Nu mai era Catinca Fiii ei au venit de la oraș în sat pentru parastas. Bine că măcar acum au apărut, șușoteau vecinii. Au condus-o pe mama pe ultimul său drum. S-a încheiat parastasul, și fiii, cu familiile lor, au început să se strângă să plece spre casă. Atunci, în odaie, a intrat mătușa Lidia, sora Catincăi.
Mătușă Lidio, trebuie să plecăm, a spus fiul cel mare. Trebuie să încuiem casa. Și dumneavoastră ar trebui să vă pregătiți de plecare.
Cum să plec? s-a mirat soră-sa. Dar eu acasă-s! Nu am unde să mă duc.
Toți au privit-o mirați pe Lidia.
Ruxandra și Dumitru s-au căsătorit și s-au mutat la mama lui Dumitru.
Nunta a fost modestă. Au hotărât să păstreze banii adunați pentru ceva mai bun decât sărăcia unui cămin nou.
Până atunci locuiseră separat Dumitru cu mama lui, Ruxandra la cămin. Acasă la ea nu era chip să stea, mama ei trăia mereu în petreceri fără sfârșit. De tată nici vorbă, nu-l cunoscuse.
Mama lui Dumitru a decis să-i lase să guste farmecul de a fi doar ei doi. Și-a luat concediu și a plecat la sora ei, Catinca, la țară.
Des venea acolo la odihnă. Sora era singură. Soțul murise, iar cei doi fii nu veneau aproape deloc la mamă, ba nici nu sunau măcar. Ar putea măcar să o sune, să afle dacă nu-i trebuie ajutor Dar aveau și ei viața și grijile lor.
Catinca se supăra pe ei. Oare chiar nu pot să sune măcar o dată pe lună? Dar nici nu voia să le ceară nimic. Ce putea făcea singură, mai cerea ajutorul vecinului, sau uneori nepotul, cu sora lui, veneau să o vadă.
Dumitru era priceput, venea des înainte cu sora pe la mătușă, dar acum, că s-a însurat, cine știe, poate uită și el de ea, cum au făcut fiii Catincăi. Aceia nici nu-și aduseseră soțiile să-și cunoască mama. Doar la nuntă le văzuse, niște orășence domoale, neinteresate de sat. Și nici nepoți nu avea. Tot spun că nu e momentul.
Lidioară, ai venit! Sora mea dragă! s-a luminat Catinca.
Se bucura să fie iar împreună. De mici fuseseră de nedespărțit, dar Lidia s-a mutat la oraș și s-a măritat. Catinca rămăsese la țară. Amândouă văduve, niciuna nu s-a mai recăsătorit.
O să rămâi tu gospodină cât sunt eu în concediu. De ce nu a venit Dumitru? De ce nu v-ați înfățișat cu tânăra nevastă la țară? Ori s-au dus la mare, că-s proaspăt căsătoriți?
Nu. Vor să strângă bani. Au făcut nuntă modestă, doar cununia. Iar Ruxandra n-are familie aproape, mama îi trăiește cu capu-n nori, nu a stat niciodată cu ea.
De ce nu i-ai adus aici cu tine?
Am vrut să-i las singuri, să se învețe. Nu le stric eu proaspăta liniște. Doară la treizeci de ani, credeam c-o să rămână singur. Slavă Domnului, s-a însurat. Să fie fericiți.
S-or obișnuit ei și fără tine. Ce noimă să stea toată luna de miere la oraș? Măcar să-i arăți nepoata mătușii. Sună-i, loc destul e în casă, nu-i departe nici de plecați, dacă nu le place.
Dumitru și Ruxandra au venit după două zile. Mătușa s-a bucurat ca un copil. Pe-ai ei fiii nici nu-i mai aștepta.
Noroc că veniți voi, oftează Catinca. Pe ai mei să-i chemi degeaba, tot nu vin. N-au timp niciodată…
Ruxandra s-a simțit bine la sat. Ca și cum ar fi pășit înapoi în amintiri, pe când petrecea vacanțele la bunica. După ce a pierdut-o, la cincisprezece ani, viața a învățat-o să muncească singură și să meargă la școală.
Catinca muncea mult. Lidia făcea mâncare pentru toți și avea grijă de casă. Dumitru a reparat gardul de la fântână și a pus un nou acoperiș la șură. Ruxandra muncea fără oprire în grădină.
Lasă, Ruxandro, că am și eu concediu de îndată. O să fie și așa destul! Voi odihniți-vă.
Să nu-ți pară rău, iubesc munca pământului, ca la bunica. Și pentru dumneata o să fie concediu adevărat!
