A doua soacră

A doua soacră

O femeie într-un halat vechi de menajeră se strecură cu grijă pe la ușa biroului directorului de la Clinica de Chirurgie Estetică Armonia. O chema Viorica, iar acum își ținea glasul cât mai domol, să nu-l supere pe șef.

Am auzit că a apărut un loc liber de membru junior la masaj, spuse ea.

Dumitru Munteanu ridică privirea și îi aruncă o privire aspră. Era mai iritat ca niciodată: tocmai primise vestea că negocierile cu investitorii austrieci eșuaseră, și capul îi vâjâia de nervi.

Și ce, tu, cu mopul, vrei să faci masaj clienților?, rosti uscat.

Nu chiar, dar am făcut cursuri online și am și un CV, spuse Viorica timid, întinzându-i o hârtie șifonată scoasă din buzunar.

Chiar atunci intră în birou vice-directorul, Lucian Săceanu. Dumitru, masându-și tâmplele, răbufni:

Luci, ce tot e aici? De ce se plimbă menajerele pe unde și când au chef? Scoate-o imediat afară! A înnebunit lumea: femeia cu mopul se crede mare maseuză! Arunc-o afară și explică la personal să nu mai vină cu prostii din astea!

Fără vreun răspuns, smulse foaia din mâna Vioricăi, o rupse mărunt și aruncă fărâmele la picioarele ei.

Viorica, cu buzele strânse, se aplecă și strânse bucățile de hârtie. Ochii i se umpleau cu lacrimi. Lucian o apucă nepoliticos de cot și o târî peste hol, pe lângă clienți și colegi, drept în magazia cu scule de curățenie.

Acolo, pe marginea unei lăzi vechi de nisip pentru incendiu, Viorica se așeză extenuată și izbucni în plâns.

La Armonia era angajată de puțină vreme. Nu visase niciodată să spele podelele, dar aici salariul era mult peste cel de la alte firme. Iar Dumitru Munteanu era considerat un bărbat de mare succes: se spunea că a ridicat clinica din nimic, venit din orfelinat, ajuns chirurg remarcabil, apoi maestru în estetica medicală. Vedete din București și Chișinău veneau la el, plătindu-i mii de lei moldovenești pe consultație. În fiecare an ridica prețurile și trăia regește.

De-asta Viorica îndrăznise să spere: poate avea noroc să fie acceptată, măcar și ca ajutor de maseur.

Visul său era să devină maseuză. Studiase singură din manuale, făcuse programul școlii postliceale medicale în regim autodidact, dar lipsa diplomei îi închidea toate ușile. Viorica strângea încet bani de școală adevărată, dar soțul fugise cu tot cu economii, lăsând-o cu fiica Lorina, fără niciun leu.

Mai târziu aflase și cine era de fapt Andrei un escroc cu cazier pentru găinării, inventator de biografii sclipitoare. Divorțul dura la nesfârșit, fostul soț nici măcar nu se prezenta. Pentru Lorina, Viorica înghițise tot, și de-atunci îi începuseră necazurile.

Cu copil mic, greu găsea de muncă. Stăteau înghesuite Viorica, Lorina și mama sa, tanti Maricica, într-un apartament modest de la marginea Chișinăului. Uneori trăiau doar din pensia Maricicăi fostă gimnastă, plină de energie și optimism. Ea avusese grijă de nepoată, ca Viorica să poată ieși din impas.

Când a adunat ceva bani, Viorica a făcut cursuri ieftine de masaj. Certificatul era tocmai pe foile rupte de Munteanu.

Și-a șters ochii, s-a ridicat și a mers să termine curățenia. Colegii o priveau suspicios, dar acasă, seara, tanti Maricica a primit-o cu o veste bună: Lorina câștigase concursul de desen de la grădiniță. Talent avea fata, și Viorica făcea efort să-i ia materiale bune, să meargă la Liceul de Arte Plastice Igor Vieru la grupa pregătitoare. I se părea o minune.

Găleata devenea din ce în ce mai grea. I-a sărit în ajutor nea Petru, bătrânul îngrijitor singurul din clinică ce nu o privea de sus, ba chiar o încuraja, o servea cu plăcinte făcute în weekend și glumea pe socoteala aerele de mare domn ale lui Munteanu, uitând că și el, cândva, fusese un nimeni.

Nea Petru nu a batjocorit-o. Dimpotrivă, el a ajutat-o să prindă curaj, să meargă cu CV-ul acela la director.

