Jurnal personal, august 2023
În 2018, mă numeam Florin Dascălu, aveam 34 de ani și eram din satul Mesteacăn, județul Neamț. Visul meu era simplu: să scap de sărăcie prin creșterea porcilor. Am închiriat o bucată de teren pustiu pe un deal la marginea satului, hotărât să-l transform într-o mică fermă de porci.
Mi-am cheltuit toate economiile și, în disperare, am făcut și un împrumut la Banca Comercială Română. Cu banii aceia am construit cotețe, am săpat o fântână adâncă și am cumpărat 30 de purcei.
Ziua când am dus primii purcei pe deal, i-am spus Andreei, soția mea, care avea 31 de ani:
Doar ai răbdare, dragă. Într-un an ne vom face și noi casă.
Dar viața nu seamănă deloc cu poveștile de succes de la televizor…
După nici trei luni, pesta porcină africană a lovit toată Moldova. Unul câte unul, fermele de porci din zonă au început să dispară. Unii vecini au fost nevoiți să-și ardă cotețele, numai să oprească răspândirea bolii. Săptămâni întregi, fumul negru stătea deasupra satului și a dealurilor.
Andreea era tot mai speriată:
Hai să-i vindem, cât încă mai trăiesc.
Dar eu, încăpățânat:
Lasă, trece asta. Trebuie doar să avem răbdare.
Din atâta stres și nopți nedormite, am ajuns de nerecunoscut. M-au internat la Spitalul Județean din Piatra Neamț, epuizat de tot. Am stat mai bine de o lună la socrii, la țară, să-mi revin.
Când m-am întors pe deal, jumătate din porci dispăruseră. Prețul furajelor se dublase. Banca deja mă suna să-mi ceară ratele.
În fiecare noapte, stăteam sub tabla frângândă de ploaie și simțeam cum tot ce-am făcut se prăbușea încet.
Până într-o seară, după un alt telefon de la un recuperator, m-am lăsat jos în noroi și am șoptit:
S-a terminat…
A doua zi am închis ferma și am predat cheia moșului Vasile, proprietarul dealului. Am coborât pe jos, cu capul jos, incapabil să văd cum tot ce-am construit se risipea. Pentru mine aceea era finalul.
Cinci ani n-am mai trecut pe acolo.
Ne-am mutat cu Andreea la Iași și am lucrat la o făbricuță mică. Viața era simplă nu bogată, dar liniștită.
Când cineva aducea vorba de crescut animale, doar pufneam amar:
Am hrănit cu bani un deal.
Dar, la începutul acestui an, m-a sunat moș Vasile. Glasul îi tremura.
Flori… trebuie să vii sus, la vechea ta fermă… s-a întâmplat ceva cu totul neașteptat.
A doua zi, am mers mai bine de 50 de kilometri spre vechiul deal. Drumul era plin de bălării și copaci crescuți peste tot, de parcă fusese abandonat de douăzeci de ani.
Am urcat cu inima cât un purice.
Oare mai exista ceva din coteț?
Sau totul dispăruse?
Când am apucat cotitura de sus, am înlemnit.
Locul pe care-l părăsisem… părea viu.
Nu mai era deloc ferma pe care o lăsasem. Pe acoperișul de tablă ruginită crescuseră viță sălbatică și buruieni groase. Cotețele erau aproape înghițite de iarbă, iar drumul vechi era de nerecunoscut.
Dar cel mai șocant n-a fost asta.
Am auzit un grohăit:
Gru… gru…
M-am oprit ca lovit. Am înaintat cu grijă spre gardul acoperit de iarbă înaltă. Când am privit dincolo, am dat înapoi uluit.
Erau porci.
Nu unul, nu doi ci o adevărată haită.
Porci mari, cu corpuri sănătoase, și mai multe godințe mici alergând peste tot.
Cei 30 de purcei lăsați în urmă cu cinci ani, se transformaseră într-o turmă întreagă.
Nu poate fi adevărat… am șoptit.
Moș Vasile, care urcase cu mine, s-a apropiat.
Ți-am zis eu, n-au dispărut.
Dar… cum au supraviețuit? am întrebat fără să-mi vină să cred ce văd.
Moșul s-a așezat pe o piatră:
După ce ai plecat, câțiva porci au fugit din gard. Am crezut că o să-i mănânce pădurea. Dar n-a fost așa.
Am privit în jur.
În spatele fermei era un pârău mic, pe care nu-l văzusem înainte. Creșteau pomi de nuc, meri, chiar cartofi sălbatici și tufe cu dude. Copacii erau din ce în ce mai stufoși.
S-au învățat să trăiască pe deal, zice moșul. Și s-au înmulțit.
Am privit la turmă. Unii dintre porci au ridicat capul, parcă simțindu-mi prezența după atâția ani.
Un porc mare s-a apropiat de gard. Avea pielea roșcată și o cicatrice pe ureche semnul unui purcel adus de mine, demult.
Ăsta… am zis încet.
E primul porc pe care l-am crescut vreodată.
Simțeam un nod în gât.
Tot ce am crezut pierdut era încă acolo.
Nu doar viu ci crescut de zece ori.
Și acum, ce ai să faci? mă întreabă moș Vasile.
Am tăcut.
Am privit către deal, coteț, către porcii care umblau liniștiți, de parcă ultimii cinci ani nu trecuseră niciodată.
Am zâmbit pentru prima oară după multă vreme.
Poate, am spus încet,
visul meu n-a murit.
Și atunci am înțeles ceea ce, cândva, credeam pierdut pentru totdeauna.
Uneori, chiar dacă îți abandonezi visul
el rămâne acolo, așteptând să te întorci la el.
