A rămas singură
Prin geamul strâmb, umbrele serii târziu, strecurau printre pervaz raze șovăitoare, iar mama tot nu mai apărea. Amalia, învârtind roțile căruciorului, s-a apropiat de masa mică, a luat telefonul și a format repede numărul mamei.
Abonatul pe care încercați să-l apelați nu poate fi contactat sau este în afara ariei de acoperire, a vibrat o voce metalică, străină, ca de vis.
Fata și-a rotit capul slab spre ecran și, amintindu-și de leii rămași puțini pe cartelă, a închis.
Mama plecase la magazin, dar deja trecuse mult prea mult timp. Nu-i fusese dat să fie lăsată atât de mult singură vreodată, pentru că Amalia, de când se știa, nu își putea folosi picioarele. Se deplasa numai cu ajutorul căruciorului, iar alt rudă nu avea, decât pe mama.
Avea șapte ani și nu se temea de întunericul casei, dar mama mereu o prevenea unde pleacă, când revine.
Astăzi a plecat la alimentara de pe Ștefan cel Mare, acolo prețurile sunt mai mici. Mereu mergeam împreună. Nici nu e așa departe, într-o oră te întorci… acum au trecut deja patru ore. Mi-e foame.
Se duse cu căruciorul în bucătăria rece. Porni ceainicul, scoase din frigider o chiftea rămasă. O molfăi absentă și își turnă niște ceai.
Mama tot nu mai apărea. Nu a mai răbdat, luă iar telefonul.
Aceeași voce: Abonatul pe care încercați să-l apelați nu poate fi contactat sau este în afara ariei de acoperire.
Se strecură în pat, cu telefonul pus sub pernă. Nici lumina nu o stinse, fără mamă parcă umbrele apăsau.
Stătu trează mult, apoi ațipi.
***
Când zorii palizi prinseră a picta tavanul, Amalia deschise ochii. Patul mamei era neted, neatins.
– Mama! strigă slab spre hol.
Răspunsul tăcere. Telefonul la ureche, vocea aceeași și rece.
Deja o frică ciudată i s-a strecurat prin mâini; lacrimile i-au țâșnit, stropi reci ca roua.
***
Constantin se întorcea încet de la brutăria de pe strada Eminescu. Acolo, în fiecare dimineață, vindeau colaci dulci și proaspeți. El și mama lui, de zeci de ani, începeau diminețile cu pâinea încă caldă adusă de el.
Avea deja treizeci de ani, dar nu găsise nicio mireasă: slab, mai mereu bolnav, cu pielea albă ca ceara. Diagnosticul de la adolescență niciodată nu vei avea copii îl acceptase resemnat, cu oboseala visului spulberat.
Printre firele de iarbă umedă, zări un telefon zdrobit în noroi, ca trecut de o mașină, aruncat cu nepăsare din altă lume.
Telefoanele, calculatoarele, erau atât pasiunea, cât și meseria lui programator și blogger pe internet. Chiar dacă avea cele mai scumpe telefoane, dintr-o sclipire profesională, îl ridică, strecurându-l în buzunar.
O fi vreo poveste tragică aici Las, acasă îl verific.
***
După micul dejun, scoase cartela din telefonul găsit și o puse în al său. Pe simcard doar numere de la spital, casa de pensii dar primul contact salvat era fetița.
Stătu, se gândi, apoi sună.
– Mama! strigă vocea unui copil, printre suspine.
– Nu, nu sunt mama, rosti stângaci Constantin.
– Dar unde e mama?
– Nu știu. Am găsit telefonul tău zdrobit, am schimbat cartelele și am sunat
– Mama nu mai vine Ieri a plecat la magazin și n-a mai venit.
– Dar, tată, bunică, nu ai?
– Nu Doar pe mama o mai am.
– Cum te cheamă?
– Amalia
– Eu sunt unchiul Costi. Amalia, poți să ieși la vecini să spui că ai rămas singură?
– Nu pot, picioarele mele nu merg, m-am născut așa. Mama strângea bani să mă ducă la operație.
– Cum te deplasezi?
– Într-un cărucior.
– Știi adresa?
– Da, strada Lăpușneanu, blocul 7, apartamentul 18.
– Vin imediat și o găsim pe mama ta.
Terminând convorbirea, plecă grăbit.
Mama lui, doamna Nina o femeie trecută de pensie, intră atentă:
– Ce s-a întâmplat, Costi?
– Am găsit un telefon strivit, am pus sim-ul e o fetiță singură, nu poate merge, fără rude Merg să văd.
– Merg cu tine! început să se pregătească fără ezitare.
Știa ce grea e viața pentru o mamă singură cu un copil bolnav, și tot chinul nopților nedormite.
Au chemat taxiul să meargă să scoată fata din singurătate.
***
Au sunat la interfon.
– Cine e? glasul trist al fetiței.
– Amalia, sunt Costi!
– Intrați!
Au pășit în hol. Ușa, deja întredeschisă, scârțâia ca într-un vis. În mijlocul sufrageriei, o fetiță firavă, în căruciorul metalic, cu ochii prea mari.
– O să o găsiți pe mama?
– Cum o cheamă pe mama ta? întreabă Constantin.
– Ilinca.
– Și de familie?
– Petrescu.
Mama îl opri:
– Amalia, ai mâncat ceva?
– O chiftea a mai fost aseară în frigider acum s-a terminat.
– Costi, du-te repede la alimentara noastră!
– Înțeles! dispăru.
***
Când s-a întors, Nina deja pregătise masa. Au mâncat împreună, după care Costi începu căutările mamei.
Pe site-ul local, verifică știrile.
