Ilinca, eu… eu plec vocea lui Viorel răsună dintr-o ceață de gânduri, răgușită și străină.
Unde te duci, la garaj? murmură Ilinca absent, fără să-l privească prea atent.
Nu. Ilinca, plec de la tine. La altă femeie…
Un cartof pe jumătate curățat îi alunecă dintre degete, sărind, vesel și imprudent, sub masa cu picioare șubrede. Ilinca urmări dansul nebun al cartofului până când dispăru sub fața de masă, încercând să cuprindă cu mintea cele spuse. Se întoarse brusc spre Viorel, privindu-l ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară. Doar atunci cuvintele lui pătrunseră în sângele ei cu o claritate dureroasă. Pe dinafară era liniștită ca o stâncă din Bucegi, bătută de valuri. Dar înăuntru, inimii îi fugea pământul de sub picioare, copleșită de o avalanșă de sentimente care îngropase orice urmă de iubire, bucurie sau speranță.
Și cine-i femeia asta? întrebă Ilinca, strângându-și pumnii, abia reușind să nu țipe.
Nu o cunoști… Dar e… e altfel, Ilinca. Între noi e ceva adevărat. Ne înțelegem din priviri, avem atâtea în comun! Atâtea! Viorel plutea într-o beție de cuvinte, pe când Ilinca îl înțepa imaginar cu cuțitul de cartofi, culegând mici răzbunări mute.
Ei, se pare că ți-ai găsit în sfârșit fericirea, te felicit spuse ea, spălându-și mâinile și cuțitul sub robinet. Nu trebuie să știu detalii. Ești liber. Pleacă. Nu te invit la cină; cred că te așteaptă deja…
Viorel oftează, poate de bucurie, poate de vină, și plecă în dormitor să-și strângă lucrurile. Ilinca se agăță de marginea chiuvetei ca să nu cadă, privind la degetele ei, albe ca făina. Își dorea doar să nu cadă și să-l vadă plecând cât mai repede…
Eu… eu am plecat, bine? Viorel ezita în ușă, furișându-se spre ieșire. Ilinca îi aruncă o privire calmă, aproape blândă. El, uimit, așteptase lacrimi, reproșuri, o furtună și găsea doar tăcere. Plecă într-un oftat.
Ilinca ascultă clinchetul ușii de la intrare și se prăbuși epuizată pe podeaua rece. Își mușcă brațul, încercând să sugrume urletul ca o fiară rănită, rămasă fără nicio scăpare. Așa zăcu ore întregi, până ce ochii i se desumflară de plâns și căzu, încă îmbrăcată, pe pat. Lumea se făcu cenușie.
…Ilinca se trezi în toiul nopții, învăluită de o nostalgie apăsătoare, ca o ceață densă de toamnă peste Prut. Îi venise-n minte începutul lor. Ea, fată cu ochii mari, venită prin repartizie într-un orășel de lângă Soroca. La primul weekend ieșise cu fetele la dans, acolo îl zărise pe Viorel înalt, larg în spete, cu zâmbet tăios. Alături de câțiva băieți, cică paznici de parc. O singură privire și se pierduse cu totul. El râdea ștrengărește, privind-o de sus, dar ochii i se luminau. În acea seară s-a oferit s-o conducă acasă. De atunci, nedespărțiți…
Se vedeau aproape zilnic. După trei luni depuseseră actele la Starea Civilă. Vara organizaseră o nuntă plină de chicoteli și veselie moldovenească. La început stătuseră într-un cămin. Când Ilinca născuse primul copil, primiseră o garsonieră cu două camere de la stat și până la cer le era fericirea! Iubirea era autentică, de nespus. Se simțeau legați printr-o taină știau ce gândește altul doar dintr-o privire, dintr-un zâmbet, sau chiar din felul în care își ținea spatele. Dezacorduri? Niciodată. Cumva, două piese fixându-se una-n alta, ca un plug și un ogor, ca soarele și umbra…
Tocmai săptămâna trecută se împliniseră treizeci și șase de ani de când erau împreună. Și-n visul ei, ticăloasa presimțire că nu va mai fi treizeci și șapte… La gândul ăsta, lacrimile i-au năpădit obrajii. De data asta, plânsul fu stins, trist, cu gust de doliu doliu după iubire, după ce a fost…
Dimineața, plumburie, cum îi era și sufletul Ilincăi. Dar casa nu se gospodărește singură. A băut un ceai cu zahăr dintr-o cană crăpată, nimic mai mult n-a putut înghiți. Apoi s-a apucat de treabă. A curățat casa, a hrănit găinile, a lăsat capra-n curțile verzi, a spălat podeaua, a limpezit vasele uitate de ieri. Făcea totul cu o furie abia ținută-n frâu, să nu lase mintea să se întoarcă la nenorocire. Dar rămânea o problemă: cum să le spună copiilor. Fiului Vasile și fetei Nastea. S-a hotărât abia pe la amiază.
Mamă, dar ce îi cu el? Cum adică a găsit pe altcineva? Glumește? Vrei să venim ACUM, mamă, să nu stai singură? vorbi Nastea, îngrijorată.
Nu, nu, scumpă, nici gând să veniți. Mai ales tu, copilă, ești pe ultima sută cu sarcina. Nu ai nevoie de emoții. Mă descurc. N-a murit nimeni totuși…
Vasile reacționă exploziv. Înșiră o ploaie de vorbe pe telefon, Ilinca îl certe: Gata, nu-l jigni pe taică-tu! Se întâmplă și lucruri grele în viață. Conveniseră împreună că va veni el în weekend.
