A doua soacră
O femeie ce purta halatul de menajeră bătu sfios la ușa biroului patronului unei clinici de chirurgie estetică din inima Chișinăului. O chema Viorica, și încerca să vorbească în șoaptă, cu grijă să nu-i deranjeze superiorii.
Am auzit că ar fi liber un post de maseur debutant
Victor Grama, directorul clinicii, ridică privirea și îi aruncă o privire tăioasă. Tocmai aflase că niște negocieri importante cu niște investitori străini eșuaseră lamentabil, iar durerea de cap îi pulsa năprasnic la tâmple.
Și ce, dumneata, cu mopul în mână, ai venit să faci masaj clienților noștri?
Eu am terminat niște cursuri online. Și am făcut și curriculum vitae, murmură Viorica, întinzându-i o coală mototolită de hârtie, scoasă cu stângăcie din buzunar.
Nici nu apucă să termine bine, că în încăpere intră adjunctul lui Grama Leon Cebotaru. Victor, apăsându-se la tâmple, țipă nervos:
Leo, de când tot vin femeile de serviciu să plimbe hârtii și să se roage să le iau la masaj? Dă-o afară, imediat! Să știi că ultima dată te avertizez: nu vreau s-o mai văd prezentându-mi prostii și plictisindu-mă!
Fără să mai aștepte vreo replică, smulse hârtia din mâna Vioricăi, o rupse bucăți și le aruncă la picioarele ei.
Viorica, cu buzele tremurânde, se aplecă să adune resturile, lacrimile năvălindu-i peste obraji. Leon n-avu nici o reținere: o apucă de braț și-o conduse spre coridor, trecând cu ea printre pacienți și colegi până în debaraua unde se țineau ustensilele de curățenie.
Acolo, pe marginea unei cutii vechi de nisip pentru stingerea incendiilor, Viorica se prăbuși neputincioasă și izbucni în plâns.
La Eclips, Viorica lucra de puțin timp. Nu visase vreodată să spele podelele, dar aici salariul era dublu față de alte locuri. Cât despre Victor Grama, lumea îl ținea la mare stimă: om de sine stătător, ieșit dintr-un orfelinat sărăcăcios din Orhei. Nimeni nu-i știa nici tatăl, nici mama, dar, încet, cu trudă, ajunsese chirurg, apoi marele maestru al medicinei estetice. Vedete din București și Chișinău veneau să-i calce pragul pentru intervenții costisitoare în lei moldovenești.
De aceea, Viorica crezuse că trebuie măcar să încerc. Își dorea cu disperare să devină maseuză. Învățase singură din cărți, terminase un program de la școala medicală cât se putuse, dar lipsa unui atestat adevărat îi bloca orice șansă de angajare. Chibzuise și economisise bănuț cu bănuț sperând să studieze serios, dar bărbatul ei, Petru, își luase tălpășița cu toți banii agonisiți, lăsând-o singură cu fiica lor de numai cinci ani.
Apoi aflase că Petru era condamnat odinioară pentru tot felul de escrocherii. Divorțul se întinse mai ceva ca guma de mestecat: nimic nu mergea înainte. Pentru copila ei, Ana, Viorica îndurase sărăcie, priviri piezișe, umilințe.
Cu copil mic acasă, greu găsea cineva să o angajeze. Viorica, Ana și mama ei, Valeria, stăteau toate trei într-un apartament la demisol, cu greu acoperind cheltuielile, mai ales când mai trăiau și doar cu pensia bunicii. Dar Valeria, fosta gimnastă, mereu veselă, încăpățânată și plină de optimism, i-a fost sprijin. S-a ocupat mai cu drag de nepoată, cât să-i permită Vioricăi să caute de muncă.
Pentru a se apropia de visul ei, terminase niște cursuri modeste, un certificat simplu, exact acela pe care-l stricase Grama în bucăți.
Ștergându-și ochii, Viorica s-a apucat iar de podele, deși restul o priveau cu milă ori cu superioritate. Măcar acasă avea o veste bună: Ana câștigase la grădiniță un mic concurs de desen. Fetia era evident talentată, iar Viorica îi cumpărase acuarele și blocuri de desen, să n-o lipsească.
