Găsirea vinovatului s-a dovedit o misiune imposibilă. Copiii, în goana lor spre Prut să se bălăcească, au uitat să încuiască papagalul, iar bunica, întoarsă de la magazinul sătesc după un kilogram de cartofi și pâine, a deschis geamul larg să iasă aburii de la supă. Așa că, atunci când seara ne-am trezit că nu-l mai găsim pe Doruț, papagalul nostru Amazon frumos ca un pom de iarnă, am înțeles că zburaseră pe tărâmuri necunoscute. Trei zile și trei nopți, ignorați de toate trebile pe care le aveam, am umblat ca nebunii prin tot satul de la țară, în căutarea prietenului pierdut. Nici urmă însă. Nimeni nu-l văzuse. Copiii își ștergeau lacrimile pe obraji, bunica ofteazăa și bombănea of, of, doamne, ce-o să zică lumea?, iar eu cu soțul nu făceam decât să aruncăm vina ba pe cei mici, ba pe cei mari din ogradă.
Cât despre cățeaua noastră, Airdele Dacia, pe nume Măriuca, nici vorbă să o asmuțim pe cineva în acele zile. Măriuca era copleșită de tristețe. Abia dacă reacționa când suna cineva la poartă. Sărea sprintenă în coridor, latrăa zgomotos, dar imediat se oprea, se uităa în jur și, cu coada între picioare, se așeza tristă pe preșul ei. Patru ani întregi, orice oaspete intra în casă însoțit de un cor canin și de vorbele lui Doruț, care lătra uneori mai convingător decât însăși Măriuca.
Prima imitare de papagal a lui Doruț a fost, bineînțeles, lătratul. Verde verde, pui mititel adus direct din piața centrală, l-a terorizat pe motanul nostru, Iurie zis și Lupu. Îl surprindea tolănit pe covor, îl lătra vârtos la ureche, Iurie sărea cât îl țineau lăbuțele, mieunăa tremurat, și-n secunda doi, apărea și Măriuca, urlând. Tot satul putea auzi gălăgia.
Iurie, motanul, îl suporta pe Doruț, deși adesea părea că nu mai poate cu nervii. În schimb, Măriuca îl adora pur și simplu. Obraznicul stătea în capul ei la propriu, și rareori o menaja. Îi recita, folosind perfect tonalitatea bunicii: Cine va mânca terciul? Hei, dar noi, porci nu ținem! După o pauză teatrală, arunca o privire acuzatoare. Cățeaua ignora pe papagal la fel cum copiii ignorau morala bunicii. Iar când Doruț devenea insuportabil, îi dădea un ghiont ușor cu limba ei aspră, să-l mai domolească.
Dispariția lui Doruț a fost o tragedie personală pentru toți, cu excepția lui Iurie, care părea, dacă nu fericit, măcar liniștit. După două săptămâni, chiar când ne obișnuisem cu ideea că n-o să-l mai vedem niciodată pe guralivul nostru, au apărut zvonuri: în ceata de coțofene ce făcea prăpăd prin livezile satului, și-a făcut apariția unul colorat, verde cu pata roșie pe obraji semn clar de papagal exilat. Acesta nu doar că zgâria la ureche cu țipete, dar reușea să și latre sau chiar să înjure perfect românește, de auzeai și te minunezi. Acea ultimă ispravă aproape că ne-a tăiat orice speranță: în casa noastră, cuvintele deocheate se știau dar nu se spuneau cu voce tare, niciodată! Totuși, ne-am gândit că Doruț, lăsat de capul lui, putea să fi învățat prostii așa cum motanul lua purici, în libertate, și-am pornit iar la vânătoare.
Norocul ne-a surâs cam după zece zile. Plecată la cules de roșii, am auzit, peste tot verdele grădinii, familiarul Eiiii, ce faci?. Pe vișin, în mijlocul a trei coțofene negre care se serveau din cireșe, stătea băiatul nostru.
Doruțel, vino la mama, vino să-ți dea bunătăți și să te mângâie…
Papagalul a înclinat capul așteptând; m-am apropiat încet, cu mâna întinsă.
Doruțel, ne e dor de tine; tata, Ilinca și Radu, și Măriuca, toți te așteptăm acasă…
Am ajuns aproape de creangă, când deodată:
Hm da să nu uiți, copii, să închideți poarta! a rostit Doruț cu glasul ironic al vecinului Vasile, președintele asociației de gospodari, și-a zburat cu coțofenele lui.
Libertatea lui Doruț s-a prelungit până toamna târziu. Mai apărea pe la garduri, dar nu puteam să-l convingem să revină. În schimbul chemărilor noastre, răspundea filozofic cu un scurt cra-cra și își vedea de drum.
Spre final de noiembrie, toți observau că Doruț e tot mai singur, stătea posomorât pe uluci sau copaci, dar nu voia să coboare în brațele noastre. Atunci, am decis să folosim artileria grea: am trimis-o pe Măriuca la negocieri. Nu știu ce i-a spus pe blana roșcată și cu coada sus, dar într-o zi, cu demnitatea unei adevărate vedete, Doruț a revenit acasă, călare pe Măriuca, ca un voievod pe calul său, iar liniștea s-a așternut din nou peste ograda noastră.
