A rămas singură
Dincolo de fereastră se lăsase întunericul, iar mama nu mai venea acasă. Ilinca, rotindu-și roțile la cărucior, s-a apropiat de masă, a luat telefonul și a format numărul mamei.
Telefonul apelat este închis sau în afara ariei de acoperire, i-a răspuns o voce necunoscută.
Fetița a privit descumpănită telefonul, apoi, amintindu-și că mai are puțini lei pe cartelă, l-a stins.
Mama a plecat la magazin și încă nu venise. Niciodată nu se întâmplase așa ceva, mama nu lipsea niciodată mult timp, pentru că Ilinca era din copilărie cu dizabilitate locomotorie și nu putea merge. Se deplasa doar în scaunul cu rotile, iar în afară de mamă, nu avea pe nimeni altcineva.
Ilinca avea deja șapte ani, și nu-i era frică să stea singură acasă, dar mama îi spunea mereu unde merge și când revine. Fetița nu pricepea ce s-ar fi putut întâmpla:
Azi a mers la magazinul de la marginea cartierului, că acolo produsele sunt mai ieftine. Mergem des împreună. Chiar dacă-i departe, în maximum o oră te întorci. S-a uitat la ceas. Au trecut deja patru ore. Îmi e foame.
A pornit căruciorul spre bucătărie. A încălzit apa pentru ceai, a scos o chiftea din frigider. A mâncat și a băut ceai.
Mama tot nu venea. N-a mai rezistat, a luat din nou telefonul și a format numărul:
Telefonul apelat este închis sau în afara ariei de acoperire, a repetat robotul.
S-a mutat pe pat, ținând telefonul sub pernă. Nici lumina n-a stins-o, îi era frică fără mama.
A stat culcată mult timp, dar până la urmă a adormit.
***
M-am trezit când soarele bătea în geam. Patul mamei era aranjat.
Mamă! am strigat spre antreu.
Răspunsul a fost doar liniștea. Am luat telefonul, am sunat. Același glas metalic și străin.
Mi s-a făcut frică, mi-au dat lacrimile.
***
Constantin se întorcea de la cafenea. În fiecare dimineață acolo erau plăcinte calde. La noi, mama făcea micul dejun, iar eu mergeam după plăcinte. Aveam deja treizeci de ani, dar nu eram însurat. Femeile nu mă băgau în seamă: eram slăbuț, bolnăvicios, cu chip obișnuit. De mic am fost bolnav. Aveam nevoie de tratamente scumpe, dar mama m-a crescut singură. Ultimul diagnostic m-a lovit adult: nu puteam avea copii. Cu singurătatea mă împăcasem deja.
În iarbă am observat un telefon vechi, rupt. Tehnica era pasiunea și meseria mea, căci eram programator și blogger. Aveam telefoane moderne, dar din curiozitate profesională am ridicat acel telefon. Părea lovit de o mașină, aruncat departe.
Oare s-o fi întâmplat ceva? mi-a trecut prin minte. Acasă lămuresc.
***
După micul dejun am deschis telefonul găsit, am scos cartela SIM și am pus-o în unul dintre telefoanele mele. Majoritatea numerelor erau de la spitale, Casa de Pensii, și alte instituții, dar primul era notat fetița mea.
Am ezitat puțin, apoi am format acel număr.
Mamă! s-a auzit o voce bucuroasă de copil.
Nu sunt mama, i-am zis, ezitant.
Dar unde-i mama?
Nu știu. Am găsit un telefon stricat, am scos cartela și am sunat.
Mama mea a dispărut! a izbucnit în plâns. A plecat ieri la magazin și nu s-a mai întors.
Dar tată, bunică ai?
N-am nici tată, nici bunică. Doar pe mama o am.
Cum te cheamă? am realizat că trebuie s-o ajut pe fată.
Ilinca.
Eu sunt unchiul Costică. Ilinca, poți ieși să chemi vecinii?
Nu pot ieși, nu pot merge deloc. Și în apartamentul vecin nu stă nimeni.
Cum adică nu poți merge? m-am pierdut.
M-am născut așa. Mama zice că dacă strângem bani, o să mă opereze.
Cum te deplasezi?
Cu scaunul cu rotile.
Știi adresa ta, Ilinca? am trecut la fapte.
Da, strada Mihai Eminescu numărul șapte, apartamentul optsprezece.
Vin imediat și o găsim pe mama ta!
Am închis telefonul.