Când găleata i s-a părut de nesuportat, i-a ieșit în cale nea Fănică, bătrânul portar al clinicii, singurul care-i vorbea omenește. El obișnuia s-o răsfețe cu plăcinte făcute de soția lui din sat, povestiri sau vorbe bune. Tot el o încurajase să încerce jobul la Victor.
Văzându-l, Viorica izbucni din nou în lacrimi.
Liniștește-te, fată dragă, o să se schimbe toate, o mângâie el.
Numai necaz cu încercatul, îngână ea printre suspine. Grama m-a tratat ca pe un nimic. M-am visat și eu om ridicat de jos… dar el se uită de sus, doar pentru că are diplomă și bani.
Azi n-a fost om, n-ai avut noroc, încercă să-o liniștească nea Fănică. Încearcă altă dată.
Mi s-a spus clar: să nu mai apar cu prostii din astea. Nici nu știu de ce m-am încumetat, ofta Viorica.
Nea Fănică ridică din umeri și îi luă găleata, iar Viorica își puse sculele la loc și plecă acasă gândindu-se că iar se termină banii. Ana ceruse o jucărie scumpă, de unde să-i dea?
Când intră în apartamentul modest, Valeria o întâmpină cu ochii roșii. Inima Vioricăi bătu cu putere dacă și mama plânge, e semn rău.
Ce-i, mamă?
Nimic, nu-i nimic, încercă Valeria să țină firul tare.
Mamă, nu mă minți! insistă Viorica.
Mama oftă și, în timp ce încerca să-și șteargă lacrimile, mărturisi:
Am fost la controlul medical anual la teatrul de păpuși și mi-au găsit ceva urât. Trebuie operație, altfel, cel mult un an dar nici nu știu unde să merg, la noi nu e aparatura, și la București costă cât nu fac toate pensiile noastre la un loc. Drum, analize, spitalizare Asta e, cred, vremea mea.
Nu vorbi așa, mamă, sări Viorica.
Ce să găsim? Din munca ta și pensia mea să ieși cu fața curată? Nu țese cineva pantaloni din petic, fată bună.
N-a dormit Viorica toată noaptea, căutând soluții. Pe la zori știa: trebuie să-și riște din nou pielea, să încerce încă o dată să obțină o slujbă mai bună.
Dar a doua zi nici măcar nu au lăsat-o să intre în clădire. I-au spus sec că postul i-a fost tăiat, că primește trei salarii la nivel de minim pe economie, iar apoi drum bun.
La despărțire, nea Fănică insistă să-i noteze numărul său. Viorica, absentă, nota cifre, dar gândul îi era la ziua de mâine.
N-a povestit mamei despre concediere decât din fugă, iar apoi s-a pus pe căutat anunțuri. Fără calificare, salariile nu erau de trăit, dar deodată i-a sărit în ochi o ofertă: se căuta îngrijitoare pentru o doamnă vârstnică bogată, fără exigențe de studii medicale, dar cu grijă la curățenie, mâncare, ordine.
Viorica oftă: măcar nu e rușinos, nu-i mai rău ca femeie de serviciu. Lăsă datele. După nici o oră o sunară: postul era mediul unei agenții, doamna era bogată, singură, și le plătea pe toate serioase.
La interviu, șefa resurselor umane, Tamara, a răcit tonul:
Vă spun direct: e foarte dificilă. Sunteți a zecea dădacă trimisă. Le schimbă ca pe batiste.
Viorica strânse din pumni și nu spuse nimic.
Poate i-ați auzit numele: Elvira Bobeică, fostă primadonă a Operei din Chișinău. E doar pseudonim, are câțiva admiratori cu bani grei care i-au lăsat moștenire averi.
Pentru mine, nici nu contează. Eu n-am de ales.
Să știți că nu acceptă copii, nici animale. Merge cu cadrul, dar cere să fie împinsă peste tot în cărucior. Trei luni probă dacă rezistați, contract pe an și salariu dublu.
Chiar și oferta minimă era de două ori cât tot câștigul Vioricăi. Trebuia să accepte.
A doua zi la șapte trebuia să fie acolo.