Văzându-l, Viorica a izbucnit iar în plâns.

Of, nu mai plânge, fată, îi zise el încet. Se va schimba ceva, ai să vezi.

Mai rău am făcut, răspunse Viorica cu glas stins.

Dumitru nu-i el însuși azi. Încearcă altădată.

Mi s-a spus clar să nu mai încerc. Am visat că, la fel ca el, pot urca din sărăcie. Am crezut că e om, dar m-am înșelat…

Nea Petru ridică din umeri. Viorica puse sculele la loc, plecă spre casă, gândind unde să mai găsească banii pentru dorințele Lorinei mereu erau prea puțini.

Acasă era neobișnuit de liniște. Tanti Maricica stătea în cameră, ascunzând ochii umezi. Vioricăi i se strânse sufletul. Mama ei, atât de puternică, nu plângea decât dacă s-a abătut ceva grav.

Ce-ai pățit, mamă?

N-am nimic.

Mamă… spune, te rog.

Maricica izbucni în plâns.

Am fost azi la controlul medical de la teatrul de păpuși. M-au trimis și pe mine, croitoreasa… Și au găsit ceva rău. Trebuie operație. Dacă nu, zic, mai am cam un an… Coada de așteptare e imensă. Gratis nu-i loc, plată nu avem. Nici aparatura la noi. Trebuie la București, analiză, drum… Am simțit că mi-a venit sorocul, fată.

Nu spune așa, mamă, interveni Viorica. Vom găsi o cale!

Cu salariul tău minuscul și pensia mea?, întrebă mama amar. Nu coși pantaloni din cârpe rupte…

Toată noaptea Viorica a frământat soluții. Dimineața a decis că nu are de ales: trebuie să vorbească din nou cu Munteanu, riscând tot.

Dar în acea zi nici n-a fost lăsată să intre. I s-a spus că a fost concediată din motive de reducere de personal. A primit cele trei salarii minime prevăzute de Codul Muncii și a fost dată afară.

Nea Petru, la plecare, aproape a obligat-o să-i noteze numărul de telefon. Viorica abia a apucat să gândească ce va face mai departe poate va ajunge din nou la fundul sacului.

Să renunțe nu-i stătea în fire. Mamei i-a spus în glumă că oricum voia să plece. Și-a căutat slujbe, dar fără calificare salariile erau mici. Dintr-o dată a găsit un anunț: Căutăm îngrijitoare la domiciliu, nu este nevoie de diplomă medicală se caută gospodină, serioasă, aptă să bucătărească și întrețină casa.

Viorica a oftat: nu era mai rușinos decât să speli pe jos într-o clinică. A lăsat CV. S-a sunat repede: postul era intermediat de o agenție, pentru o doamnă bogată și singură.

Viorica a fost chemată la interviu cu cartea de muncă și dosarul medical. S-a prezentat la Tamara, șefa de la agenție.

Să nu aveți iluzii!, îi spuse Tamara rece. Beneficiara e una… complicată. Veți fi a zecea îngrijitoare. Nimeni nu rezistă mai mult de o lună.

Viorica n-a zis nimic.

Numele sigur vă spune ceva: Emilia Dumbravă. Pseudonim artistic. Nume schimbat, ascunde trecutul. Fostă primadonă la Opera din Chișinău. Capricioasă, dar bogată. Se zvonește că a moștenit tot felul de averi de la admiratori.

Sincer, nu pot alege prea mult, îi spuse Viorica calm.

Dacă aveți copil, atenție: doamna nu suportă copii. Nici animale. Iar cu ea să aveți răbdare. Perioadă de probă: trei luni. La final, contract pe an și dublu salariu.

Viorica a dat din cap. Salariul era oricum dublu față de orice primise vreodată. Șansa vieții pentru mama sa.

A doua zi, la șapte dimineața, trebuia deja să se prezinte. În seara dinainte a căutat tot ce-a găsit pe internet despre Emilia Dumbravă. Câteva articole vechi, poze cu o femeie solidă, cu păr de cărbune și privire de vultur. Nu seamănă cu realitatea…

A deschis poarta un bodyguard. Viorica a privit cu uimire vila somptuoasă din centrul Chișinăului, așa cum văzuse doar în filme.

Ce cauți acolo? Umbli cu ochii după ce să furi?, i se adresă o voce crăpată.

