A plecat la alta, iar eu am rămas
Doina, trebuie să-ți spun ceva.
Doina Rotaru stătea la aragaz și amesteca oala cu ciorbă de burtă. Vocea lui Vasile, soțul, era aceea pe care o folosea când ceva nu mergea bine la serviciu sau când trebuia să recunoască vreo cheltuială neaprobată. Ușor tensionat, un strop vinovat, hotărât totodată să își spună păsul.
Zi, Vasile, i-a răspuns fără să întoarcă capul. Să nu se ardă ciorba.
Doina eu plec. Am pe altcineva.
A pus lingura la loc, pe suport, ca într-un film. S-a întors. Vasile stătea ca un buștean în ușa bucătăriei, cu sacoul pus semn că treaba era serioasă, deși acasă nu purta niciodată costum. Pesemne s-a îmbrăcat festiv, că așa se cuvine la despărțire.
De când? l-a întrebat scurt.
De opt luni.
Aha.
Vasile, sărmanul, parcă se aștepta la altceva. La lacrimi, urlete, întrebări. Foșnea din picioare ca un elev prins cu tema nefăcută.
Doina, să știi că eu nu vreau să rămână urât între noi. Pentru mine ai fost mereu ai fost baza mea. Ancora. Am apreciat asta.
Doina l-a privit prelung, ca pe un obiect dubios apărut din senin prin casă.
Ancora… da bine că nu ancora de barcă! a murmură ea. Mănânci?
Ce?
Ciorba e gata, să pun sau nu?
S-a încurcat total omul.
Nu, adică, nu tu, ai înțeles ce zic?
Da, Vasile. Pleci la alta. De opt luni. Sunt baza. Am înțeles. Nu vrei ciorbă. Bun.
A scos o farfurie curată, și-a pus ciorbă și s-a așezat la masă. Vasile a mai bântuit cinci minute pe lângă, apoi s-a dus în dormitor să-și adune lucrurile, trăgând sertarele și foșnind prin dulap. Doina mânca liniștită. Ciorba era bună, gustoasă, exact cum îi plăcea lui. A gândit asta o secundă și a lăsat lingura jos. Pe urmă a luat-o iar și a terminat tot din farfurie.
***
Vasile Rotaru avea cincizeci și șase de ani și era convins că viața abia începe. Șef cu treabă la o firmă de construcții, ținea la imagine, dădea cu șampon cu nuanțe când îi mai prindea un fir alb, dar pe toți îi asigura că e natural. S-a însurat la douăzeci și șapte de ani, cu Doina, încântătoare la vremea ei, în care a trăit douăzeci și opt de ani împreună. Au crescut împreună un băiat, Rareș, care lucra la Cluj și suna o dată pe săptămână.
Alina Drăgan lucra la ei la firmă ca manager. Douăzeci și nouă de ani, slăbuță, brunetă și cu obiceiul să spună Vai, ce tare! la orice o suprindea, ceea ce se întâmpla des: la un restaurant bun, la telefonul cel nou sau când Vasile rezolva vreo chestie la o aruncătură de telefon. Asta îi dădea un sentiment plăcut.
Doina Rotaru, cinzeci și trei de ani, era contabil-șef la spitalul municipal. Micuță, brunetă, cu un fir de păr alb la tâmplă pe care nu l-a ascuns niciodată. Socotea în minte mai repede decât calculatorul, citea trei cărți pe lună, făcea cea mai bună ciorbă de burtă din cartier. Douăzeci și opt de ani i-a dus casa, cariera și familia, fără să ceară vreodată medalie pentru asta. Era, pur și simplu, viața.
Locuiau în Fălești. Nici mare, nici mic. Suficient de toți-știu-de-toți cât să ai grijă ce zici pe la piață și oameni de treabă cât să n-ai ce povesti la București. Aveau apartament cu trei camere la etajul patru, bloc cenușiu, dar aranjat cu perdele cusute de Doina acum opt ani, pentru că nu a găsit în magazine culoarea dorită.
Când s-a dus Vasile, a rămas Doina la bucătărie. Afară ploua mărunt de octombrie. S-a ridicat, a strâns masa, a spălat vasele și s-a pus la somn.