Seara, s-a apucat să caute ceva despre Elvira pe internet. A găsit câteva afișe vechi, poză cu o femeie cu păr negru, privire pătrunzătoare. Realitatea însă a surprins-o.
A deschis ușa portarul. Vila în stil interbelic era impozantă, ridicată cu siguranță înainte de război, în centrul vechiului Chișinău. Viorica nu-și amintea să mai fi văzut atâta eleganță.
Ce te holbezi? Caută pe unde să furi ceva? s-a auzit o voce aspră.
Pe un scaun electric, o femeie subțire, căruntă, cu ochii ageri, părea o vrabie căzută din cuib.
Bună ziua, doamnă Bobeică, îngăimă Viorica.
Mai tare, nu mormăi! Ține mâinile la vedere! Pune-ți papuci de unică folosință din coșul de lângă ușă. Să nu murdărești parchetul meu francez. Hai, repede, mi-e foame.
Viorica se strădui, își trase papucii textili și alergă după doamnă.
Piaptănă-mă, dar fără să mă chinui! Nu cu de-ăștia, of! Scoate plasa, adu peruca, piaptăn-o.
Nu pricep, iertați-mă, poate ziceți altfel…
Of, noroc că nu țin să pricepi! Ce tot aduc agenții, o fabrică de inepte?! Adu ceai, repede, și nu-l face fierbinte!
Viorica s-a repezit la bucătărie.
Nu tropăi! Parcă tremură podeaua sub tine! Învață să mergi frumos!
Când i-a adus ceaiul, Elvira s-a uitat lung la el, de parcă căuta urme de otravă. Dintr-un foc i l-a vărsat Vioricăi pe bluză.
Tu m-ai împins de cot, vezi-ți de treabă, vina ta.
Pot să mă spăl undeva?
Baia pentru personal e la parter, la capătul coridorului, a mârâit Elvira, apoi și-a pus ochelarii pe vârful nasului suspicioasă. Nici nu răspunzi? Ai curaj, văd.
Pe cine mai păcăliți? a zis liniștită Viorica, cu un aer puțin ironic. Chiar sunt curioasă câte șotii mai aveți în program.
Hah, mergi, bombăni bătrâna. Și ia pijama din camera de oaspeți. Ce porți tu aruncă la spălat.
Așa a început testul. Zilnic, Elvira găsea motive de ceartă, mici capcane, ba să vadă cât rezistă noua îngrijitoare. Viorica s-a hotărât să tacă și să înghită.
Spre seară, Elvira a obosit. Înainte de culcare, Viorica i-a făcut un masaj ușor. Când bătrâna a adormit, Viorica a pus peruca pe stativ și a plecat.
A doua zi, portarul a privit-o mirat:
Ce ai făcut aseară cu a noastră? Doarme de nu-i vine să creadă!
Simplu, poate a obosit, a zâmbit Viorica.
Elvira era mai binedispusă. Îi făcu observații despre gustul la haine, că n-o să găsească niciodată un bărbat dacă nu se machiază, dar Viorica a tăcut. Când i-a făcut din nou masaj, Elvira a oftat mulțumită:
Știi, dragă, cred că ai mâini bune. Să mai faci.
Au trecut trei luni. Fiecare zi grea, cu un singur liber pe săptămână. Dar în sfârșit, Viorica putea plăti tratamente, pensia mamei și desenul Anei. Ajunsese să nu se mai teamă de bătrână.
Elvira avea o boală la articulații fără leac. Deși operații nu se mai puteau, masajul Vioricăi îi aducea ușurare. Odată, Elvira zise răsteu:
Ai pe cineva acasă care suferă de programul ăsta?
Am doar mama și fetița, răspunse simplu Viorica.
Cât are copila?
Aproape șase ani, desenează foarte frumos.
Adu-o aici să mă cunoască.
Așa Ana a început să-și petreacă vremea la conac, desenând liniștită în colț. Într-o zi i-a făcut portretul bătrânei, atât de reușit încât Elvira l-a pus în ramă pe perete.