În mijlocul largului hol apăru o cărucioară electrică scumpă. În ea, o femeie micuță, aproape piele și os, albă la păr, cu ochi scormonitori.

Bună dimineața, doamna Emilia…, bâigui Viorica.

Vorbește clar, nu te bâlbâi! tăie sec. Mâinile la vedere, nu în buzunar! Și vezi să nu calci pe parchetul meu francez! Acoperă-ți picioarele cu botoși de la găleată și hai după mine că-mi e foame deja.

Viorica trase peste pantofi niște huse speciale, nu simple papuci medicali, apoi a urmat-o.

Piaptănă-mă! Dar cu grijă. Nu trage așa. Scoate plasă de pe perucă și piaptănă separat și părul!

Iertați-mă, nu m-am prins, recunoscu Viorica.

Iarăși mi-au trimis o dădacă proastă! Unde vă fabrică?! Adu ceai că mi-e sete!

În bucătărie, Viorica pregăti un ceai bun, atentă la fiecare gest.

Nu tropăi! strigă bătrâna. Parcă-ți crapă parchetul sub picioare!

Emilia analiză ceaiul, îl privi în lumină, apoi brusc aruncă din el direct pe fața Vioricăi.

M-ai împins de la cot, nu vezi?! E vina ta!

Viorica trase o respirație lungă.

Unde mă pot spăla?

Baia servitoarei, la parter!, bombăni doamna. Nu ripostezi?

De ce să mă cert, când vreau să văd câtă imaginație aveți la umilințe?, răspunse Viorica liniștită.

Hm. Du-te.

A făcut totul ca la carte. Doamna s-a distrat toată ziua ciondănind-o, pe seară se potolise. Viorica i-a făcut un masaj ușor, a așteptat să adoarmă, a așezat peruca la loc, a salutat și a plecat.

La schimb, dimineața, portarul o întreabă:

Ce i-ai făcut aseară doamnei? Doarme ca un copilaș, prima dată!

Nimic ieșit din comun, zise Viorica. Probabil s-a obosit.

În acea zi, doamna se arătă mai vioaie. O critică pe Viorica pentru haine urâte și lipsa machiajului, proorocindu-i un viitor fără bărbat. Viorica zâmbi și tăcu. Acum peruca era gestionată mai ușor.

Apoi, cu spectacol mare, chemă manichiurista, o făcu să o îmbrace în kimono japonez și se retrase în odaia numită buduar.

Era de fapt o înscenare: după masa de prânz, apăru un domn elegant, înalt și slab ca un balerin domnul Ovidiu, vechi prieten. Cu o cafea bună, atmosfera era decentă. Când plecă musafirul, doamna Emilia întrebă fără ocolișuri:

Ce mi-ai făcut aseară ca am dormit așa bine?

Masaj.

Ai diplomă?

Nu, sunt autodidactă.

Atunci să-mi mai faci și astă-seară, dispuse ea.

Viorica a rămas, făcând același ritual liniștitor. Săptămânile de probă au trecut rapid. Avea doar o zi liberă pe săptămână, dar acum banii ajungeau și pentru mamei sale.

Relația cu doamna se temperat puțin câte puțin. Era evident că Emilia voia să o cunoască pe Viorica până la capăt, să-i testeze caracterul. Într-o zi, întrebă:

Tu cum reziști cu timpul ăsta greu?

N-am de ales, am doar mama și fata.

Cât are fata ta?

Aproape șase ani. Pictor extraordinar, spuse Viorica, amintindu-și avertismentul de la Tamara.

O aduci aici să o văd, decretă doamna.

Așa Lorina a început să vină la serviciu cu mama. Desena în colț, nu deranja pe nimeni. Într-o zi îi făcu Emilei portretul atât de reușit încât bătrâna îl înrămă și îl puse pe perete.

Încet-încet s-au apropiat. Viorica nu mai tremura de frica concedierii.

Emilia suferea de o boală grea de articulații, din cele fără speranță chirurgicală. Când durerile măcinau bătrâna, Viorica îi făcea masaj până la ameliorare. O dată, doamna o rugă să rămână peste noapte cu Lorina și le lăsă camera de oaspeți.

Adormind lângă fiică, Viorica ghici ce înseamnă liniștea: în casa veche cu pereți groși, cu miros de trecut, în care și aerul părea altfel.

