Andrei cercetă cu atenție biroul său. De obicei, domnea acolo un haos creativ, cum i se spune, dar astăzi bărbatul intenționa să plece mai devreme. Împlinea un mic aniversar rotund.
În plus, ceruse încă o săptămână din concediu, planuind să petreacă cu familia la lacurile din Bucovina, așa că hotărâse să-și aranjeze spațiul de lucru. “În sfârșit, ordine”, gândi el. Privirea i-a alunecat spre fotografia din colț și o undă de melancolie i-a străbătut inima. Nu chiar tristețe, ci mai degrabă un dor profund pentru ceva pierdut pentru totdeauna. Aceleași imagini, doar mărite, atârnau și în camera lui din apartamentul părintesc, precum și în sufrageria casei sale. Își amintea ziua aceea ca și cum ar fi fost ieri, deși trecuseră multe veri. Nu doar pentru că era ziua lui de naștere.
Andrei și fratele său, Cătălin, stăteau pe banca din fața blocului. Cel mai mare povestea cu entuziasm intriga unui film de acțiune văzut la cabina de video, mimând personaje cu teatralitate. Atât de absorbiți erau, încât nu observară mașina tatălui sosind.
Realitatea i-a readus la prezent un glas vesel: “Salut, băieți! La mulți ani, Andrei!” Tatăl zâmbea, scoțând ceva de sub jachetă. “Uite, un mic dar interimar”—și-l întinse băiatului un pisoi pufos, gri cu ciorapi albi pe labe. Animalul se uita în jur cu ochi mari, uimiți.
Din scară ieși mama cu o geantă sport albastră, folosită de obicei pentru călătorii de afaceri. “Trebuie să plecăm puțin, dragule. Dar promit că-ți aduc cadoul principal când mă întorc”, spuse tatăl, punând pisica în brațele lui Andrei. “Dă-i niște lapte, bine? La revenire, mergem împreună să-ți alegi ce vrei. Poate și la grădina zoologică.” Îi cuprinse pe amândoi în brațe, gâdilându-le capetele.
“Vasile, pentru cât timp plecați?” întrebă mama. “Doar până mâine-seară”, răspunse el, luând geanta. “Stați, să facem o poză!” insista ea, scoțând aparatul foto “Smena” pe care-l cumpăraseră recent.
Șoferul, colegul de serviciu unchiul Sorin, bătu nervos în ceas. Tatăl făcu semn să mai aștepte un minut. Așeză geanta, luă pisica în brațe, iar băieții se aliniară alături. Zâmbetele lor radiante nu lăsau să se bănuiască că acel pui păros avea să rămână singurul cadou al lui Andrei. Și ultimul.
Din această călătorie, Vasile nu s-a mai întors. Se dovedise că transportau o sumă mare în lei pentru o tranzacție, practică obișnuită în anii ’90. Bandiții, atrași de veste, îi așteptaseră pe drumul pustiu. Conform anchetei, nu intenționau omorârea—voiau doar să simuleze un accident. Dar calculul fu greșit: mașina, lovită prea tare, se răsturnă și luă foc.
“Nu vreau să știu cine erau”, spunea mama ulterior. “Dumnezeu să-i judece. Dar complicii care au fugit ca lașii… pe aceștia nu-i voi ierta niciodată.”
Îi îngropară în aceeași zi, în coșciuge închise. Andrei stătea lângă bunica plângândă, neînțelegând că lemnul catifelat îl despărțea pentru totdeauna de tânărul tată cu parfum de țigări și benzină. Luna următoare, alerga la ușă la fiecare sonerie, așteptându-l cu jucării “de la iepuraș”—glumă pe care fratele său, Cătălin, o ironiza: “Cum adică, din pădure? Nu există magazine acolo!”
În timp, băiatul și-a creat o mitologie: vrăjitori răi l-au transformat pe tată în pisica gri. Poveștile se îmbogățeau, devenind realitate paralelă care alina durerea. Ani mai târziu, frații recunoșteau un ciudat sentiment—ca și cum sufletul părintelui trăia în Motan. Întreaga familie simțea o prezență tăcută când animalul le însoțea la școală, stătea alături în bolnavii, sau mârâia liniștitor.
Motan trăi până la bătrânețe, devenind relicvă a unei epoci. Când muri într-o duminică vară, Cătălin—căsătorit și cu copii—veni imediat. Îl îngropară la marginea orașului, într-o pădure tânără de brazi. Deși movilița s-a netezit, Andrei o găsea mereu, opindu-se să-și aducă aminte.
Acasă, așteptau mama, fratele, nepoții și prietenii. Când toți se adunară, Cătălin și copiii intrară solemn cu o cutie. “Ghicește!” îl provocară.
Andrei bănuia un joc nou sau un accesoriu de calculator, dar când deschiseră cutia, simți cum genunchii i se înmoaie. Un pisoi identic—blana cenușie, labe albe—îl transportă în copilărie. Lacrimi fierbinți îi umeziră obraji, amintindu-și cum șoptea secrete Motanului, convins că acesta îl transmi
