A doua mamă
Documentele pe care încerci să mi le dai pe sub mână, le-am mai văzut, doamnă Valentina. A doua oară nu mai merge.
Stătea în uşa bucătăriei mele, pe covorul uzat cu margini albite. Purtând un palton bej cu nasturi ca perlele, geantă mică la cot, ca şi cum venise la vreo recepţie, nu să strivească ceva viu din mine. Miros fin de parfum scump, acela adus de Alin de la Bucureşti drept cadou de ziua ei, pentru care l-a pupat zgomotos şi i-a zis că are gust rafinat, nu ca alţii.
Ilenuţa, nu pricepi totul cum trebuie, rosteşte ea cu vocea ei bine şlefuită, o voce pe care am învăţat să o citesc ca pe o carte de rugăciuni. Moale la suprafaţă, dură în miez. Eu îţi vreau numai binele. Numai asta.
Pun ceaşca pe masă şi nicio tresărire nu-mi scapă printre degete. E ceva nou. Acum un an, doar privirea asta îmi încleşta degetele de la picioare.
Mi-aţi vrut atâta bine, că un an nu mai puteam ieşi dintr-o ceaţă groasă. E suficient.
Ea îşi strânge pleoapele pentru o clipă, venind de fiecare dată cu ceva greu în ochi, ceva rău. Ştiu scriptul ăsta pe de rost după şapte ani de apropiere.
Eşti obosită, te înţeleg. Toate tratamentele astea, alergăturile la medici, investigaţii fără capăt. Am venit să te ajut. E un formular, doar să semnezi…
Să semnez ce?
Doar câteva acte… De ordin financiar, ca să fii sigură, dacă se întâmplă ceva, eşti protejată.
Mă uit la mâinile ei, inele subţiri ca nişte şerpi de argint. Mapa pe care o ţine strâns ca pe flori.
Daţi-mi-o.
Pentru prima oară văd o ezitare cât un abur.
Îmi întinde mapa. O deschid direct la masă, din picioare. Prima foaie. A doua. Mă opresc la a treia şi citesc de două ori, căci prima dată n-am înţeles.
Era cerere de divorţ. Tipărită frumos, cu numele meu complet. Doar semnătura mea lipsea.
Tăcerea în bucătărie era atât de densă încât am auzit, undeva în stradă, ţipăt de copil şi paşi pe asfaltul ud.
Aţi venit să mă faceţi să semnez divorţul de propriul meu soţ. Şi asta se cheamă bine.
Ilenuţa, tu nu înţelegi. Lui Alin îi trebuie familie adevărată. Copii. Tu nu poţi să-i dai asta. Atâţia ani… câţi bani, câte speranţe. Niciun rezultat. Te macini pe tine şi pe el. Lasă-l. E mare generozitate.
Închid mapa. O las pe masă, cu o mişcare lentă, aproape cu drag, deşi pe dinăuntru mă simt scrum.
Vă rog să ieşiţi din casa mea.
Ileana…
Vă rog. Acum.
A plecat. Şi-am rămas singură cu mapa, cu mirosul parfumului ei plutind ca o pală rece şi cu senzaţia că am stat pe marginea unei prăpăstii, am făcut un pas înapoi, dar atât de târziu, cât să simt muchia la călcâi.
Aveam treizeci de ani atunci. Alin, treizeci şi doi. Cincizeci de luni încercând să fim părinţi. Oamenii cred că totul nu merge, dar habar n-au: fiecare lună e o speranţă urmată de gol. Totul e analize, protocoale, ace în burtă, două degete pe buze nu plânge, stresul dăunează, nu te enerva, gânduri bune, fie ce-o fi.
Am încercat să fiu bine. M-am străduit. Parcă-n somn. Soacra însă, mergea pe la cunoştinţe spunând că nora nu-i sănătoasă şi s-a lăsat rău pe ea. Se trăncănea. Oraşul nostru mic, tot se scurge spre toată lumea.
Alin, plecat în delegaţii. Făcea des proiecte, firma de construcţii îl solicita mereu. Nu m-am plâns niciodată. Suna seara şi vorbeam mult, îi simţeam oboseala în glas şi nu-i spuneam de rău. Să nu-l împovărez. Sau poate să mă împac pe mine, nu ştiu.
Seara în care a plecat Valentina, am stat mult la fereastră. Pe afară, toamnă adevărată, noiembrie deja, copaci goi, asfaltul plouat. O femeie trecea cu o fetiţă mică în combinezon roşu, sărea prin bălţi, râdea. Mama strângea mâna mai bine, fără supărare.