Când doamnei îi fu mai bine, o invita pe Lorina la micul dejun. Iar Viorica, rămasă să spele camera de lucru, descoperi un album vechi cu poze îngălbenite. Terminând, îl duse bătrânei.

Pot să-l răsfoiesc cu dumneavoastră?

Erau alte vremuri… și altă celebritate, zâmbi Emilia. Hai să vedem.

S-au așezat toți trei. Pozele din copilăria Emilei, apoi… Lorina țipă veselă:

Uite-o pe bunica! Avem poza asta acasă!

Viorica rămase ca trăsnită într-adevăr, era mama ei, tânără.

Cum de aveți poza asta?

Emilia se uită lung la Viorica:

Tu ești fata Marichicăi? Ce proastă-s… Mă tot întrebam cu cine semeni. Acum e clar!

De ce e poza mamei la dumneavoastră? V-ați cunoscut?

Cum să nu? Era prietena mea din tinerețe! Ne-am crescut împreună în același cartier, la Chișinău: ea fugea la antrenament, eu, la conservator. Am început împreună gimnastica, dar eu n-am avut talentul ei… Ne-am certat urât odată, din cauza unui băiat, Igor. Eu l-am câștigat, am rămas cu numele lui Dumbrava și am divorțat după trei luni, dar cu Maricica n-am mai vorbit.

Din acea zi, Viorica nu a mai avut liniște: trebuia să le facă să se revadă.

Prilejul a venit singur: din motive de sănătate, Emilia a cerut o noapte în plus cu Lorina. A doua zi, tanti Maricica a venit să o ia pe fată.

Cine să fie la ușă?, bombăni Emilia, ieșind în hol.

Bună, Emilia, zise Maricica rece. Nu pot spune că mă bucur…

La fel, răspunse bătrâna. Văd că viața te-a ros.

Ca pe toți, zise Maricica. Eu totuși am fată și nepoată. La tine vin străinii să te îngrijească. Nu te-au ajutat atâtea căsnicii?

Tu nici măcar atât n-ai avut!, râse Emilia. Și trăiești pe vechiul tău nume, nu?

Maricica zâmbi blând.

Niciodată nu te-am urât, Emilia. Chiar m-am mândrit cu succesele tale. Ții minte telefonul de-acum cinci ani?

Emilia se înălbi.

Când te curtau actorii tineri ai teatrului și pregăteai să le dai casa…, am auzit că plănuiau să te interneze și să locuiască aici cu vreo tinerică. Atunci ți-am telefonat, și-am schimbat vocea…, doar atât.

Tu ai fost?, șuieră Emilia, uimită.

Încă nu pot să urăsc, recunoscu Maricica. N-am rezistat să nu intervin.

Emilia căută cu ochii în podea.

Tu m-ai salvat, balbăi ea încet. Am angajat detectivi, totul s-a dovedit adevărat.

Bravo. Noi plecăm acasă, a început să zică Maricica.

Hei, stai un pic! Unde locuiești?

În apartament cu o cameră, după ce ne-au mutat din blocul vechi. N-avem nevoie de mai mult.

Gata! decretă Emilia. Mâine vă mutați aici. Sunt prea multe camere. Lui Lorina o să-i fac cameră de copil. Nu te împotrivi! Avem multe de discutat. Cine știe câte luni ne-or mai fi date. Eu mi-am aflat deja soarta.

Maricica pică pe o banchetă.

Mai am vreo opt luni…

Cum? Emilia se înălbi la față. Cancer?

Nu, inimă stricată. N-avem bani de operație, zise Maricica tristă. Sănătate nu poți cumpăra.

Mutare facem, și apoi discutăm! Și nu mă contrazice. Eu sunt datoare la tine. Apropo, regret demult că ți l-am luat pe Igor…

Mai bine pomeneai de Vasile de la școală, râse Maricica. Azi plecăm, mâine decidem.

Șoferul meu vă duce, mâine vine după lucruri cu Viorica, hotărî Emilia.

Seara aceea, bătrâna nu putu să doarmă. Întreba Viorica despre mama ei, depăna amintiri, oftând după viața risipită. Prietenia cu Maricica îi încălzise sufletul rigid.

Într-o săptămână, vila părea de nerecunoscut. Curieri, zugravi, mostre de tapet totul pentru ca Lorina și Maricica să se simtă acasă.

Seara, stăteau la masă, povestind. La finalul amenajării, Emilia anunță:

Am arătat actele tale unui doctor faimos. Operația e peste două săptămâni. Chirurgul e tânăr, fiul unui profesor. Îți recomand să nu cochetezi prea tare cu el.

