Am rămas singură
În spatele geamului, se lăsa întunericul, iar mama tot nu mai apărea. Ana, învârtind roțile căruciorului ei, s-a apropiat de masă, a luat telefonul și a format numărul mamei.
Telefonul apelat este închis sau nu poate fi contactat, a răsunat o voce străină din receptor.
Fata a privit confuză la telefon, apoi, amintindu-și că are foarte puțini lei pe cartelă, l-a oprit.
Mama ieșise la magazin și nu se mai întorsese. Niciodată nu se întâmplase așa ceva, căci mama nu dispărea niciodată pentru mult timp. Ana, invalidă din naștere, nu putea merge se deplasa doar cu scaunul cu rotile. În afară de mama ei, nu mai avea niciun alt rudă apropiată.
Deja împlinise șapte ani și nu-i era frică să stea singură acasă, însă mama îi spunea de fiecare dată unde pleacă și când se întoarce. Nu putea înțelege ce s-a întâmplat:
Azi a plecat mai departe, la magazinul de peste drum, e ceva mai ieftin acolo. Mergem adesea împreună, deși e considerat departe, ajungi ușor acolo într-o oră dus-întors. S-a uitat la ceas. Au trecut deja patru ore. Mi-e foame.
Și-a direcționat căruciorul spre bucătărie. A pus apa la fiert, a scos din frigider o chiftea, a mâncat și a băut un ceai.
Mama tot nu venea. Nu a mai rezistat, a luat din nou telefonul și a format numărul:
Telefonul apelat este închis sau nu poate fi contactat, a răsunat din nou vocea automată.
S-a așezat pe pat, a pus telefonul sub pernă. N-a stins lumina; fără mamă, casa era prea fricoasă.
A stat mult trează, apoi, până la urmă, a adormit.
***
S-a trezit când soarele a luminat geamul. Patul mamei era făcut.
– Mamă! a strigat către hol.
Răspunsul a fost doar tăcerea. A luat telefonul, a sunat. Același glas străin i-a răspuns.
A cuprins-o frica, iar lacrimile au început să-i curgă pe obraz.
***
Constantin se întorcea de la patiserie. În fiecare dimineață, mergea acolo după cornuri proaspete. Așa începutul zilei își petrecea și cu mama; ea pregătea micul dejun, el aducea patiseria.
Deși avea treizeci de ani, Constantin nu era căsătorit. Fetele parcă nici nu îl vedeau: nu era prezentabil, slab, firav, norocul cu sănătatea nu-l ajutase niciodată. Avea nevoie de tratamente costisitoare, dar mama îl crescuse singură. I se spusese deja că nu va putea avea niciodată copii. Se obișnuise cu gândul că nu se va însura niciodată.
În iarbă, i-a atras atenția un telefon vechi, stricat. Telefoanele și calculatoarele îi erau pasiune și meserie; lucra ca programator și avea blog. Deși avea cele mai noi modele, curiozitatea l-a îndemnat să ridice telefonul acela. Era strivit de parcă trecutese o mașină peste el.
Oare o fi pățit cineva ceva?…. A băgat telefonul stricat în buzunar. Văd acasă ce e cu el.
***
După micul dejun, Constantin a scos cartela sim din telefonul găsit și a introdus-o într-unul din ale lui. Toate contactele erau spre spital, casa de pensii și instituții similare, însă primul contact era fetița.
După o clipă de gândire, a format acel număr:
– Mamă! a auzit vocea bucuroasă a unui copil.
– Eu nu sunt mama, – a răspuns uimit Constantin.
– Unde e mama mea?
– Nu știu. Am găsit un telefon distrus, am pus cartela în telefonul meu și am sunat.
– Mama mea a dispărut, – a izbucnit în plâns. A plecat aseară la magazin și nu s-a mai întors.
– Dar tată, bunici, n-ai?
– Nu, doar mama o am.
– Cum te cheamă? Constantin a înțeles că trebuie să ajute copilul.
– Ana.
– Pe mine mă cheamă nenea Costel. Ana, poți să ieși din apartament să anunți vecinii că ai rămas singură?
– Nu pot să ies, picioarele nu mă ajută. Și la vecini nu stă nimeni.
– Cum adică nu te ajută? s-a mirat și mai tare Costel.
– Așa m-am născut. Mama zice că dacă strângem destui bani, poate fac o operație.
– Cum te deplasezi?
– Cu căruciorul.
– Ana, știi adresa ta? începea să acționeze Costel.
– Da, strada Eminescu, blocul 12, apartamentul 18.
– Vin chiar acum acolo! O să te ajutăm să-ți găsești mama.
A închis.
Nina Antoaneta a intrat în camera fiului:
– Costel, ce s-a întâmplat?
