui amărui a traversat ani de regrete.
Atingând cu două degete sticla rămasă între el și trecut, și-a amintit de frica lui de schimbare, de refuzul de a crede în visurile Ilincăi. Dar timpul nu mai avea drum înapoi, iar destinul lor devenise două vieți distincte.
Un zâmbet cald se strecura de pe fața Ilincăi prin sala plină; Viorel își ajustă pelerina pe umeri și ieși înapoi în seara moldovenească, lăsând bucata de cozonac neatinsă pe masă și norii deasupra Ochniței mai grei ca niciodată.