Puțin câte puțin, au ajuns să se împrietenească. Elvira începu să ceară ca Viorica și Ana să rămână uneori pe noaptea, le rezervă o cameră întreagă. În fiecare seară, când Viorica adormi lângă fetiță, visa că trăiesc cu adevărat acolo, într-un aer încărcat de trecut.
Într-o dimineață, Elvira ceru să se curețe biblioteca. Răscolind rafturile, Viorica descoperi un vechi album cu poze îngălbenite.
Doamnă Elvira, pot să vă arăt ceva din albumul acesta?
Eram și eu cândva tânără și celebră hai că demult nu l-am deschis!
Toți trei, la masă. Întâi erau poze din copilăria Elvirei, apoi Ana sări entuziasmată:
Mamă, uite-o pe bunica! Avem o fotografie identică acasă!
Viorica, uluită, își recunoscu mama. Era clar: Valeria stătuse cândva la aceeași masă cu Elvira.
Cum aveți poza mamei mele? Le cunoașteți?
Elvira îngheță, apoi izbucni:
Deci tu ești fata Valeriei? Abia acum m-am prins! Mereu m-am gândit cui semeni…
De ce aveți poza ei? nu se putea abține Viorica.
Suntem prietene vechi. Mergeam împreună la dansuri, am locuit în același cartier. Chiar și la gimnastică ne-am înscris, dar fica-ta avea talent mai mare decât toți. Eu n-am vrut să fiu a doua vioară
De ce nu v-ați mai văzut?
Ne-am supărat dintr-o dragoste neîmpărtășită. Ea fusese cucerită de un tânăr antrenor, eu i l-am furat. M-am măritat cu el, dar după trei luni am divorțat. Am rămas cu numele lui toată viața.
Din ziua aceea, Viorica nu mai avea pace voia să le aducă iar împreună.
Ocazia s-a ivit: Elvira ceruse încă o dată să stea peste noapte. Ana avea a doua zi excursie cu grădinița, așa că Viorica o rugă pe Valeria să vină s-o ia.
Când a intrat Valeria, modestă, în hol, Elvira, deja pregătită de culcare, a întrebat aspru:
Cine-i la ușă? Pe cine aștept?
Bună, Elvira! Nu pot spune că mă bucur să te văd, răspunse valeria rece.
Nici eu, răspunse Elvira. Văd că viața nu te-a menajat.
Nici pe tine, că doar tu n-ai copil și nepoată. Ție-ți strâng gunoiul oameni străini, la câte bărbați te-ai dus n-a ieșit nimic.
Of, nici tu n-ai dus-o mai bine.
Brusc, Valeria zâmbi cu blândețe:
Draga mea, poate n-ai înțeles niciodată. Ți-am urmărit viața am fost și mândră de tine, recunosc. Niciodată nu ți-am făcut vreun rău.
Elvira se albi la față.
Îți amintești acum cinci ani când te-a vrăjit un actor tinerel și te pregăteai să-i lași casa? Am aflat că se lăuda că te bagă la azil și aduce acasă amanta!
A fost vocea necunoscută! Atunci m-ai salvat, nu m-am prins.
N-am știut să te urăsc. Ți-am sărit în ajutor atunci când te-aș fi putut lăsa să te arzi…
Elvira lăsă ochii în pământ.
M-ai salvat, dragă Valeria detectivul a descoperit tot, era să mă nenorocească.
Gata, noi plecăm acasă acum.
Stai! Cum trăiești? În ce condiții?
Într-o cameră de cămin, nu ca la tine, dar e cald și curat.
Gata, decizia e luată. Mâine vă mutați aici, în vila mea! Prea multe camere, ce să fac cu ele? Fetiței îi aranjez camera, așa cum n-a avut! Și nu te certa cu mine. Trebuie să vorbim, cine știe cât aveți vreme două bătrâne ca noi…
Valeria se lăsă pe o bancă, obosită.
Mai am opt luni…
Vorbești de boală? Este grav?
Inima, nu cancer. Dar operația costă, noi nu avem pentru asta.
Mâine suntem aici. Șoferul meu vă aduce. Ghiozdanul fetiței îl ia Viorica, iar dimineață vă mutați bagajele.