Primele zile a funcționat ca robotul: la serviciu, dosare, totul bine zâmbind atât de fals încât nimeni nu s-a încurcat cu detalii. Serile părea că liniștea din apartament s-a multiplicat cu cinci. Nu plângea, doar amorțeala, ca la o lovitură mare după care nici nu te doare pe loc.
În a patra zi a sunat prietena ei, Maria.
Doina, am auzit e adevărat?
Da.
Doamne ferește și tu, cum ești?
Bine.
Doina, bine pe naiba! Suntem prietene de treizeci de ani. Cum ești de fapt?
Doina a tăcut o vreme.
Maria, știi ce mi se pare cel mai ciudat? Că mi-am dat seama azi că de mult nu mai știu ce gândește omul ăsta. Locuiam împreună și nu știam. Cred că asta e cel mai rău.
Maria a tăcut. Apoi încet:
Poate ai vrea totuși să discuți cu el. Cine știe
Nu, a răspuns Doina calm. Doar gândesc cu voce tare.
Nu i-a spus Mariei gândul adevărat: că primul sentiment când Vasile a spus că pleacă n-a fost durerea, ci un soi de oboseală uriașă, ca atunci când cari o sacoșă grea prea mult și, într-un final, cineva o ridică de pe mâna ta. Rușine s-o recunoască, chiar și față de ea.
În a cincea zi, a dat jos poza mare de pe peretele sufrageriei din vremea nunții, ea în alb, el tânăr, amândoi zâmbind de parcă știu ceva ce restul lumii numai bănuiește. A pus poza în debara, nu a spart-o, doar a pus-o deoparte.
Pe perete a rămas o urmă albă.
A studiat urma lung și a sunat la magazinul Casa Vieții.
***
S-a apucat de un micuț renovări de criză. Ce n-a putut singură, a chemat oameni. Tapet nou în sufragerie, crem, nu verdele ăla obosit pe dungi de care se săturase și pe care Vasile nu le schimba că încă e bun. Perdele noi, gata făcute, cu modele mari de frunze, pe care el sigur nu le-ar fi acceptat: Cum adică model mare? Numai babele pun așa ceva. Mobilierul așa cum a vrut ea, nu pe principiul ție țeapă, Doina. Canaapeaua s-a mutat sub fereastră.
Rareș a sunat după două săptămâni, clar că fusese avertizat de taică-su.
Mamă, cum ești?
Bine, Rareș. Fac renovare!
Renovare?! Păi
Am schimbat tapetul în sufragerie. Vreau să fac și la dormitor.
Mamă, dar ești sigură că ești ok?
Sunt, băiatule. Pe bune. L-ai sunat pe taică-tu?
Rareș a ezitat.
Da.
Bine faci. E tatăl tău, vorbiți. De Revelion vii la mine?
Vin! Mamă dar nu e greu să fii singură?
S-a uitat la sufrageria nouă: pereți crem, perdele cu model, canapeaua sub geam.
Să știi că nu mi-e greu. Mă mir și eu.
Rareș s-a învârtit din vorbă în vorbă, apoi s-a liniștit. Copil crescut cu părinți la vârsta a doua, convins că adulții mereu știu ce fac.
În noiembrie, scotocind în șifonier după haine groase, Doina a descoperit o cutie veche. Fire pentru tricotat, andrele, proiecte începute și lăsate baltă. Pe vremea aceea, Vasile s-a plâns că sunt fire și ațe peste tot, nu mai pot trăi! și Doina a închis hărnicia la cutie. Fără crize, doar a acceptat.
Acum a scos cutia în mijlocul camerei și s-a uitat lung la ea.
Apoi a apucat andrelele și s-a așezat pe canapea, sub fereastră. Afară ningea, prima ninsoare, moale și de poveste.
Degetele și-au amintit singure.
***
Irina Florea de la contabilitate i-a remarcat eșarfa la gât la început de decembrie.
Doina, ai făcut-o tu? Ce frumos!
Eu, mi-am făcut mâna iar.
Doina, nu-mi faci și mie ceva? Îți dau banii, firele, tot!
Hai, nu fi ridicolă.
Zic serios, chiar plătesc! Mi-ar trebui o căciulă
Așa a apărut primul comandă. Din întâmplare, cum apar lucrurile care contează, de fapt.
