În anul 2018, Radu Dumitru, un bărbat de 34 de ani dintr-un sat de lângă Hârjăuți, județul Suceava, a visat să iasă din sărăcie crescând porci. A închiriat o bucată de teren pustiu pe un deal de la marginea satului și a plănuit să-și facă o mică fermă de porci.
A pus toți banii la bătaie, ba chiar a luat și un credit de la CEC Bank, a ridicat cotețe din scânduri vechi, a săpat o fântână adâncă, și a cumpărat 30 de purcei zdraveni din rasa locală.
În ziua în care a urcat primii porci pe deal, i-a spus cu mândrie soției lui, Floarea, de 31 de ani:
Ai răbdare, floarea mea. Într-un an ridicăm casa noastră!
Dar viața nu e ca poveștile de succes din ziare.
N-au trecut nici trei luni și pesta porcină africană a lovit tot nordul Moldovei. Pe rând, fermele vecinilor s-au golit. Unii săteni au fost nevoiți să-și ardă toate adăposturile, doar-doar scapă de boală. Săptămâni la rând, fumul gros plutea peste sat și împrejurimi.
Floarea tremura de grijă.
Hai să-i vindem cât mai e vreme, i-a spus, cu vocea stinsă.
Dar Radu a rămas încăpățânat.
Trecem noi peste asta. Să nu ne dăm bătuți așa ușor!
Din nopți nedormite și griji fără margini, s-a ofilit. A ajuns chiar și la spital în Suceava, frânt de oboseală și apăsat de gânduri. O lună întreagă a zăcut la părinții soției, pe undeva prin Fălticeni, să se pună pe picioare.
Când s-a întors pe deal, jumătate din porcii lui nu mai erau. Hrana se scumpise la dublu. Iar banca începuse să-l sune zilnic pentru rată.
În serile ploioase, când stătea ascuns sub acoperișul de tablă ruginită al cotețelor, simțea cum totul se destramă, ca un vis rău în care nimic nu ține.
Până într-o noapte, când, după încă un telefon de la creditor, s-a trântit pe podeaua udă și a șoptit:
Gata. Mă las.
Dimineața următoare a închis poarta fermei. I-a dat cheile lui nea Ilie, proprietarul terenului, și a coborât tăcut pe cărarea noroioasă. N-a mai avut curaj să privească în urmă. Pentru el, totul se pierduse oricum.
Timp de cinci ani n-a mai călcat pe acolo.
El și Floarea s-au mutat la Iași și s-au angajat muncitori într-o fabrică. Trăiau modest, dar liniștit.
Când venea vorba de porci, Radu doar zâmbea amar:
Am hrănit cu bani dealul și atât…
Însă la începutul acestui an, nea Ilie l-a sunat dintr-o dată. Vocea lui tremura ca vântul:
Radu vino repejor! S-a petrecut ceva straniu la fosta ta fermă.
Radu a plecat imediat, bătând peste 70 de kilometri până la scurtătura spre deal. Calea șerpuită era acum înghițită de iarbă, parcă n-ar fi trecut nimeni de-un deceniu.
Urcând, inima îi sărea din piept de frică și nerăbdare.
Oare găsește doar ruine?
A mai rămas ceva din visul lui?
La ultima cotitură, Radu s-a oprit brusc.
Locul părăsit fremăta a viață.
Nu mai era nicio fermă. Acoperișul de tablă dispăruse sub liane verzi și mușchi gros. Cotețele pline de noroi se topiseră în pădure. Copacii crescuseră falnici împrejur, iar vechea potecă abia se mai zărea printre frunze.
Dar nu asta l-a făcut să stea ca stana.
Auzise sunete.
Groh-groh-groh…
Radu a încremenit.
S-a apropiat încet de un gard acoperit cu buruieni. A tras cu ochiul printre lăstari și, deodată, a făcut doi pași în spate, nevenindu-i să creadă.
Porci.
Nu unul, deja, ci mulți.
Porci dolofani, cu râturi puternice, și grămezi de purcei care tropăiau printre ei.
Cei 30 de purcei lăsați cu cinci ani în urmă păreau acum o herghelie întreagă.
Nu asta nu se poate, a mormăit.
Nea Ilie, care-l urmărea atent, a venit la el.
Ți-am spus eu… nu s-au pierdut, șopti bătrânul.
Dar… cum au scăpat cu viață? bâigui Radu, uluit de tot ce vedea.
Nea Ilie s-a așezat pe o piatră străjuită de mușchi.
După ce ai plecat, câțiva porci au rămas la fața locului. Au spart cotețul și-au fugit. Credeam c-o să piară singuri în pădure. Da n-a fost să fie.
Radu a privit jur-împrejur.
În spatele fermei, curgea un pârâiaș de care nu-și dăduse seama. Creșteau acolo bananieri pitici, cartofi dulci sălbatici, nuci și fel de fel de plante care nu fuseseră niciodată plantate.
S-au priceput să trăiască pe dealul ăsta, spuse nea Ilie. Și s-au tot înmulțit.
Radu privea turma atent. Unii porci ridicau capul, parcă-l recunoșteau după atâția ani.
Cel mai masiv dintre toți s-a apropiat de gard. Avea părul roșcat și o cicatrice pe ureche chiar semnul de la primul purcel cumpărat altădată de el.
Ăla, a rostit Radu încet.
E primul purcel al meu.
Simțea un nod în piept și lacrimi calde în ochi.
Tot ce-a crezut că s-a pierdut trăia.
Nu doar trăia, ci crescuse și se înmulțise.
Și-acum ce faci? l-a întrebat nea Ilie.
Radu a tăcut.
A privit dealul. Fosta fermă. Porcii scurmând liniștiți, ca și cum cei cinci ani nici n-ar fi trecut.
A zâmbit pentru prima dată, după mult timp.
Poate, a șoptit,
visul meu încă nu s-a stins.
Și atunci a înțeles un adevăr pe care îl crezuse pierdut.
Uneori, chiar dacă îți abandonezi visul
el te așteaptă, într-un colț uitat de lume, să te întorci.