Am privit la ele şi am gândit: ei, asta e tot ce vreau. Nimic nemaipomenit. Copil care sare-n baltă. Să ţin pe cineva de mână. Atât.
Nu i-am spus nimic lui Alin. Nu voiam să fie neliniştit de la depărtare. Doar i-am zis că mi-e dor. El mi-a zis că vine curând şi că mă iubeşte. Şi eu l-am crezut. Din tot sufletul.
Apoi a venit acea săptămână care a dat totul peste cap.
Miercuri, m-a sunat Oana Simion, prietenă veche de la şcoală, cu vocea ei ca de cineva care cară ceva greu şi-i e frică să nu-i scap.
Ileana, ai auzit ce se zice?
Ce?
Despre tine. La policlinică. Şi la coafor, la colţul pieţei. Că… ar fi cineva… un alt bărbat.
Câteva secunde. Atât mi-a luat să-mi dau seama cine a pornit zvonul. N-a fost greu.
De unde vine?
Ezitare la Oana.
Cică mama lui Alin ar fi spus… la ziua lui Silvia… Ileana, eu nu cred nimic. Dar trebuia să ştii.
Da, mulţumesc.
Nu am plâns. Am stat pe canapeaua moale şi nu înţelegeam cu ce i-am greşit. N-am răspuns niciodată urât, nu m-am certat cu ea, i-am făcut cadouri mereu pe gustul ei, mereu întrebam dinainte pe Alin. I-am spus mereu doamnă chiar şi în gând.
De ce mă urăşte atât? Doar fiindcă-s nevasta fiului? Sau fiindcă nu pot naşte? Sau pentru că sunt prea simplă? Alin era inginer, şef de secţie, om cu perspective. Eu, învăţătoare la şcoala de pe strada Ştefan cel Mare. O fi ruşinea asta?
Nu am găsit răspuns atunci. Ba nici mai târziu.
Vineri am mers la clinica Speranţa pentru control obişnuit. Doamna doctor Gabriela Nistorescudeja ne cunoşteam ca familia, atâtea încercări împreună. Om cald, atent. De fiecare dată când protocolul nu ieşea, încerca altceva, verifica. Nu găseau niciodată ceva clar. Totul bun la amândoi. Infertilitate fără explicaţie. Medicina ridică din umeri, continuă să speri.
Aşteptam pe hol, răsfoiam o revistă prăfuită, dar nu citeam. Lângă mine, o femeie însărcinată, radiind. O priveam fără invidie. E important nu invidie, doar dorinţă tăcută.
Atunci l-am auzit. Un glas pe care-l ştiam.
M-am întors, nu mi-a venit să cred: Alin la recepţie, rucsac pe umăr, în geaca gri cumpărată de mine.
Aline?
S-a întors. O clipă a părut pierdut, apoi a venit şi m-a strâns în braţe, miros de drum şi de acasă, amestecate.
Erai peste trei zile, am zis.
Am terminat treaba mai repede. Voiam să te surprind. Am trecut pe acasă, nu te-am găsit, nici la telefon…
Era pe silenţios.
Am bănuit că aici te găsesc.
Mi-a luat mâna, ne-am ascuns pe o băncuţă, eu aşteptam. Atunci nu m-am mai stăpânit. I-am spus tot. Dosarul cu divorţul. Bârfele. Oboseala de a pretinde că nu se întâmplă nimic.
El asculta tăcut. Tăcere grea, de bărbat care adună ceva în el de luni bune.
De ce nu mi-ai spus de la început? m-a întrebat.
Nu voiam să te tulbur.
Ileana…
Aline, eşti mereu pe drumuri, eşti obosit…
Ileana! după cum a spus-o, nu părea supărat, ci dezamăgit dintr-un motiv care doare: grija prea mare.
Apoi ne-a chemat doamna doctor. Alin a venit cu mine. A urmat ceva ce nu aş fi crezut.
Gabriela Nistorescu era tensionată, cu ochii pe monitor, apoi pe noi, apoi iar în dosarul meu.
Ileana, te întreb sincer: între protocoale ai luat vreun medicament fără aprobarea mea?
Nu. Mereu am urmat tot ce-aţi spus.
A dat din cap, încet.
Cu doi ani în urmă, cineva ne-a propus să… cosmetizăm analizele tale, subtil, pe bani. Am refuzat. Din păcate, la prima clinică, la Steluţa, nu s-a refuzat. Aveam de curând confirmarea: o colegă a povestit.