În acea seară, Elvira nu a dormit deloc. O întreba pe Viorica de sănătatea mamei, regreta tinerețea, zâmbea tristeților din trecut
După o săptămână, vila era plină de meșteri, aburi de vopsea, țipete de copii și voie bună. În fiecare seară, Valeria și Elvira stăteau la povești la ceai.
Când toate camerele fuseseră aranjate, Elvira anunță la masă:
Valeria, am arătat actele tale la un doctor bun. Te operează peste două săptămâni. Vine chirurgul cu renume, tânăr, politicos. Să nu-l amețești cu farmecul tău.
Ai reușit să obții loc? De ce ai făcut asta?
Nu există nicio cotă, am plătit totul. Acum nu mai poți da înapoi. Ești datoare să te însănătoșești; Ana are nevoie de bunică activă că eu, așa bătrână, nu pot.
Ce să fac cu bunătatea asta a ta? lăcrimă Valeria.
Ce să fac cu banii? Să-i iau pe lumea cealaltă? Gata, s-a hotărât.
Peste două săptămâni, Valeria se afla la spitalul privat din Chișinău. Chirurgul era Valentin Negru, fiul unui renumit profesor bucureștean, dar care își alesese calea pe picioarele sale. Avea ceva blând în felul său de a vorbi.
Sincer, rareori văd așa căldură în familii! Mama dumneavoastră are noroc. Sunt sigur c-ar avea și viitorul soț, glumi, dar ochii îl trădau.
N-am decât fetița, roși Viorica.
Nu contează, am și eu restriști, o femeie m-a părăsit când am hotărât să rămân la țară și nu să fiu fiul bogatului, mărturisi Valentin.
O să întâlniți persoana potrivită, răspunse Viorica blând, și ochii lui scăpărară.
Recuperarea Valeriei a fost scurtă. Elvira, deși tot mai neputincioasă, își iubea noua familie, Ana îi spunea deja bunică și îi desena portrete.
Valentin, după externare, aducea uneori și pacienți pentru reabilitare la Viorica: aceasta învățase să facă masaj cardiac, să recupereze musculatura și tot mai mulți veneau pentru priceperea ei.
Seara, când îi făcea masaj Elvirei, bătrâna îi zicea:
Ajunge! E timpul să nu mai lucrezi doar ca îngrijitoare. Mergi la școală adevărată de maseuri. Îți plătesc eu orice cursuri vrei! Nu-mi pare rău de bani. Important e să fii om, să te ajungi, și cândva să îmi mulțumești cu un zâmbet.
Viorica accepta recunoscătoare. La cursuri, profesorul său, Ion Popovici, recunoaștea public talentul fetei din demisol. Când i-au dat diploma, bătrânul Popovici o privi direct:
Știi salonul Vanilie pe Ștefan cel Mare? E al meu! Vrei să vii să lucrezi la mine? Eu caut oameni ca tine, practici, blânzi, cu suflet de vindecător.
Viorica n-a mai avut cuvinte. De atunci s-a pus total pe învățat și muncă; domnul Popovici chiar îi plătea din când în când studiile drept bursă. Acum, sală plină la Vanilie, clienți numai pe numele ei.
Între timp, Valentin o curta, discret, cu răbdare plimbări în parc, spectacole la Teatrul de Păpuși, duminici la iarbă verde. Valeria a revenit la vechiul ei teatru, dar Elvira era tot mai slăbită, iar Ana simțea că e parte dintr-o familie mare. Relația Vioricăi cu Valentin a înflorit, încet și frumos.
Valentin trimitea pacienți la Viorica; discuțiile lor despre reabilitare, corp omenesc și suflet au adus căldură și sens nou în viața amândurora. Și Elvira, cu zâmbet înțelept, le zicea adesea:
Chiar să nu-ndrăznești să-mi rănești fetele, doctorule! Eu de-acum nu-s a lor soacră, sunt a doua soacră, una bună. Scumpă-i viața și scumpă-i inima când ai pentru cine bate!
Și așa, an după an, lucrurile s-au așezat. N-a mai rămas nicio urmă de umilință doar dragoste, prietenie și o casă plină de râsete, în satul mare care era acum marea lor familie.