Timpul de concediu a trecut fulger. Musafirii au plecat spre oraș. Catinca a rămas singură. Totul terminat și curat. Ajunsese să-i pară pustiu și rece. Seara, i-a dat telefon fiului cel mare.
Ce s-a-ntâmplat, mamă?
Nimic grav. Am vrut doar să aud ce mai faci. Poate vii pe la mine?
N-am vreme, mamă. Sună-l pe cel mic, poate n-a plecat încă la mare.
A sunat și pe cel mic același răspuns. Au treabă, pleacă la mare, dar să vină la ea nu pot sta nici două-trei zile. Bine, și-a spus. Dumitru a promis că vine
Anii au trecut. Dumitru și Ruxandra și-au cumpărat apartament la Bălți. N-au uitat-o pe mătușă, veneau des, ajutau la gospodărie, îi aduceau și copiii lor pe vară. Cei mici petreceau vacanța la cele două bunici: Catinca și Lidia, amândouă cu pensia lor.
Catinca nu a avut niciodată nepoți de la fiii săi. Cel mic a luat o nevastă cu un copil din altă parte. Cel mare mereu ocupat: ba carieră, ba ale vieții trebi. Nici copii n-au mai făcut. La trei-patru ani, îi suceau cheia la poartă mamei și basta. Să fie mulțumită că nu au uitat-o!
Noroc cu Dumitru și Ruxandra și cu sora Lidia, că nu și-a pierdut omul de tot.
Așa au fost anii, până când Catinca s-a îmbolnăvit. Era nevoie de tratament de la spital. I-a telefonat celui mic și i-a povestit tot.
Mamă, toată viața n-ai fost în sanatorii, n-are nici un rost să începi acum! Stai acasă, aici și pereții vindecă.
Pachetul de odihnă la sanatoriu l-au plătit Dumitru și Ruxandra. Le-au trimis pe amândouă surorile. Să se bucure și să alunge bătrânețea una cu alta
Catinca s-a stins după alți patru ani. Fiii au venit în sat pentru parastas.
Bine că măcar acum au apărut, șușotesc vecinele. Au condus-o pe mama pe ultimul său drum.
Se pregăteau deja de plecare la oraș, dar în casă rămăsese mătușa Lidia cu familia lui Dumitru.
Tanti Lidia, hai, nouă ne vine să plecăm, a spus fiul cel mare. Trebuie încuiată casa. Și dumneavoastră ar trebui să mergeți.
Să plec? se miră Lidia. Dar eu aici sunt acasă! Unde să mă duc?
Toți se uitau la ea cu ochii ca iepurii.
Astă-i casa mamei! a spus cel mic. Deci e a noastră. O vindem. Luați, dacă vreți, ceva de amintire: o vază, un set de ceai. Oricum totul va fi aruncat.
Luați-vă voi ceva de amintire cu mama voastră, căci casa a rămas mie, mi-a dăruit-o Catinca când a slăbit. Chiar când s-a întors de la sanatoriu.
Sanatoriu? A dăruit casa? Dar noi suntem fiii!
V-ați adus aminte? Da’ unde ați fost până acum, fiii mamei? De când e bolnavă, n-ați fost niciodată pe la ea! Fii de mamă…
Fiii au plecat. N-au mai scos nici un cuvânt. Nu mai aveau, oricum, unde să vină și cui să mai sune…
Lidia s-a mutat în casa surorii. Închiriază apartamentul, îi ajută familia fiului. Și vin copii la ea, îi ajută. O familie liniștită, unită, numai Catinca nu le mai e alături
Dar ea e mereu cu ei. În amintirea lorSeara, când liniștea se așternea peste sat, Lidia deschidea fereastra larg și lăsa vântul să-i aducă șoapte de amintiri. În mirosul gutuilor coapte și al pământului udat de ploaie, simțea prezența Catincăi alături în fiecare colț al casei, în fiecare leneșă adiere, în fiecare fereastră luminată. Copiii lui Dumitru alergau în grădină, râzând sub nuc, iar Lidia își trecea degetele peste masa veche din lemn, cu urme de cuțit și povești nespuse.
Să nu plângi, Catinca, şoptea ea, căci n-ai fost niciodată singură.
Într-un târzior apus de toamnă, cu casa luminată și plină de veselie, Lidia a simțit pentru prima oară că satul acela, cu liniștea și soarele lui blând, nu e un loc de uitare, ci un adăpost de nepreţuit pentru sufletele care ştiu să aştepte, să iubească și să ierte. Și casa a rămas mereu plină: de glasuri, de amintiri, de povești și de dragostea care niciodată nu se stinge, ci doar se așază, ca o lumină caldă, peste tot ce-ai iubit.