Strada Lăpușneanu. Accident o femeie, lovită grav de o mașină, transportată la Spitalul Municipal.
Încercă să sune. La al treilea apel, răspuns:
– Da, a fost adusă la noi o doamnă grav rănită Încă nu e conștientă.
– Ce nume are?
– Nu avea acte sau telefon la ea. Sunteți rude?
– Încă nu știu
– Veniți la spital
Închise, și către Amalia:
– Ai poză cu mama ta?
– Da, se apropie de sertar și scoase un album. Aici suntem amândouă.
– Ce mamă frumoasă ai!
Costi făcu o fotografie și zâmbi:
– Mă duc să o caut.
***
A deschis ochii. Cer alb, pereți sterili, gândurile explodează cu imaginea unui automobil care zbura
Încercă să miște mâna, dar o durere îi cuceri corpul. O asistentă se apropie, calmă:
– V-ați trezit?
Ochii Ilincăi se măriră de groază:
– De când sunt aici?
– Doi zile
– Fata mea e singură acasă
– Stați liniștită! îi coboară palma pe piept. Un tânăr a venit aseară, a lăsat un telefon pentru dvs. A zis că v-a găsit telefonul strivit.
– Să sun
– Imediat sursa cu display apăsă pe fetița și ținu mobilul la ureche.
– Mama!
– Amalia cum ești, draga mea?
– Sunt bine! E cu mine bunica Nina și vine și unchiul Costi.
– Dar cine-i Costi?
– Nu vă agitați! rosti medicul. Altfel vă iau telefonul.
– Sun, dragă, revin închise Ilinca.
Medicul se uită atent, apoi asistentă îi infuzează altă perfuzie.
Când au plecat, asistenta i-a lăsat pentru un minut telefonul:
– Fetito
Din capătul firului, o voce de femeie blândă:
– Ilinca, eu sunt Nina. Fiul meu a găsit mobilul, a găsit fata, pe tine Eu sunt pensionară; cât ești la spital, o să stau cu fata ta. Nu îți face griji.
– Mama, să te faci bine! se auzi Amalia.
– Ascult-o pe bunica, ai grijă de tine!
– Închidem telefonul, vă rog.
***
Ziua următoare, Ilinca fu mutată în salon. Seara, o vizită neașteptată.
– Petrescu, ai musafir.
Înăuntru intră un bărbat neobișnuit de slab, firav:
– Bună, Ilinca! Eu sunt Costi, am venit să văd cum ești.
– Nu te supăra
– Deloc!
Puse pe noptieră un pachet mare:
– Aici mama a strâns ceva pentru tine.
– Nu știu cum să vă mulțumesc
– Am găsit mobilul tău, am sunat la Amalia, v-am căutat pe amândouă.
– Cum e fetița?
– Imediat
Îi puse telefonul la ureche pe ecran, Amalia:
– Mamă! Te doare?
– Nu, draga mea, sunt mai bine.
– Vine bunica Nina la mine
Au vorbit mult, apoi Ilinca șopti:
– Vă rămân datoare
– Las că ne vom revanșa altădată, Ilinca! Suntem prieteni, nu-i așa?
– Mulțumesc, Costi
– Îți arăt cum merge telefonul.
***
Două săptămâni trecură
Cel care a provocat accidentul i-a oferit Ilincăi două sute de mii de lei moldovenești, cu avocat cu tot, direct în spital.
A doua zi, a fost externată. Costi a venit să o ia.
– Mamă! zburdă Amalia.
Ilinca se aplecă lângă copilă, îmbrățișând-o cu lacrimi; apoi, către bătrână:
– Mulțumesc imens, doamnă Nina!
– Liniștește-te, Ilinca! Amalia e ca nepoata mea deja.
– Aș vrea să vă dau ceva bani
– Nu-ți deranja sufletul, Ilinca! Nouă nu ne trebuie, banii să-i ții pentru fetiță, să îi faci operațiile! Deja Costi a găsit o clinică la București
– Mamă, sări Amalia, luminată la chip unchiul Costi a zis că mă duce să mă facă sănătoasă, să merg.
***
Două săptămâni, apoi operația la București.
Au pus ace, aparat la picioare, doi ani de recuperare, încă două operații, încă doi ani. Spusele doctorului răsunau ca-n vis va merge.
Amalia încă era în cărucior. Dar destinul nu-și ostoia încercările doamnei Nina i se îmbolnăvi grav inima.
Trei nopți, Ilinca nu s-a desprins de patul Ninei. Acasă mergea doar pentru masa la toți și câteva ore de somn. Noaptea, Costi rămânea cu Amalia.
A patra zi, Nina privi cu ochi de ceață:
– Draga mea, nu cred că mai am mult de trăit. Te rog, mărită-te cu Costi. E un om de încredere, împreună o să vă ridicați copila.
– Dar să mă ia el pe mine?
– Să vezi că da! un zâmbet sfânt i-a luminat chipul.
***
Pe strada școlii, bătrâna ținea de mână o fată înaltă, cu ghiozdan și buchet de flori.
Deși avea zece ani, mergea pentru prima dată în viață pe picioarele ei, la școală clasa a patra, primele trei le făcuse acasă.
– Bunico, am emoții
– Hai, Amalia, ai zece ani deja! Uite-i și pe tata și pe mama!
– De ce ești supărată? Ilinca o mângâie ușor.
– Se teme de școală, spuse Nina.
– Dă-mi mâna! Costi îi întinse palma.
– Cu tine, tata, nu mi-e frică deloc, zâmbet larg.
Vorbăreți, plini de soare, s-au apropiat toți de școală; în urma lor, mama și bunica, la fel de fericite ca într-un vis din care nu mai vrei să te trezești.