Alin s-a ridicat.
Cine? Cine? Cine a făcut propunerea?
Nu ştiu exact. Număr necunoscut, glas de femeie matură, sigură pe ea…
Simt cum trage aer, greu, pe lângă mine. Privesc pe geam, spre un tei scorojit de ploi, banca singuratică din curtea clinicii.
Poate că-s nebună. Aşa ceva mamă de fiu, să facă aşa ceva… E peste orice limită omenească.
Dar undeva în adânc, ştiu. Realitatea asta mă ardea de ani, numai că o dădeam la o parte ca pe o pată care nu vrei s-o recunoşti pe rochie.
Trebuie să vorbim, a zis Alin.
Am ieşit în ploaie măruntă, în maşină. Mâna pe cheie, dar nu a pornit.
Spune.
Taci o clipă, te rog.
Stropi pe geam, nicio mişcare.
Era ea, zice. Nu întreabă, declară.
Nu ştiu…
Ştiu. Pentru că-s prost. Acum un an îmi spunea că are cunoştinţe la medici, că se interesează. Am crezut că, eh, vrea să ajute. Dar…
Se opreşte.
Doamne, Ileana. Patru ani.
Nu plâng. Am învăţat să nu plâng când doare mai tare. Îi iau mâna de pe volan.
Ce facem?
Ascultă, se uită în ochii mei, căprui stinşi de oboseală Ai încredere că n-am ştiut nimic?
Mă uit la el. Ştiu până la durere cine-i.
Am încredere.
De-acolo, am gândit împreună. La poliţie? Dar n-avem nimic. Doar cuvinte, relatare de la doctor insuficient. Trebuie probă.
Amintirea Oanei şi a căsuţei de la ţară, la marginea Codrilor Lăpuşnei, mi-a venit brusc. Oana nu a vândut casa veche, doar ţinea cheia la mine de când făcusem grătar acolo într-o vară.
Trebuie să dispărem o vreme. Unde să nu ne caute. Să ne gândim, să punem cap la cap. Dacă ne ducem direct la ea, va întoarce tot. Ştii prea bine ce poate face.
Ştia. A aprobat din cap.
Am făcut bagajele repede. Două-trei schimburi, acte, încărcătoare, Alin a luat laptopul şi nişte dosare. Nu ne-a văzut nimeni. Sau, dacă da, cine ştie unde merge omul la ţară cu o sacoşă.
Am sunat la Oana:
Cheile de la Pădureni încă sunt valabile?
Fireşte că da. Eşti bine?
Nu. Povestesc mai târziu.
Vezi de şoareci, n-a mai fost nimeni din septembrie.
Mulţumesc. Să ai grijă de tine.
Drumul spre Pădureni a fost scăldat de ploaie, lumini grase de la faruri. Mi-era frig, dar nu de la drum, ci de la gânduri: cum poate cineva, o mamă, să facă aşa ceva? Să plătească ca fiica noră ei, o necunoscătoare, să sufere, să nu devină mamă…
Relaţii toxice. Sigur, citisem în reviste, păreau poveşti departe. Iată-mă.
Căsuţa răcoroasă, dar întreagă. Miros de mucegai, lemn vechi. Am făcut focul, am căutat pături, ne-am făcut ceai în cănile Oanei cu moară desenată, am vorbit ore întregi. Ca odinioară, dar altundeva.
Spune-mi tot, de la început, a zis Alin.
I-am spus. De tăieturi mici, de sfârc când suna fix când mă pregăteam de transfer, de orarul clinicii Steluţa, mereu ceva defect, mereu amânat sau anulat sub pretexte. Credeam că aşa e soarta, că nu merge.
El asculta cu ochii închişi uneori.
Mama îmi tot zicea că nu respecţi regimul, că eşti nervoasă inutil. Cică medicii îi spun că vina e la tine.
Şi ai crezut?
Nici nu am crezut, nici nu am respins. Am vrut doar să treacă, să se rezolve singur. Sunt slab.
Nu. Iubeşti prea mult. Nu e acelaşi lucru.
S-a uitat la mine cu o strângere de suflet.
Dimineaţa următoare, am pus un plan. Dacă ne ducem pur şi simplu la ea, va avea scuză pentru tot. Se pricepe, poate gira vinovăţia până uiţi adevărul.
Ne trebuia o înregistrare. Vocea ei, clară. Alin avea reportofon bun pe telefon, l-am testat de câteva ori, l-am ascuns în buzunar, să nu se vadă.