– Mamă, am găsit un telefon spart, am pus cartela în unul din telefoanele mele și am sunat. La celălalt capăt, o fetiță în scaun cu rotile, singură-n casă. Nu are pe nimeni decât mama, nu a venit acasă. Știu adresa, merg acolo să o ajut.
– Merg cu tine, – a spus hotărâtă mama. Știa prea bine cum e să fii o mamă singură cu un copil bolnav. Era deja la pensie, dar fiul câștiga bine.
Au chemat un taxi și au pornit spre adresa Anei.
***
Au sunat la interfon.
– Cine e? a venit vocea tristă a fetei.
– Ana, sunt Costel.
– Intrați!
Ușa de la apartament deja era întredeschisă.
Au pășit înăuntru. O fetiță slabă, în scaun rulant, cu ochi triști:
– O veți găsi pe mama mea?
– Cum o cheamă pe mama? a întrebat repede Costel.
– Dorina.
– Și numele de familie?
– Sturza.
– Stai, Costel! l-a oprit Nina Antoaneta și s-a adresat fetei: Ana, ți-e foame?
– Da. Aveam o chifteluță în frigider, dar am mâncat-o aseară.
– Bine, Costel, fugi la magazin și ia ce luam noi de obicei.
– Înțeles! și a ieșit în fugă.
***
Când s-a întors, Nina deja pregătise ceva în bucătărie. Au pus masa, au mâncat împreună.
După ce au terminat, Costel s-a apucat să caute-o pe Dorina.
A intrat pe site-ul orașului și a verificat știrile de ieri.
Atenție, pe strada Trandafirilor, o Dacie a accidentat o femeie. Aceasta a fost transportată în stare gravă la spital.
A scos telefonul și a sunat la spital. După al treilea apel, i s-a răspuns:
– Da, a fost adusă ieri o femeie accidentată de pe strada Trandafirilor. Starea e gravă, nu și-a recăpătat cunoștința.
– Cum o cheamă?
– Nu avea acte nici telefon la ea. Sunteți rudă?
– Încă nu știu.
– Veniți la spital pentru mai multe detalii
– Știu adresa. Vin acum.
A închis și s-a întors la Ana:
– Ai o poză cu mama?
– Da, – a mers la noptieră și a luat albumul. Uite, aici suntem noi două.
– Ce mamă frumoasă ai!
Costel a făcut o poză cu telefonul său și a zâmbit:
– Mă duc să o caut pe mama ta.
***
A deschis ochii. Un tavan alb. Îi revenea încet conștiința. Îi apărea în fața ochilor mașina care venea cu viteză
A încercat să se miște, durerea i-a trecut prin tot corpul. O soră medicală s-a apropiat, a întrebat încet:
– V-ați trezit?
Stupoare i-a cuprins ochii Dorinei.
– De cât timp sunt aici?
– De două zile.
– Acasă la mine e fetița singură
– Dorina, liniștiți-vă! i-a pus liniștitor mâna pe piept asistenta. A venit ieri la noi un băiat, a lăsat acest telefon pentru dvs. Zice că telefonul dumneavoastră a fost strivit de o mașină.
– Să sun, vă rog
– Desigur! a format contactul: fetița și i-a pus telefonul la ureche.
– Mamă!
– Anișoara mea, cum ești?
– Sunt bine! Cu mine sunt bunica Nina și nenea Costel vine des.
– Care Costel?
– Nu vă agitați, pacientă! a intervenit medicul. Altfel vă iau telefonul. Să vă consult.
– Ţi sun, fiica mea, – a apucat Dorina să spună și a lăsat telefonul asistentei.
Medicul a consultat-o, a dat instrucțiuni asistentei, care i-a pus de îndată o perfuzie.
După ce a ieșit doctorul, asistenta a pus telefonul la loc în buzunar.
– Vă rog, doar un minut să mai vorbesc cu fata mea, – a șoptit Dorina.
– Domnul doctor a spus să nu vă agitați, – dar totuși, i-a dat telefonul și a format numărul.
– Fetița mea
– Dorina, eu sunt Nina Antoaneta, – s-a auzit la capătul firului o voce matură. Ascultați-mă! Fiul meu a găsit telefonul dumneavoastră distrus, după cartelă a dat de Ana. Eu sunt la pensie, cât veți fi la spital stau cu fetița. Nu vă îngrijorați! Îi dau telefonul Anei.
– Mamă, nu te supăra, să te faci bine repede! s-a auzit vocea copilei.
– Să o asculți pe bunica, să fii cuminte! a suspinat Dorina.
– Pacientă, închideți telefonul! s-a auzit glasul asistentei.
***
A doua zi, Dorina a fost mutată într-un salon obișnuit. Spre seară, asistenta a intrat:
– Sturza, aveți vizitator.
