Azi am trăit ceva ce n-am să uit toată viața. Scriu acum, în seara asta ploioasă în Chișinău, răscolit de o amintire pe care n-o credeam posibilă. Vreau să povestesc, poate mă răcorește.
Totul a început când eram în drum spre casă. Ploua mocănește și străzile erau pline de bălți și noroi. Tocmai ce renunțasem la taxi și colegii insistaseră să iau mașina lor, un Audi lucios cu care nu mă simțeam deloc în largul meu. Am parcat în fața unui bloc vechi de pe bulevardul Ștefan cel Mare și, în colțul clădirii, am zărit un bărbat bătrân, adăpostindu-se sub o pătură subțire, printre câteva cutii ude și câini de pripas.
Din mașină a coborât o femeie elegantă, cu părul prins lejer și cu un palton alb ce strălucea chiar în noroiul din Moldova. Părea ieșită din reviste sau din altă lume, cu siguranță își permitese paltonul acela pe salariul de câțiva ani ai unui om simplu.
Dar ce a urmat mi-a dat lumea peste cap.
Femeia nu s-a apropiat doar de bătrân. S-a pus în genunchi, direct în mocirlă, făcându-și vârful paltonului praf și ud. Ținea în mână o pungă de colaci calzi și plăcinte cu brânză, aburindă, cu miros de copilărie.
Bătrânul s-a zguduit, cu fața ascunsă în vestonul jerpelit. Privirea i s-a oprit pe pungă, apoi s-a uitat la genunchii femeii, murdari și reci, și în ochi i se citea rușine amestecată cu teamă.
Doamnă, paltonul dumneavoastră… de ce faceți asta? a răgușit el, cu glas aproape stins.
Ea nu s-a ferit. Din contră, i-a luat palmele acelea aspre între ale ei și le-a tras aproape, lăsându-și lacrimile să curgă.
Nu am uitat nimic, i-a răspuns abia șoptit. Țin minte ce ați făcut pentru mine acum cincisprezece ani.
Bătrânul parcă a încremenit. Privirea i-a căzut pe mâna ei, unde, de sub manșeta ridicată, se vedea un semn adânc, ca o seceră. În clipa următoare, respirația i s-a tăiat, iar în ochii lui obosiți s-a aprins o lumină dureroasă de recunoaștere.
***
Acum cincisprezece ani, omul acesta nu era o umbră pe trotuar. Se numea Vasile Iftodi, inginer respectat la uzina din oraș. Într-o seară, venind de la lucru, a dat peste o Dacie răsturnată în flăcări. Lumea trecea speriată departe, dar Vasile s-a aruncat în foc, de parcă era copilul său acolo.
A găsit o fetiță blocată între scaune. Trăgând-o printr-un geam spart, un ciob i-a tăiat fidele pielea de la mână așa i-a rămas semnul. Au reușit să fugă doar câțiva pași, și mașina a explodat. Vasile a fost ars și rănit rău, luni întregi petrecând prin spitale. A pierdut tot: serviciul, agoniseala, sănătatea și, treptat, pe toți oamenii dragi.
Tu… ești mica Ilinca? a șoptit el, udând noroiul cu câteva lacrimi rare.
Acum sunt Ilinca Grozavu, a zâmbit ea printre lacrimi. Și v-am căutat cinci ani, domnule Vasile. Mi-am promis că o să găsesc omul care m-a salvat, chiar dacă și-a pierdut aproape totul pentru mine.
Seara aia, Audiul nu a plecat gol. Ilinca l-a luat pe Vasile cu ea. Nu doar că i-a adus de mâncare i-a dăruit iarăși un nume, un acoperiș și șansa la un tratament pe măsura suferinței.
Cu sufletul la gură, scriu astăzi: Binele nu rămâne niciodată nerăsplătit. Uneori, roata se întoarce după mulți ani, taman când uitasem să mai sper.
Mi-am promis să fac și eu la fel cu cineva, dacă am ocazia. Să nu lăsăm omenia să se piardă printre bălți și noroi.