Nina Antoaneta, mama, a intrat în cameră:
Ce e, Costică?
Mamă, am găsit un telefon distrus, am pus cartela. Am sunat. Acuma, o fetiță e singură acasă, e bolnavă, n-are niciun alt rudă. I-am aflat adresa. Mă duc să văd despre ce-i vorba!
Mergem împreună, a spus mama și a început să se îmbrace.
Nina Antoaneta m-a crescut singură, știind ce e suferința unui copil bolnav. Acum era pensionară, iar eu câștigam bine.
Am chemat un taxi și am pornit să ajutăm copilul.
***
Am sunat la interfon.
Cine e? a răspuns un glas trist de copil.
Ilinca, sunt eu, Costică.
Intrați!
Ușa apartamentului era deja întredeschisă.
O fetiță slăbuță, în scaun cu rotile, ne-a privit cu ochi triști:
O găsiți pe mama mea?
Cum se numește mama ta? am întrebat-o imediat.
Ligia.
Și de familie?
Sârbu.
Stai, Costică! m-a oprit mama, întrebând-o pe fată. Ilinca, vrei să mănânci ceva?
Da. A fost o chiftea în frigider, dar am mâncat-o aseară.
Bine, Costică, fugi la magazin și ia ce luăm de obicei.
Am înțeles! și am ieșit iute din casă.
***
Când m-am întors, mama pregătea deja ceva pe aragaz. A despachetat plasele, ne-a pus la masă.
După ce am mâncat, m-am apucat de căutat mama Ilincăi.
Am intrat pe site-ul orașului, să văd evenimentele de ieri.
Pe strada Florilor, un șofer de Dacia a accidentat o femeie. Victima a fost dusă la spital în stare gravă.
Am dat telefonul, am încercat la spital. La a treia încercare mi-a răspuns cineva:
Da, ieri a fost adusă o victimă de pe strada Florilor. E în stare gravă. Nu s-a trezit încă.
Cum o cheamă?
Nu avea acte sau telefon la ea. Sunteți rude?
Eh încă nu știu
Veniți la spital
Știu adresa, vin imediat.
Am închis și m-am apropiat de fată:
Ai o poză cu mama ta?
Da, a mers la noptieră și a scos un album. Aici am făcut poză de curând împreună.
Ce frumoasă e mama ta!
Am făcut o poză pozei cu telefonul:
Plec s-o caut.
***
A deschis ochii. Tavan alb. Încet, mintea începea să-și revină. Își amintea de mașina care venea spre ea
A încercat să se miște, dar orice mișcare era dureroasă. O asistentă a venit lângă ea:
V-ați trezit?
Ochii Ligiei s-au mărit de groază:
De cât timp sunt aici?
Două zile.
Fetița mea e singură acasă
Ligia, liniștiți-vă! i-a pus asistenta mâna pe piept. Ieri a venit un tânăr. A lăsat un telefon pentru dvs. Zice că mașina v-a zdrobit telefonul.
Să sun acasă
Imediat! a apăsat pe fetița și i-a pus aparatul la ureche.
Mamă!
Ilinca, puiul meu, cum ești?
Sunt bine! Cu mine e bunica Nina, vine și unchiul Costică.
Ce unchi Costică?
Doamna să nu vă agitați! a spus doctorul intrat. Altfel, vă iau telefonul. Permiteți să vă consult!
Puiule, te sun mai târziu! a apucat Ligia să spună și a închis telefonul.
Doctorul a consultat-o, i-a spus asistentei să-i pună perfuzie.
Când a ieșit, asistenta a pus telefonul în buzunar.
Pot să mai vorbesc un minut cu fata mea? a șoptit Ligia.
Doctorul v-a interzis, dar tot a mai format numărul.
Puiule
Ligia, mă cheamă Nina Antoaneta, s-a auzit un glas necunoscut. Ascultați-mă! Fiul meu a găsit telefonul dumneavoastră stricat. După cartelă, v-am găsit pe amândouă. Sunt pensionară. Până sunteți în spital, stau cu fata. Nu vă faceți griji! I-o dau pe Ilinca la telefon.
Mamă, nu te supăra și fă-te bine repede! a sărit vocea fetii.
Puiule, ascult-o pe bunica! s-a agățat Ligia de firul vocii.
Gata, terminați convorbirea! a spus asistenta.
***
A doua zi, Ligia a fost mutată la salon. Seara, la ora vizitelor, a intrat asistenta:
Sârbu, aveți vizitator.