Nici n-a apucat să se mire. A intrat un bărbat slab, nu prea arătos.
– Bună ziua, Dorina! Eu sunt Costel, – a zâmbit larg. Am venit să vă văd. Nu vă supărați că vă spun direct tu?
– Nu…
A pus pe noptieră o sacoșă mare.
– Aici mama mea ți-a trimis ceva.
– Costel, nici nu știu cine ești, – a spus Dorina rușinată.
– Am găsit telefonul tău strivit, cartela era intactă. Am sunat la fată și apoi am venit să vă ajut.
– Cum e Ana?
– Stai puțin.
A luat telefonul rămas, a umblat puțin la el.
– Gata, uite!
Pe ecran a apărut Ana.
– Mamă! Te doare tare?
– Nu, măi mamă, deja nu mă mai doare. Tu cum ești?
– Vine bunica Nina la mine.
Mult timp a povestit Dorina cu fiica ei. Costel aștepta liniștit. La final, Dorina a spus încet:
– Vă sunt datoare pe viață.
– Hai, Dorina, nu mai zice așa! Și să ne tutuim.
– Mulțumesc, Costel.
– Te învăț să folosești telefonul acesta nou.
***
Au mai trecut două săptămâni.
Șoferul care a accidentat-o i-a adus Dorinei la spital două sute de mii de lei moldovenești ca despăgubire și un avocat.
A doua zi au externat-o. Costel a venit s-o ia acasă.
– Mamă! a strigat de bucurie fata.
Părea că Ana ar sări din cărucior dacă ar putea. Dorina s-a lăsat lângă fiica sa, au plâns, fericite.
Apoi s-a apropiat de bătrâna femeie:
– Doamnă Nina Antoaneta, nu am cuvinte vă mulțumesc!
– Apoi, Dorina, Ana îmi e ca o nepoțică.
– Uite, doamnă, vinovatul accidentului mi-a dat despăgubirea, a scos banii. Luați-i! Nu am cu ce altceva să vă mulțumesc.
– Nu, Dorina, a răspuns ferm femeia. Ce să fac eu cu banii? Pe noi nu ne lasă sărăcia, dar tu ai nevoie să o duci pe Ana la tratamente. Costel deja a luat legătura cu o clinică.
– Mamă! a exclamat Ana. Nenea Costel a zis că mergem la spital și îmi face să pot merge cu picioarele!
***
Două săptămâni Dorina și Ana au stat la clinică. Au pus sârme la picioare. Peste trei luni, iar la clinică. Apoi încă odată peste un an, și încă odată. Peste trei ani, după trei operații și recuperare, i-au promis că va merge.
Între timp, fata tot în cărucior se deplasa, iar sârmele îi provocau multe neplăceri.
Dar soarta avea să-i mai încerce şi pe ei patru: Ninei Antoaneta i-a cedat inima şi a ajuns la spital, în stare gravă.
Trei nopți a stat Dorina la căpătâiul celei ce-i devenise ca o mamă, revenind acasă doar să gătească şi să doarmă puţin. Noaptea, cu Ana rămânea Costel.
În a patra zi, Nina şi-a revenit, a privit-o lung pe Dorina:
– Dragă mea, nu cred că mai am mult pe pământ. Măcar să te văd măritată cu Costel al meu. E băiat bun și împreună o să o vezi pe Ana pe picioarele ei.
– Doamnă Nina Antoaneta, dar credeţi că?
– Sigur că da! a zâmbit femeia. Te va lua!
***
O bătrână ţinea de mână o fată cu ghiozdan şi buchet de flori în mână. Dacă n-ar fi avut fata statură aşa mare, ai fi zis că mergea pentru prima oară la școală.
De fapt, mergea în clasa a patra. Prima dată la şcoală, căci până acum făcuse clasele acasă. Le terminase doar cu note bune. Dar acum îşi ducea paşii pe picioarele ei.
– Bunico, mi-e un pic teamă.
– Ce spui tu, Ana? Ai deja zece ani! Uite și părinții tăi!
– De ce eşti așa tristă, fetiţa mea? s-a apropiat Dorina.
– Îi e teamă de școală, a dat din cap Nina Antoaneta.
– Hai de mână! Costel i-a întins palma. Mergem împreună!
– Cu tine, tată, nu mai mi-e frică de nimic, a zâmbit Ana.
Și astfel, vorbind și râzând, s-au îndreptat către școală, urmaţi de mamă şi bunică, la fel de fericite.
Am învățat că uneori oamenii pot deveni familie fără să-i lege sângele. Chiar și atunci când rămâi singur, nu trebuie să-ți pierzi speranța ajutorul, bunătatea și șansa apar atunci când te aștepți mai puțin.