Am aşteptat trei zile. Trei zile în casa cu podeaua scârţâind, miros de fum şi ploaie. Plimbări la margine de pădure. Ne-am spus toate nespusele, parcă s-a ars ce-a fost fals, au rămas adevărurile.
Seara, în bucătărie, Alin mi-a spus:
Ne mutăm după toate astea. În alt oraş. Am ofertă la Braşov. Am evitat tot pentru mama. Acum altfel văd lucrurile.
L-am privit. Nu am răspuns, doar mi-am aşezat mâna peste a lui.
A venit în duminica următoare, după-amiaza, cu maşina scârţâind pe noroi în spatele curţii. Alin a pornit reportofonul şi l-a pus la buzunarul pieptului.
Gata? m-a întrebat scurt.
Gata, am răspuns. Decisă.
A deschis uşa ca la ea acasă. S-a uitat lung, cu rictus rece.
Alin! Nu ştiam că eşti aici.
Normal, credeai că sunt încă-n delegaţie.
A trecut cu ochii pe mine, tăioasă.
Ileana, ce i-ai spus? De ce ai venit aici cu el?
Numai ce ştim, doamnă Valentina.
Ce ştiţi? Vă bateţi capul inutil, toate sunt de la nervii tăi, doctorii mi-au spus…
Care doctori? întreb, liniştită. Cei pe care i-aţi plătit ca să influenţeze rezultatele?
Pauză. Abia vizibilă.
Aberezi, zice, glasul i se aspreşte.
Nu-i aberaţie. La clinica Steluţa lucra doamna Constantinescu, anul trecut. O ţineţi minte?
Tăcere.
A povestit Gabrielei Nistorescu despre ofertă. Şi a acceptat. Vă rog să răspundeţi. E adevărat?
Cred că eşti bolnavă.
Mama, spune Alin, un singur cuvânt, dar apăsat. Ştii că te ştiu când minţi. Răspunde.
S-a frânt ceva înăuntrul ei. Nu la faţă, ci în gest, în dâra din spate a privirii. Aud glasul stins:
Am făcut totul pentru tine, Alin. Ea nu este femeia potrivită. Nicio ambiţie, dascăl mărunt, tu meriţi mai mult. Eu te-am crescut, poţi mai bine…
Mama.
Voiam doar să vezi singur. Să nu se lege lucrurile şi să înţelegi fără să fie scandal. Nimeni nu a păţit nimic…
Nimeni? vocea mea sună străin mie. Patru ani. Fiecare lună speranţă şi prăpastie. Injecţii, analize, regim, plâns ascuns. M-am învinuit mereu. Şi nimeni nu a păţit nimic?
Se uită la mine. Pentru prima oară văd ceva viu în ochii ei.
Mi-aţi furat patru ani. Şi-i ziceţi grija pentru fiu?
Sunt mama lui, şopteşte.
Eu îi sunt nevastă.
Alin vine lângă mine, umăr la umăr.
Am înregistrat tot, spune. Ce-ai spus, rămâne. Nu-i doar cuvântul nostru.
Ea se uită lung, ca şi cum vede pentru prima oară.
Vei duce totul la poliţie?
Da.
Sunt mama ta.
Ştiu.
A mai stat puţin. A plecat.
Mai am o întrebare, i-am zis din prag, fără să pot opri cuvintele. L-aţi iubit vreodată? Cu adevărat? Sau doar voiaţi să-l stăpâniţi?
Nimic. Doar uşa trântită.
Alin a rămas o clipă privind locul unde fusese ea. A stins reportofonul.
Îl sun pe Radu, zice. Amicul lui din adolescenţă, poliţist acum.
Bine.
Am ieşit pe prispă. Mirosea a pământ umed şi cetină putrezită. Maşina ei nu mai era. Doar urme de anvelope pe noroi.
Respir adânc. Atât. Respir.
Mai departe, totul a mers pe roate: înregistrare, mărturii de la Gabriela Nistorescu şi Constantinescu, care deja nu mai suporta povara. Se pare că banii nu cumpără conştiinţa pe termen lung.
După două săptămâni au ridicat-o. Din casa ei. Radu l-a sunat pe Alin, iar el a stat mult uitându-se, fără să spună nimic.
Cum te simţi? l-am întrebat.
Nu ştiu.
E firesc.
E mama mea.
Da, Alin.
A oftat, a scos de pe raft o carte, a pus-o la loc.
