A doua zi, vecina atârna iarăși pe gardul nostru ca o pisică curioasă la miros de pește prăjit. Nevasta mea, bravă ca tot moldoveanul autentic, s-a dus glonț la ea și i-a explicat delicat, dar ferm, că azi avem treabă până peste cap și nu prea avem vreme să tragem la vorbă, ca ieri. Da mâine cum rămâne? a întrebat doamna curios, dând târcoale ca și cum ar fi uitat să plece de acasă. Cam la fel și mâine. Sincer, cel mai bine ar fi să nu mai veniți la noi, i-a răspuns nevasta, fără să clipească.
Aoleu, să vezi cu traiul la oraș cum nu m-a tras la nimic bun!
Nevasta mea are o căsuță tare frumoasă la țară, moștenită de la părinții ei, Dumnezeu să-i odihnească. Când încă trăiau soacră-mea și socrul meu, ne duceam pe acolo cât de des se poate. Ce-mi plăcea când puneau masa spre seară sub părul cel bătrân din grădină, cu lumina caldă de la apus! Stăteam la istorii până ne pișca țânțarul și foșnea porumbul pe câmp. Iarna, soacră-mea răscolea cuptorul cu lemne, scotea plăcinte cu brânză aburinde și se umplea toată casa de un miros de-ți venea să mănânci vesela.
Și ce deal de haine găseai la magazinul din sat, nici nu-ți vine să crezi de la te miri ce, cu câteva sute de lei moldovenești îți făceai garderoba.
Pe vremuri, ne zbenguiam cu toții la săniuș și la schi pe dealurile satului. Se duse, însă, vremea. După ce au trecut la cele veșnice socrii, n-am vândut căsuța, gândindu-ne că tot ne-om întoarce pe-acolo. Vezi să nu! Viața la Chișinău, cu alergătură după bani, ne-a tras în vârtej; casa a rămas un vis bun, pe care-l aminteam așa, la câte o vorbă de seară.
Anii s-au scurs, fiul nostru și-a făcut de nevastă o fată tocmai din Orhei, pe Victoria. Mereu zicea Victoria că i-ar prinde bine să trăiască la țară măcar vara, la aer curat. De-abia atunci ne-au picat fisa și am zis să mergem iar la gospodărie. Eu și nevastă-mea, Maria, am fost primii sosiți. Doamne, ce ne-a izbit praful cât casa, pânze de păianjeni peste tot, iar în curte iarba mânca solarul cu totul. M-am apucat de curățenie ca la armată, Maria la fel pe dinăuntru, și uite că bătrâna căsuță s-a trezit la viață după vreo două zile de muncă.
Au venit și copiii apoi. O zi întreagă am tuns iarba, am spălat geamurile, iar femeile s-au apucat de sarmale, salată de vinete și ciorbă de potroace. Eu cu fiul meu, Mihai, am pus la reparat masa și băncile vechi de sub păr, ca pe vremuri.
Ce credeți? O vecină nouă a stat lipită de gard, urmărindu-ne ca un inspector la control fiscal. Ne-a spus că a cumpărat casa de alături, a venit să ne cunoască. Am zis să fim politicoși, am chemat-o la masă (că așa e la noi, nu-l lași pe om flămând la poartă). O cheamă Paraschiva văduvă, cu o fată dusă-n lumea largă și cu trei nepoți agitați. Nu mai are soț, și tot repeta asta, de parcă ar fi premiu la tombolă.
Norocul meu că la un moment dat am simțit ceva alunecând pe sub masă pe la piciorul meu… Doar ce mă uit și văd piciorul Paraschivei dădea târcoale parcă era un șarpe de vară. Am tras repede genunchiul, să nu observe Maria vreo nebunie. Paraschiva tot nu s-a lăsat, vorbea neîncetat, dar cu gândul la lucru! Copiii deja se zbenguiau prin curte, iar eu numai la plecarea vecinei mă gândeam.
Pe seară, când strângeam masa, Maria mi-a zis la ureche: Nici nu vreau să aud de Paraschiva asta, pare cu capul în nori! Dar nu i-am spus nimic de episodul cu piciorul. Cine știe, poate nici nu era prima dată când doamna încerca marea cu degetul la câte un bărbat.
A doua zi, Paraschiva era iar lipită de gard, abia de o ținea poarta. De data asta, Maria a ieșit, i-a spus clar că avem mult de muncă.
Dar mâine? a încercat iar vecina.
Tot așa, cred că mai bine vă vedeți de treburile dumneavoastră, i-a răspuns Maria.
Să vedeți ce bombănea și ce mormăia Paraschiva: nu-i convenea să nu fie invitată iar la masă. Dar noi, oameni deschiși și cu bun-simț, când simțim că ceva nu ne place, gata, n-avem treabă cu așa lume. Mai bine stăm la umbră sub păr și povestim cu ai noștri, decât să ne legăm la cap fără să ne doară!
