În 2018, Ştefan Gherman, un bărbat de 34 de ani din satul Micleuşeni, visase din copilărie să scape de sărăcie îngrijind porci. A închiriat o parte de deal părăsită de la marginea satului, la umbră de pădure, hotărât să transforme locul într-o mică crescătorie.
Ştefan a pus la bătaie toate economiile, s-a împrumutat de la Moldova Agroindbank, a ridicat coteţe trainice, a săpat o fântână adâncă, şi a cumpărat treizeci de purcei. În ziua când i-a adus pe deal, şi-a îmbrăţişat cu mândrie nevasta Nadejda, o femeie de 31 de ani:
Ai răbdare cu mine. Într-un an, ridicăm propria noastră casă
Dar viaţa nu-i ca în poveştile frumoase din gazete, unde omul devine bogat peste noapte.
Nici trei luni n-au trecut, că o boală grea, pesta porcină africană, a cuprins toată regiunea. În câteva săptămâni, fermele vecine s-au prăbuşit una câte una. Unii au fost nevoiţi să-şi ardă adăposturile de tot, pentru ca boala să nu se răspândească. Vreme de săptămâni, fumul gros plutea peste dealuri, ca un blestem.
Nadejda s-a cuprins de spaime.
Ştefan, hai să-i vindem cât mai trăiesc, să nu pierdem totul, l-a rugat ea.
Dar Ştefan a rămas încăpăţânat.
Trebuie să treacă şi asta. Să mai strângem din dinţi.
De la griji şi nesomn, bărbatul s-a slăbit şi la trup şi la suflet. A ajuns chiar şi la spital în Călăraşi, din pricina epuizării. O lună întreagă s-a tihnit la socrii săi, la ţară.
Când s-a întors pe deal, jumătate dintre porci se prăpădiseră. Preţul la furaje a sărit de două ori. Cei de la bancă sunau mereu să-i ceară ratele.
În fiecare noapte când ploaia bătea în acoperişul de tablă, Ştefan simţea cum tot ce clădise i se scurge printre degete.
Până într-o seară, după alt telefon de la creditori, s-a aşezat pe podea şi a şoptit:
Gata. Nu mai pot.
A doua zi a închis crescătoria. Cheia i-a dat-o lui Moş Spiridon, stăpânul pământului, şi a plecat. N-a mai avut inima să vadă cum se năruie totul. Pentru el, totul fusese pierdut.
Timp de cinci ani n-a mai pus piciorul pe deal.
El şi Nadejda s-au mutat la Chişinău, au găsit de lucru la o fabrică de conserve. Viaţă simplă nu bogată, dar măcar liniştită.
Când venea vorba de porci, Ştefan zâmbea amar:
Toţi banii i-am hrănit cu acel deal
Dar la începutul acestui an, deodată, Moş Spiridon l-a sunat, cu vocea tremurândă:
Ştefane vino pân la mine. S-a întâmplat ceva mare la coteţul tău.
A doua zi, Ştefan a mers cei peste patruzeci de kilometri până la Micleuşeni. Drumul, altădată bătătorit, era năpădit de iarbă şi de tufişuri, ca şi cum fusese uitat de zece ani.
Cu inima strânsă de nelinişte s-a apropiat.
Oare era totul dărâmat?
Ori nu mai rămăsese nimic din visul său?
Dar la ultima cotitură, s-a oprit locului.
Dealul părăsit trăia.
Nu mai era vechea crescătorie; acoperişul ruginit era acoperit de viţă sălbatică şi iederă. Coteţele se contopiseră cu pădurea. Copacii crescuseră de jur-împrejur, încât abia recunoşteai drumul.
Dar nu asta l-a uimit.
A auzit sunete.
Groh groh
Ştefan a încremenit.
S-a apropiat încet de gardul covârşit de iarbă înaltă. Când a privit dincolo, s-a dat un pas înapoi.
Era plin de porci.
Nu unul sau doici mulţi.
Mari şi rumeni, cu trupuri bătrâneşti de adevăraţi mistreţi. Şi mulţi purcei săltăreţi.
Ceilalţi treizeci, lăsaţi acum cinci ani, parcă se făcuseră o adevărată turmă.
Nu se poate a murmurat.
Moş Spiridon, ce-l urmase încet, s-a apropiat:
Ţi-am spus că n-au pierit, i-a zis blând. O parte au scăpat din coteţ şi s-au dus spre pădure. Am crezut c-or să moară acolo. Dar s-au învăţat să trăiască liberi.
În spate, izvorâse un pârâu, pe care Ştefan nu-l văzuse vreodată. Pe lângă, creşteau smochini, cartofi dulci şi toporaşi, ici-colo chiar cocotieri pitici şi alte plante sălbatice.
S-au învăţat cu pădurea şi s-au tot înmulţit, a oftat Moş Spiridon.
Ştefan s-a uitat lung: o parte dintre porci s-au oprit, privindu-l de parcă şi-ar fi amintit cine e.
Unul mare, roşcat, cu o cicatrice pe urecheaşa cum era primul pe care-l adusese cândvas-a apropiat de gard.
Pe-acesta a rostit Ştefan,
Pe acesta l-am crescut cu mâna mea.
Sufletul i s-a strâns, cald.
Tot ce crezuse pierdut era încă acolo.
Nu doar viu, ci crescut.
Şi-acum, ce ai de gând? l-a întrebat Moş Spiridon.
Ştefan n-a răspuns numaidecât.
A privit dealul, coteţul, porcii care-şi vedeau de viaţă ca atunci, parcă timpul n-ar fi trecut.
A zâmbit, încet, pentru prima oară după ani buni.
Poate că visul meu n-a murit încă, a zis liniştit.
Şi-atunci a înţeles un lucru ce-l crezuse pierdut înainte.
Uneori, chiar dacă părăseşti un vis,
există clipe când el tot te aşteaptă să te întorciNu visul lui crescuse porci pe deal, ci dealul crescuse visul lui, în tihna sălbatică a pădurii, dincolo de griji și pariuri cu soarta.
A bătut încet cu palma pe lemnul vechi al gardului. Porcii l-au salutat cu grohăieli curioase, iar cel roșcat și-a lipit botul cald de mâna lui.
Sufletul i s-a umplut de recunoștință.
Poate că unele vise n-au nevoie să fie stăpânite ca la oraș, nici ridicate cu truda oaselor până la epuizare. Uneori, ajunge să le lași libere și, dacă-s sortite să trăiască, vor găsi singure drumul spre lumină.
Când a plecat spre casă, cu Nadejda la braț și soarele coborând peste dealuri, Ștefan nu s-a mai uitat înapoi. Știa că visul lui era acolo, viu și sălbatic, mult mai puternic și mai curajos decât fusese vreodată sub mâna sa.
Și-a spus, zâmbind larg, ca pentru sine:
Poate că uneori pierzi totul ca să-ți dai seama cât poate rodi chiar și dintr-o înfrângere.
Sub cerul limpede, cu miros de pământ reavăn și frunze ude, a simțit că nicio toamnă nu-i de temut, câtă vreme undeva, pe-un deal, un vis trecut a prins rădăcini noi, mai adânci decât speranța.