Ştii ce-i mai rău? Că nu sunt şocat. O parte din mine ştia mereu că poate… Nu tocmai asta, dar ceva. Tot am preferat să nu văd. Pentru că… e mama. Nu se poate aşa ceva. Îmi ziceam că exagerez.
Exact aşa lucrează otrava în familie, i-am zis. Nu te loveşte deodată, picură încet. Până nu mai ştii ce e real.
Tu ai ştiut?
Nu. Doar că eram prea obosită. Oboseala te face lucid sau cinic. Nu mai ştiu exact.
După trei săptămâni am plecat din Pădureni. Nu ne-am mai întors la apartament. Alin a luat ce era nevoie, eu am stat la Oana. Am predat cheia proprietarului, am plecat la Braşov.
Acolo a venit o altă toamnă, mai blândă, mai colorată. Brazi peste tot, miroseau soarele altfel, nu îndrazneam să cred că-i tot România. Am închiriat în cartier liniştit. Alin a început la noul serviciu. Eu n-am lucrat o vreme, am pus ordine, am umblat cu coşul în piaţă, am făcut supe, am prins cheag în casă.
Gabriela Nistorescu m-a recomandat unei colege din Braşov, doctoriţa Irina Cozma. Femeie zdravănă, ochioasă, a spus din start: Nu renunţa. Se poate. Am refăcut investigaţiile. Curat. Fără mâini străine, fără sabotaj.
Al treilea protocol a reuşit.
În februarie am aflat. Alin era acasă. Eu stăteam cu testul în mână la baie, îi priveam liniile roz. M-am dus la el. Citea ceva pe canapea.
Nu am spus nimic. I-am întins testul.
S-a uitat, a ridicat ochii. Era umezit la ochi.
Ileana…
Da.
M-a îmbrăţişat atât de tare că nu puteam respira, dar nu m-am opus.
Artemiu s-a născut în octombrie. Trei kilograme jumătate, cincizeci şi doi de centimetri. Păr negru, faţă gravă tot personalul spunea că-i fiu de profesor.
Am plâns. Nu de durere, deşi doare. Ci pentru că, când mi l-au pus la piept, tot ce am dus patru ani a devenit, brusc, mai uşor.
Nu a dispărut. Nu. Dar nu a mai fost cea mai grea piatră.
Alin stătea lângă mine. Încă îmi ţinea mâna. Ca atunci, la clinică.
Artemiu avea trei luni când ne-am permis prima seară liniştită. Dormea. Noi, la bucătărie, ceai şi lumânare pe pervaz. Braşovul vuia molcom dincolo de geam.
Aline, murmur. Te gândeşti vreodată la ea?
Nu a întrebat cine. Ştia.
Uneori. Mai rar decât credeam.
Şi eu. Mă tot întreb cum e posibil. Mă uit la el spre camera copilului şi-mi spun: suntem aici. Vivant.
Tu eşti supărată pe mine? Pentru ce n-am văzut? Ani la rând?
Am gândit. Serios.
Nu. Dar există o umbră. Nu doare ca o aşchie sub piele, ştii că e acolo.
A aprobat, nu s-a justificat.
E cinstit, spune.
M-am săturat să mă prefac că totul e perfect.
E totul bine?
Aproape. Copilul e sănătos, tu eşti cu mine, avem casă. Îmi cuprind cana cu mâinile, adun căldură. Suntem alţii, Aline. Altceva. Nu mai ştiu dacă e bine ori rău. Poate doar așa e viața.
Se uită la flacără. S-a legănat lumina.
Ţii minte, în Pădureni, când a plecat şi ai stat în prag?
Da.
Te priveam dinăuntru şi mă minunam: cum duce atâta? Atâţia ani, tot.
M-am frânt, dar nu lângă tine.
Ştiu. Iartă-mă.
Aline, am fi putut şi noi, fiecare, altfel. Hai să nu împărţim vina.
Un murmur din camera lui Artemiu. Am sărit amândoi, dar s-a lăsat liniştea la loc.
Doarme, a zis Alin.
Doarme, am răspuns.
Am tăcut. O tăcere bună. Din aceea între oameni care nu mai au nevoie de cuvinte, şi totuşi nu vor să plece.
Eşti fericită? a întrebat din senin.
Am gândit cu adevărat.
Da. Doar că fericirea are alt gust decât credeam. Nu când nu doare nimic şi totul e perfect, ci e bine chiar dacă ceva tot doare. Dar vrei să nu se termine ziua asta.
A zâmbit încet, ca cineva care abia reînvaţă zâmbetul.
Gust bun.
Daa… nu fără amăreală, dar e totuşi bun.