În decembrie și ianuarie a făcut opt piese: trei căciuli, două eșarfe, o pereche de mănuși și două pulovere. A cerut bani cât să nu se pună de glumă, dar tot era ceva. Puțin, dar muncit cu mâna și cu un fel de bucurie pe care o trăia seara, cu firele pe genunchi și liniștea nouă din casă.
Maria, venită la cafea, a măsurat din priviri tapetul crem, perdelele noi, cutia de fire.
Tu ai devenit altă femeie!
Ce fel de femeie?
Nu știu. Liniștită așa. Mă temeam că intri în depresie
Păi n-am intrat. Eu mă mir.
Te-a sunat Vasile?
O dată, în noiembrie, să-l întreb unde-i actul la mașină. Atât.
Fix pentru mașină a râs Maria.
Pentru mașină.
Au tăcut. Maria își ținea cana în ambele mâini, semn că începe filosofia.
Îl urăști?
Doina s-a gândit sincer.
Nu. E ciudat, dar plângeam mai la început, acum nu. Supărare a fost. Dar nu ură. E doar un om care a făcut ce-a făcut. Acum are el viața lui și eu pe a mea.
Cum să nu dai în minte de despărțire și trișerie a zâmbit Maria. Ar trebui să scrii o carte!
Am timp, încă, a râs Doina.
Era prima oară de luni buni când a râs. Pe bune, fără grație înfundată.
***
Alina era fata cu multe calități, gospodăria nu era printre ele.
Vasile a descoperit faza asta târziu. Primele luni totul era frumos: restaurante, ieșiri, mamă, ce tânăr mă simt. Alina îl privea admirativ, ceea ce îi dădea aripi. Spunea că nu pari de anii ăștia și el își lăsa pieptul înainte.
Apoi au locuit împreună, în chirie pe partea cealaltă a orașului. S-a aflat rapid: Alina nu gătea. Deloc. Nu prost, ci nu vedea rostul. E food delivery pe lumea asta, de ce să ne mai stresăm?
Ordinea era o legendă la ea. Lucrurile peste tot: pe scaune, pe hol, pe lângă cadă, ca niște plante de apartament. Nu era neapărat mizerie, ci stil de viață. Vasile, crescut cu casă în care ți-ai pus hainele la loc, încet-încet înghițea în sec.
Cu banii era haos. Alina nu înțelegea de ce să plătești chirie în avans, sau să pui deoparte. Trăim acum, nu? explica el. Alina încuviința și făcea fix la fel luna viitoare.
Prietenelor le plăcea la Alina. Chefuri, râsete în cazan, vin golit și pahare spălate când și când. Vasile se băga în camera de alături, bombănea, asculta chicotelile și se simțea de tot, dar nu așa cum și-a dorit.
În februarie a sunat-o pe Doina.
Ce faci?
Bine, Vasile.
Să știi că nu m-am supărat că nu am sunat până acum
Nu.
Mare chestie Nu știi unde-i garanția la frigider? Vreau să chem pe cineva.
În mapa verde, polita a treia, cămara din spate.
N-ai luat mapa cu tine, nu?
Nu. Ce era al tău, tot acolo-i.
Mulțumesc.
A închis. S-a uitat puțin pe geam. Afară topea zăpada, apăruseră primele băltoace negre prin curte. Vine primăvara.
A luat iar andrelele. Începea un pulover nou, albastru-gri, pentru ea.
***
În martie la spital s-a pensionat șefa de la financiar, doamna Bălăcescu. Post liber. Managera, doamna Ungureanu, a chemat-o pe Doina la o vorbă.
Doina, să zic pe șleau. De ce n-ai vrut promovare atâta timp?
Cred că din cauza familiei. N-am vrut să mă împart mai tare.
Acum?
Acum acum e altceva.
Am auzit, părere de rău.
Nu trebuie. Zi ce trebuie pentru postul ăsta.
Le știi deja. Să scrii cererea.
A scris-o în aceeași zi. A mers pe jos acasă, deși tocmai venise tramvaiul în stație. Doar voia să meargă, să simtă aerul de martie, bălțile cu irizații, crengile ude cu muguri abia umflați.
Se gândea: viața merge înainte. Banal, dar banal pentru că e mereu adevărat.
