De la o vârstă fragedă, Radu a fost crescut de bunica lui. Asta în ciuda faptului că mama lui era în viață. Trebuie să menționez că mama sa era o femeie foarte bună, frumoasă și amabilă. Lucrând ca soprană la filarmonica din oraș, era mai mereu plecată și rar stătea acasă. Din cauza acestor plecări, s-a despărțit și de tatăl lui Radu. Așa că responsabilitatea creșterii nepotului a revenit bunicii.
Ori de câte ori Radu se apropia de blocul în care locuia, un tipic bloc comunist, ridica privirea spre etajul patru și imediat zărea silueta bunicii sale dragi, care îl aștepta cu nerăbdare să se întoarcă acasă. Când pleca din casă, bunica îl însoțea până la fereastră, îl saluta cu mâna, și el îi răspundea mereu la fel.
Când Radu a împlinit 25 de ani, bunica a plecat dintre noi. De fiecare dată când revenea la apartament, și nu o mai vedea în fereastră, sufletul său se umplea de tristețe și sentiment de gol. Chiar dacă mama era acasă, Radu se simțea singur. Comunicarea dintre el și mama sa devenise aproape inexistentă; nu aveau subiecte comune de discuție sau interese commune. Problemele casnice nu erau discutate, ca și cum ar fi fost străini.
Câteva luni după pierderea bunicii, Radu a hotărât să se mute în alt oraș. Specializarea lui în IT era foarte căutată, așa că rapid a găsit o firmă bună care îi garanta un salariu consistent și îi oferea cazare asigurată. Mama lui s-a bucurat de decizia lui; fiind adult, trebuia să-și croiască drumul independent, departe de aripile protectoare ale mamei.
Din casă și-a luat doar ceașca preferată a bunicii, ca amintire, și câteva haine pentru început. Când a ieșit din bloc cu bagajul pe umăr, a aruncat o ultimă privire spre fereastra bucătăriei și, din păcate, nu a văzut pe nimeni. Nici măcar mama nu s-a apropiat de fereastră să-l salute.
Un taxi l-a dus repede la gară, unde s-a cazat în trenul de noapte. A doua zi dimineața, trenul a sosit la timp, Radu și-a găsit noul loc de muncă, s-a angajat, și a început să caute un apartament din cele pe care le găsise deja online.
În timp ce explora noul oraș cu ajutorul unui GPS pe telefon, a observat un bloc ce i s-a părut familiar. Era și el un bloc vechi, vopsit într-o nuanță ciudată de turcoaz, la fel ca cel din copilăria sa. Curiozitatea l-a făcut să se îndrepte către acel bloc, dorindu-și să-și amintească de bunica sa.
Odată ce s-a apropiat, a privit automat în sus, spre fereastra considerată a fi bucătăria lui, și a rămas înmărmurit… A văzut silueta bunicii lui. Știa clar că nu era posibil, totuși inima îi bătea să iasă din piept.
Înțelegând că nu era real, și-a închis ochii și s-a întors să plece. Cu toate acestea, inima îi spunea să se oprească. A cedat inimii, s-a întors din nou și a ridicat privirea.
Bunica încă stătea la fereastră.
Cu bagajul pe umăr, a fugit spre bloc, la etajul patru. Ușa era deschisă, similar cu vechiul bloc. O femeie somnoroasă, în halat, i-a deschis.
– Pe cine căutați? a întrebat ea, privindu-l sceptic.
– Pe bunica mea… a murmurat Radu.
– Bunică? a întrebat ea mirată. Apoi a strigat: – Mamă, cineva te caută!
Când mama ei a apărut, Radu a simțit cum inima i se oprește. Femeia, la aproximativ 50 de ani, îl studia mirată.
– Cine mă caută? a întrebat ea.
– El te-a numit bunică, a spus tânăra, amuzată.
– Am văzut-o pe bunica mea… la bucătăria dumneavoastră… Sunt sigur! a spus Radu, tremurând.
– Ești nebun? aici nu locuiește nicio bunică! a spus tânăra, cu un ton aspru. Suntem doar eu și mama.
– Desigur… poate am greșit… a murmurat Radu, simțind amețeală și sprijinindu-se de perete.
Înainte ca ușa să se închidă, femeia l-a întrebat îngrijorată:
– Cum te simți?
– Bin…e, a mințit el, deși vocea îi trăda o oboseală.
Fără ezitare, femeia l-a ghidat pe hol, iar fata a adus tensiometrul.
– Nu chemați o ambulanță, vă rog! Nu vreau probleme, spuse Radu.
Femeia își vedea de treabă, iar Viorica, fiica ei, îl studia curioasă.
După câteva minute, când tensiometrul era gata, femeia invita fiica să aducă medicamentele.
– Radu, ești din alt oraș? întrebă ea.
– Da… Am venit pentru un job nou… mormăi Radu.
– Stai liniștit; e mama doctor, îi sări Viorica în apărare.
Femeia îi administră un medicament, iar fata plecă. Se întoarse curând cu ceva ce părea familiar:
– Acesta nu e cana mea! exclamă Radu nedumerit.
– Dar era în bucătăria noastră. Cum e posibil? se întrebă Viorica.
Se uitară toți trei și nu înțelegeau cum putea cana bunicii lui să ajungă acolo.
Această întâmplare a rămas un mister pentru toți trei. Două luni mai târziu, femeia aceea a devenit soacra lui Radu. Într-adevăr, un mister inexplicabil…