După ce le-a spus copiilor, Ilinca a răsuflat mai ușurată. Întâmplător, privirea i se bloca într-o oglindă din hol. O femeie îngroșată, obosită, fără strop de fard, cu ochii umflați de lacrimi și buzele crăpate o privea trist.
Ehe, nu-i de mirare că te-a lăsat. Ce-am ajuns eu? Grasă, părul tăiat la repezeală, fără manichiură, fără machiaj. Poate aia-i o tinerică, iar eu am uitat de mult să am grijă de mine. Copii, bărbat, nepoți… apoi găinile cu grădina… ofta ea adânc, trecându-și palma peste obraz, imaginându-și tinerica și pe Viorel cu ea…
Ultimul an fusese copleșitor. Sarcina grea a Nastei, nepoțelul apărut la Vasile, o fugărie permanentă, probleme cu gospodăria. I-ar fi dat Ilinca tot timpul lumii copilului, bărbatului dar nu-i mai ajungeau zilele. Viorel, mereu obosit de la serviciu, mânca adesea singur, își petrecea weekend-urile fără ea. Așa găsise el loc pentru noua pasiune. Ilinca își dădu seama abia acum cum, încet, Viorel se depărtase de ea, dar ea, prinsă în vârtej, nu pricepea. Sau poate nu voia…
Au trecut zile fără Viorel, grele la început. Puțin câte puțin, Ilinca începuse să respire. I-a rugat pe copii să nu-l uite. Copiii să nu-l evite că pe ei nu i-a părăsit. E tată bun și-și iubește nepoții, nu-i păcat să piardă legătura, s-au învoit să încerce măcar. Încet-încet, viața mergea mai departe. Gospodăria, copiii, nepoții toate pe capul Ilincăi. S-a angajat iar, de nevoie, deși era pensionară. S-a subțiat la chip, și-a schimbat coafura, parcă s-a luminat la față. Zâmbetul podoaba ei cea mai dragă s-a întors. Ce era de făcut? Viața își cere tributul.
După vreo jumătate de an, îi sună telefonul: număr necunoscut. În receptor, o voce uitată, dar totuși atât de dragă.
Ilinca scumpă… iartă-mă, ia-mă înapoi! Nu pot fără tine. Primele două luni am fost ca-n vis, apoi nu mai știu… Când pun capul pe pernă, doar tu mi-apari. Mă lași să vin înapoi?
Nu te mai las. Mergi la tinerica ta, aveți atâtea în comun… Eu mă descurc și fără tine! i-a trântit Ilinca și-a închis.
Apoi Viorel în fiecare seară suna, rugând, plângând, moale de dor.
Ilinca, nu mai suntem nici noi tineri. Ce să mai împărțim la bătrânețe? M-a luat valul, se mai întâmplă… Dar te iubesc! Vreau să fiu cu voi, cu copiii, cu nepoții.
Cine te oprește, Viorel? Iubește-i, vezi-ți de ei, dar fără mine. O cană spartă nu se lipește, oricât ai încerca.
Chiar și copiii începuseră să-l apere pe Viorel.
Mamă, nu-l recunoști pe tata, e terminat fără tine. L-ai putea ierta, nu? insista Nastea.
Da, mamă, iartă-l! Știm că-l iubești spunea și Vasile.
Nu și nu. Gata. Nu mai pot după ce m-a trădat… Asta nu se uită, oricât. Așa că viața curgea, Ilinca muncea, ținea casa și ajuta copiii și nepoții. Totul, fără Viorel.
Viorel, între timp, se despărțise de cea cu care avea atâtea-n comun și se mutase la mama lui bătrână. O dorință ciudată îl prindea din urmă, regretând amarnic greșeala. Dar simțea că n-o mai putea îndrepta. Cu asta urma să trăiască…
Într-o zi, s-a hotărât. O veni la poarta Ilincăi, o cade la picioare și-o cere iertare, de-l va ierta bine, de nu măcar s-o mai vadă încă o dată.
S-a îmbrăcat cu ce avea mai bun, a pornit la drum. A ajuns. A bătut la ușă. Nimeni. Ilinca era la serviciul de noapte. A așteptat pe prispa veche, s-a întins pe laviță și a adormit sub stele, dormind ca un prunc, pentru prima dată în luni de zile.
Când s-a întors Ilinca dis-de-dimineață surpriză. Viorel părea că nu mai respiră. Fața i se vedea cenușie la lumina lunii. L-a împins cu mâna nimic. L-a zgâlțâit zero reacție.
Maica Domnului! Vai de mine, Viorele dragă, pe cine mă lași tu, ce-am să fac eu fără tine? plângea ea, căzând peste el într-un bocet mut…
Atunci Viorel o prinse brusc pe umeri și-ncepu s-o sărute.
Iubirea mea, Ilinca, te iubesc, iartă-mă! Nu pot fără tine! se puse în genunchi, cu palmele la ochi.
Vai de capul tău, păcătosule! îl lovea cu pumnii peste spate. Am crezut că te-ai dus, că ti-ai pus capăt zilelor și te-ai întors să-mi mori pe prispă! Ți-ai făcut de cap, motan bătrân?
Lasă-mă să-ți fiu om, nu umbră, Ilinca!
…De-atunci, Ilinca și Viorel s-au împăcat și viața a curs iarăși rotundă, poate chiar mai bine ca altădată. Pentru că au înțeles, în taina visului, ce înseamnă să pierzi un om. Omul tău jumătatea ta. Și au aflat că uneori trebuie să ierți. Mândria nu ține de cald noaptea. Chiar și după greșeli mari, inima poate despărți un colțișor. Și că fericirea pierdută nu e de prețuit mai mult decât cea trăită ACUM. Asta a fost povestea, cu sfârșit domol ca un cântec vechi, pe malul Prutului.