***
În aprilie a sosit Vasile. Fără anunț, a sunat la ușă.
Deschide. Vasile era pe scară, cu geaca aceea cumpărată din mall de ea, mototolit, cu cearcăne.
Pot să intru?
Pentru ce?
Vasile s-a uitat în pământ.
Doina, vreau să vorbesc cu tine.
L-a lăsat să intre. S-a uitat lung în jur, a văzut pereții noi, perdelele noi, mobila altfel.
Ai făcut renovare.
Am făcut.
Arată bine.
Ea nu i-a răspuns. S-a dus la bucătărie, a pus apa la fiert. Gesturi vechi.
Vasile s-a așezat la masă. Doina l-a privit altfel, nu mai simțea nimic ciudat, nici bine, nici rău, doar altfel. Ca și cum vezi un loc cunoscut după mult timp.
Cum ești?
Bine. M-au promovat la serviciu.
Merită felicitat. Meritai de mult.
Da, meritam.
A simțit observația. A făcut o pauză.
Doina
Vasile, spune direct. Ce s-a întâmplat?
Și-a frecat nasul, vechi tic de când nu știa cum să o spună.
Cu Alina… nu merge grozav. Nu tocmai rău, dar… e altfel decât credeam.
Se întâmplă.
Am crezut… că pot să mă întorc. Tu mereu ai înțeles. Tu ai avut grijă.
Doina a pus ceaiul, una la el, una la ea. S-a așezat.
Am avut grijă douăzeci și opt de ani. Cât ai stat, puțin ai observat.
Nu e adevărat.
Ba da, pentru că altfel nu m-ai fi numit ancoră.
A tăcut.
Nu am vrut să jignesc. Ancora e…
Ancora ține barca să nu se ducă. Numai că barca dispăruse de mult și n-am știut. Acum nu mai merge.
Vreau să mă întorc.
Am auzit.
Și tu nu?
L-a privit. Îi citea pe față mirarea. Poate aștepta disperare, plâns sau scandal, dar în sinea lui era convins că tot la iertare ajunge. Că Doina poate. Că e baza, ancora.
Nu, Vasile.
Dar de ce?
Fiindcă nu vreau.
Se uita la ea, total pierdut.
Dar ești singură.
Da, și mi-e bine.
Nu se poate să-ți fie bine singură; zici tu așa.
A apucat cana de ceai.
Știi ce m-a uimit? Am crezut că fără tine o să fie gol. Mor de frică la gândul ăsta. Dar s-a făcut loc. Loc pentru mine.
Vasile nu zicea nimic.
Ești un om ok, poate. Dar ai crezut că o să fiu acolo mereu. Că n-are unde să se ducă ancora. Dar uite, m-am dus.
Și eu ce fac?
Nu știu, e problema ta.
A băut ceaiul, s-a ridicat.
Dai divorț?
Da. M-am informat deja.
A aprobat cu capul. A apucat geaca.
Bine. Eu… da.
La ușă s-a întors.
Tu ești alta.
Nu sunt alta. Doar că n-ai văzut.
A închis ușa.
Doina a rămas puțin la masă. Pe afară se auzeau copii, mașini, zumzăială de aprilie la Fălești.
A strâns și a deschis geamul. Aerul mirosea a pământ, a muguri de plop.
***
Pe domnul Sergiu Popovici l-a văzut prima dată la ședința de bloc. Venise din iarnă la apartamentul de la etajul șase, după ce vânduse casa de la țară copiii mari, unul pe la Chișinău, altul pe lângă, casa mare, omul singur. Avea cincizeci și opt de ani, nu prea înalt, slab, tuns scurt, privire calmă.
Inginer proiectant, desenam poduri, doamnă, nu casteluri-n Spania. Văduv de trei ani.
La ședință explica politicos, fără să ridice tonul, ce-i cu țevile crăpate din palier. Pur tact, nimic de paradă. Administratorul îl asculta atent.
Doina l-a observat fiindcă nu încerca să impresioneze pe nimeni. O liniște de om care nu trebuie să dovedească nimic altora.
S-au cunoscut la lift în mai. Ea cu o sacoșă plină de fire din piață, strâmbă nevoie-mare.
Să vă dau o mână?
Las, nu mor de la atâta greutate.