Cum ai obținut loc? întrebă Maricica uluită. Și de ce ai plăti tu?

Lasă, mormântul nu duci bani!, râse Emilia. Tu te internezi, Viorica are grijă de tine, eu de Lorina. Și adevăr zic: după masajele tale mă simt mult mai bine.

Peste două săptămâni, Maricica era într-o rezervă de la spitalul privat Sfântul Gheorghe. Chirurgul era Valentin Rusu, fiul unui mare cardiolog, dar alesese viața simplă și munca la Chișinău. Om cald, cu ochi buni.

Văzând cum o îngrijea Viorica pe mama ei, Valentin îi zâmbi:

Așa dragoste și grijă rar vezi. Mamei tale i-a surâs norocul. Sunt sigur că și bărbatului i-ar surâde, și copiilor.

Am doar fata mea, șopti Viorica. Dar e toată bucuria lumii.

Sunt convins. Eu am rămas singur după ce soția s-a dus, visând la bani. Când am ajuns într-o garsonieră, dragostea s-a stins.

Sunt sigură că veți întâlni femeia potrivită, zise Viorica timidă.

Poate am întâlnit-o deja…, răspunse el, privind în altă parte.

Și Viorica se trezi că se uită altfel la doctor, nu ca la Sacha cel plin de șmecherii, ci ca la un bărbat serios, energic, nobil și sensibil.

Reabilitarea Maricicăi a durat doar o săptămână. Între timp, Emilia dădea tot ce putea să se descurce fără ajutor, dar Lorina îi spunea deja bunica, de parcă era a doua mamă.

Emilia se prefăcea că e bine, dar la masajul de seară, Viorica observa cum mușchii se încordează dându-i de furcă. Deplasarea în scaun cu rotile devenea din ce în ce mai anevoioasă.

Într-o seară, îi zise:

Gata cu muncitul pentru mine!

Vreți altă îngrijitoare?, întrebă speriată Viorica.

Hei, tu chiar ești prostuță! La ce să-mi trebuiască o altă dădacă cu casa plină? Eu vreau să mergi la cursuri de masaj serioase, să iei diplomă adevărată. Te-ai încumeta?

Sigur, dar e tare scump…

Socotește-mă nașa ta de profesie!, râse Emilia. Mie îmi trebuie masaj terapeutic ca lumea. Plătesc și cursurile de recuperare, și orice program special. Am încredere în tine.

Viorica a acceptat. De fapt, Emilia o lua de suflet pe toată familia, dar Viorica voia să-și merite banii pe muncă bună.

Profesor pe cursuri era domnul Semeon Alexandru, bărbat serios, om apreciat. A văzut în Viorica un talent rar și, la absolvire, o întreabă:

Auzi, știi salonul Vanilie?

Cine nu visează să muncească acolo! E cel mai bun din oraș.

E al meu, chicoti profesorul. Și caut exact profilul tău: recuperare post-accident, reabilitare dificilă. Vii să lucrezi?

Viorica a aprobat, cu lacrimi în ochi.

De-atunci a învățat cu și mai multă râvnă. Partea a doua a studenției i-a plătit-o chiar Semeon Alexandru pentru merit. A ajuns la Vanilie pe schimbul de dimineață, iar după prânz se dovedea gospodină pentru mama și Emilia, ducea Lorina la liceul de arte.

După șase luni clienții cereau să vină special la Viorica, nu doar la patron.

În acest răstimp relația cu Valentin evolua: prieteni, apoi tot mai apropiați. Medicul se mutase la Chișinău de nici doi ani, voia să rămână șef de clinică de cardiologie, dar și să întemeieze o familie. Weekend-urile le petrecea cu Lorina, la teatrul de păpuși, în parcuri sau la circ.

Maricica s-a întors la lucru, iar Emilia stătea adesea numai în pat. Durerile cedau doar la masajul Vioricăi.

Valentin a început să-i trimită Vioricăi pacienții la reabilitare: oameni cu inima sau cu musculatura slăbită. Aveau tot mai multe de discutat profesional.

Valentin venea des la vila Emilei, ce era acum casa Vioricăi și a fetiței, și chiar a primit o binecuvântare:

Nici să nu-ți treacă prin cap să le rănești pe fetele mele! i-a declarat Emilia.