Cât de greu a fost să găsim vinovatul! Copiii, grăbiți să fugă la Nistru după atâta arșiță, au uitat să închidă papagalul în colivie. Bunica, revenind de la magazinul sătesc cu sacoșa plină de pită și roșii, a deschis larg fereastra să intre aerul proaspăt dinspre grădini. Și uite-așa, când seara am început să-l căutăm pe Tudor, ne-am dat seama că frumosul nostru amazon a luat-o pe căi neștiute. Trei zile și trei nopți am lăsat toate treburile baltă și am colindat tot satul de vacanță, de la un capăt la altul, căutându-ne zburătorul. Degeaba însă. Despre Tudor, nicio veste. Copiii udau obrajii cu lacrimi, bunica nu mai contenea cu oftaturile, iar noi, eu și bărbatul meu, ne vărsam necazul ba pe cei mici, ba pe cei bătrâni.
Doar pe cățelușa noastră, cioarașul Mura, era greu s-o certăm zilele acelea. Mura era tristă de tot. Stătea fără vlagă, tresărea doar când suna cineva la poartă lătra scurt și puternic, apoi se oprea brusc, ca și cum și-ar fi amintit că vocea ei răsună acum singură; își întorcea privirea peste umăr și se ducea încet pe covorașul din colț. De patru ani, întâmpinarea musafirilor era adevărată orchestră canină la noi în casă. Tudor lătra într-o veselie, uneori părea că o face chiar mai cu talent decât Mura.
Lătratul a fost primul papagalism învățat de Tudor. Verde de tot, în toate sensurile, s-a apucat să chinuie pisica, Mița. Se furișa pe la spatele ei, când se cuibărise la soare, și-i lătra zdravăn la ureche. Mița sărea din loc cu un mieunat pătrunzător, iar Mura, auzind scandalul, venea și ea urlând, și începea în casă un iureș de nedescris.
Mița îl suporta pe Tudor, deși câteodată părea că abia îl mai rabdă. În schimb, Mura iubise pasărea cu toată inima. Ștrengarul stătea adesea cocoțat pe capul câinelui (la propriu și la figurat). De multe ori Tudor îi ținea prelegeri Murăi, imitând tonul bunicii:
Cine-o să termine terciul?
Și, după o pauză teatrală, ofta:
Noi nu ținem porci în bătătură!
Cățelușa asculta discursurile papagalului cum ascultau copiii mustrările bunicii: adică, deloc. Când Tudor insista prea mult, Mura îl dădea jos de pe ea, împingându-l ușor cu limba aspră sub coadă.
Pierderea lui Tudor a fost o lovitură grea pentru toți din casă, mai puțin pentru Mița. Câteva săptămâni am trăit cu gândul că n-o să-l mai vedem niciodată pe rostogolitorul nostru năzdrăvan, când, dintr-odată, au apărut prin sat zvonuri că o gașcă de ciori ce pradă livezile este întregită de o pasăre verde brilantă, cu obraji roșii. Aceasta nu doar că striga gălăgios, dar și lătra sau bodogănea pe limba omului. Faptul că acum blestema și vorbea pe limba celor mari, aproape că ne-a șters speranța: la noi în familie, vorbele de duzină se știau, dar nu se rosteau cu ușurință. Am ajuns la concluzia că Tudor, pus pe drumuri, putea să învețe și părțile mai puțin frumoase ale graiului, așa cum Mița a tot căpătat purici. Am început din nou să-l căutăm.
Norocul ne-a surâs cam după zece zile. Stăteam aplecată la răsaduri, când aud, deodată:
Ce faci, măi?
Pe cireș, ascuns printre câteva ciori negre ce se ghiftuiau cu fructe, stătea puiul meu verde.
Tuduțule, vino la mama, băiatul meu! Hai să-ți dau semințe bune, hai, vino la mama!
Tudor și-a înclinat capul mirat.
Tuduțule, cu toții ne e dor de tine: și tata, și Ilinca, și Mihu, și Mura. Hai încoace, puiule!
Întindeam mâna tiptil spre creangă, aproape să-l prind
Ei, copii răsfățați! a strigat Tudor, cu vocea răutăcioasă a președintelui cooperativei, și s-a dus împreună cu stolul de ciori.
Viața de libertate a lui Tudor a ținut până la primele brume. S-a mai întors de câteva ori la noi, dar nu s-a lăsat convins să rămână. La fiecare încercare a noastră de a-i reaminti de casă, numai croncănea cu tâlc și zbura iar printre ai lui.
Către sfârșitul toamnei, sătenii au început să-l vadă des, singuratic. Și pe la noi prin curte părea tot mai des. Trist și zburlit, stătea pe gard sau prin copaci, dar de prins nu se lăsa. Atunci am recurs la soluția cea de pe urmă: Mura. Ce i-o fi spus cățelușa ei, nu știe nimeni, dar Tudor a intrat mândru pe ușă, așezat ca doi domni, în șa, pe spinarea Murăi roșcate.