Văd, dar de ce să vă chinuiți?
A râs. I-a dat sacoșa.
Au vorbit în lift, au continuat până la ușă.
Vă place să tricotați? a întrebat el.
Da. Vi se pare amuzant?
De ce să mi se pară? Mă bucur. Am o cutie de fire de la soție, nu mai am ce face cu ele Vă trebuie?
Doina a luat. Fire bune, scumpe, merinos, frumos bobinate.
Apoi s-au tot întâlnit și la vorbe, și la ceai. Despre oraș, despre cărți, despre neamuri. El citea mult și cu rost, fără fudulie. Știa să asculte, știa să tacă când ea visa cu ochii deschiși.
În iunie i-a făcut un fular. Gri, din lana aia merinos.
La ce-mi trebuie, e vară?
Până la toamnă e gata! Am testat firul.
Și cum e?
E perfect.
A primit fularul cu seriozitate, fără fandoseală. A mulțumit, și ei i-a plăcut asta.
***
În iulie a depus actele de divorț. Vasile n-a zis nimic. La notar, la semnat, el era obosit și pierdut, ea în rochie colorată, cumpărată în iunie, primul lucru pentru ea după mulți ani.
Cum ești? a întrebat el pe trotuar.
Bine. Chiar bine.
Alina s-a dus la părinți, la Cahul. A rămas mama ei acolo.
Aha.
Acum sunt singur.
L-a privit. Nu cu milă, nici cu ciudă. Pur și simplu.
O să reziști. Știi cum. Doar că va trebui să înveți s-o faci de unul singur.
S-au despărțit. Ea într-o parte, el în cealaltă.
A ajuns la piață, și-a cumpărat jumate de kil’ de cireșe, mari și dulci. Le-a mâncat la soare, chiar lângă tarabă, punând sâmburii într-o pungă. Cireșele au fost delicioase.
***
În august, Sergiu Popovici a invitat-o la film. Fără fast.
E un film bun la Cinema. Venim?
Venim.
Era o comedie veche, românească, în aer liber, în parcul orașului. Au stat pe bănci de lemn. Pe lângă ei, familii, copii, cupluri. Au râs la aceleași glume.
Pe urmă s-a lăsat seara blândă de august, și-au povestit plimbându-se. Ea despre micul atelier de tricotat care tot crește, el asculta.
Să continui, e lucru cu suflet.
Zici de fular?
Zic de tot. Și de fular. E reușit.
Apoi, după o tăcere:
N-am niciun gând grăbit. Nici dumneavoastră, cred.
Nici eu.
Atunci, e perfect.
N-a cerut detalii. Nu trebuia.
***
În septembrie, Maria intrând la cafea a găsit-o pe Doina cu andrelele, la fereastră. În casă miros de cafea, pe masă fire de trei nuanțe de albastru, laptopul deschis pe lista de comenzi deja multe, peste vară a prins avânt.
Ţi-ai făcut pagină online??? s-a minunat Maria.
M-a ajutat fetița vecinei. Poze, prețuri. Am făcut douăzeci și trei de comenzi.
Tu vorbești serios?
Serios. Puțini bani, dar ai mei, și-i fac cu drag.
Maria dădea din cap.
Dacă-mi spunea cineva anul trecut
Nimeni nu zicea. Nici eu n-am crezut.
Și vecinul, Sergiu
Ce Sergiu?
Las’, nimic. Doar că ai altă față când povestești de el.
Doina nu a răspuns. A spus, fără să ridice ochii:
Mi-e liniște cu el. Mă face să fiu liniștită. N-am descriere.
Nu trebuie, răspunse Maria. Știu cum e.
Au băut cafea și au povestit de copii, de reparațiile de la policlinică, de reduceri la Casa Vieții. Conversație simplă între două femei toamna, la cafea.
În Fălești, viața mergea înainte. Plopii se îngălbeneau pe marginea bulevardului, în curte o femeie plimba câinele, un băiețel pedala atent pe bicicletă.
Doina a prins firul următor, a început o căciulă nouă, cu model complicat, două săptămâni termen. Are timp.
Degetele lucrau rutinos, mișcări cuminți, liniștitoare. Afară ploaia de toamnă bătea frunzele copacilor, lucioase, vii.