Nici nu a apucat să se mire. A intrat un bărbat, slăbuț, cu chip obișnuit:
Bună, Ligia! Eu sunt Costică, – a zâmbit. Am venit să vă vizitez. Sper să nu vă supărați că vorbesc direct cu tu.
Nu.
A pus pe noptieră o plasă mare:
Aici sunt câteva lucruri de la mama.
Costică, nu vă cunosc
Am găsit din întâmplare telefonul tău strivit. Cartela era intactă. Am sunat-o pe Ilinca. Apoi te-am căutat.
Cum e Ilinca mea?
Imediat.
A luat telefonul de pe noptieră, l-a butonat.
Uite!
Ligia s-a uitat la display și a văzut-o pe fiica ei.
Mamă! a strigat Ilinca. Te doare?
Nu, puiule, nu mă mai doare. Tu cum ești?
Vine bunica Nina la mine.
Au vorbit minute în șir. Costică a așteptat răbdător. La final, Ligia a plecat capul:
Vă rămân datoare.
Hai, Ligia! a zâmbit el. Treci la pertu cu mine!
Mulțumesc, Costică!
Acum îți arăt cum să folosești telefonul.
***
Au trecut două săptămâni.
Șoferul vinovat i-a adus Ligiei despăgubiri de 20.000 lei direct la spital și a venit cu avocatul.
A doua zi a fost externată. Costică a venit s-o ia și a adus-o acasă.
Mamă! a strigat bucuroasă fiica.
Parcă voia să sară din scaunul cu rotile de fericită. Ligia s-a așezat lângă ea, a strâns-o în brațe și a plâns de bucurie.
Apoi s-a întors spre femeia în vârstă:
Nina Antoaneta, vă mulțumesc din suflet!
Lasă, Ligia! Ilinca e ca o nepoțică pentru mine.
Nina Antoaneta, șoferul mi-a dat despăgubiri! a scos banii din geantă. Luați, nu am cu ce altceva să vă mulțumesc!
Pune-i la loc, Ligia! a spus femeia cu glas categoric. Noi, eu cu fiul meu, nu ne lasă Dumnezeu la greu, iar tu trebuie să-ți tratezi fata. Costică s-a interesat de o clinică bună.
Mamă! a strigat Ilinca. Unchiul Costică a zis că mergem la spital și mă fac bine la picioare!
***
Două săptămâni, Ligia și Ilinca au stat la clinică. I-au pus Ilincăi tijă la picioare. Peste trei luni, iar la clinică. Apoi, la anul, încă o dată. Peste trei ani, după trei operații și recuperare, medicii au spus că Ilinca va merge.
Deocamdată, se deplasa tot cu scaunul. Și tija îi dădea bătăi de cap.
Destinul a vrut însă să îi mai încerce. Lui Nina Antoaneta i s-a făcut rău cu inima și a ajuns la spital în stare gravă.
Trei nopți a stat Ligia la spital lângă această femeie ce îi devenise ca o mamă. Mergea acasă doar să gătească pentru toți și să doarmă un pic. Nopțile cu Ilinca rămânea Costică.
A patra zi, Nina Antoaneta și-a revenit complet. A privit-o lung și trist pe Ligia și a șoptit:
Draga mea, cred că nu mai am mult pe lumea asta. Ia-l de bărbat pe Costică. E om bun. Împreună o puneți și pe Ilinca pe picioare!
Nina Antoaneta, credeți că m-ar lua?
Sigur că te ia, un zâmbet i-a apărut pe chip.
***
O femeie în vârstă ținea de mână o fetiță cu ghiozdan și buchet de flori. Dacă nu era așa mare de statură, ai zice c-ar merge la clasa întâi.
Dar ea mergea pentru prima oară la școală în clasa a patra. Primii trei ani i-a parcurs acasă, online. Cu note bune. Și acum mergea la școală, pe propriile picioare.
Bunico, mi-e puțin teamă.
Ce spui acolo, Ilinca? Deja ai zece ani! Uite, vin și mama, și tata!
De ce ești așa nemulțumită, fetițo? a sosit și Ligia.
Îi e frică să intre la școală, a dat din cap Nina Antoaneta.
Hai dă-mi mâna! Costică i-a întins palma. Să mergem!
Cu tine, tată, nu mi-e teamă deloc, a zâmbit Ilinca.
Și, vorbind, au pornit spre școală, urmați de mama și bunica, la fel de fericite ca și ei.
