A cui ești tu, micuțo? Hai să te duc eu acasă, te încălzești puțin. Am luat-o în brațe. Am adus-o acasă, și cum e la sat vecinii nu au întârziat, vestea se răspândește imediat. Doamne, Marioara, de unde ai mai apărut cu copila asta? Și ce vrei să faci cu ea? Marioaro, tu ai scăpat de minte? Ce să-ți trebuiască ție copil? Cu ce ai s-o hrănești?
Podeaua scârțâie sub picior iar îmi spun că ar trebui s-o repar, dar nu-mi găsesc timp niciodată. M-am așezat la masă, am scos vechiul meu jurnal. Foile îngălbenite ca frunza de toamnă, dar cerneala încă-mi păstrează gândurile. Afară viscolește, iar mesteacănul de la fereastră bate cu ramura, de parcă vrea să intre în casă.
Ce te zbați așa, măi copacule? îi spun. Stai oleacă, vine primăvara.
E hazliu, știu, să vorbești cu copacul. Dar când trăiești singur, totul prinde viață în jur. După vremurile sumbre am rămas văduv Ilie al meu s-a prăpădit. Păstrez și-acum ultima scrisoare de la el, îngălbenită de vreme, mototolită la colțuri de câte ori am recitit-o! Scria că se întoarce curând, că mă iubește, că o să fim fericiți La o săptămână am aflat.
Copii Dumnezeu nu mi-a dat probabil, și mai bine; greu de hrănit în acei ani. Președintele CAP-ului, domnul Nicolae, mereu mă îmbărbăta:
Nu plânge, Marioaro. Ești încă tânără, mai iei un bărbat.
De ajuns. Unul am iubit, gata.
La CAP munceam de la răsărit la apus. Șeful de brigadă, Petrică, uneori mă certa:
Marioara, du-te acasă, e târziu!
Mai am vreme, cât trag mâinile și-mi stă sufletul tânăr!”, îi răspundeam.
Gospodărie aveam mică o capră, Leana, încăpățânată ca mine. Cinci găinușe care mă trezeau mai devreme decât orice cocoș. Vecina Paraschiva mereu râdea:
Nu ești tu vreun păun, Marioarule? Parcă găinile tale cotcodăcesc prima dată!
Grădină am ținut cartof, morcov, sfeclă. Totul din pământul meu. Toamna puneam la murat castraveți, roșii, ciuperci. Iarna, deschideai bunătățile și parcă voia să-ți fie iar vară în casă.
Ziua aceea n-o uit. Martie a fost umed, frig. Dimineața ploua mărunt, spre seară înghețase. M-am dus la pădure pentru lemne trebuia să încălzesc soba. Era mult lemn căzut de la furtunile de peste iarnă, numai să strângi. Am adunat un braț, și trecând pe la podul vechi, aud plâns de copil. La început am zis că e de la vânt. Dar era clar un suspin de copil.
M-am coborât sub pod. O fetiță mică, murdară de noroi, rochia zdrențuită, ochii speriați. Când m-a văzut, s-a oprit, tremura tot.
Spune-mi, a cui ești, micuțo? am întrebat încet, ca să n-o sperii și mai tare.
Tăcea, doar clipea. Buzele albastre de frig, mâinile roșii, umflate.
Ai înghețat, biata de tine, vorbeam mai mult pentru mine. Hai să te duc acasă, te încălzești un pic.
Am luat-o în brațe era ușoară ca fulgul. Am învelit-o în baticul meu, i-am dat căldură la piept. Mă gândeam: ce mamă o fi lăsând copil sub pod? Nu pot pricepe.
Am lăsat lemnele, nu mai conta. Toată drumul spre casă, fetița nu spunea nimic, doar mă strângea cu palmele rece.
Acasă, s-au strâns imediat vecinii vestea circulă rapid în sat. Paraschiva a venit prima:
Doamne, Marioaro, de unde ai luat-o?
Sub pod am găsit-o, îi spun. Cred că a fost părăsită.
O, sărăcuța s-a mirat Paraschiva. Și ce ai de gând să faci cu ea?
Cum ce? O las la mine.
Ai înnebunit, Marioaro? bătrâna Tamara a venit și ea. De ce vrei tu copil? Cu ce ai s-o hrănești?
Cu ce mi-o da Dumnezeu, cu aceea o hrănesc.
Întâi am făcut foc mai mare în sobă, am pus apă la încălzit. Fetița era plină de vânătăi, slabă, ți se vedeau coastele. Am scăldat-o, am înfășurat-o cu un pulover vechi n-aveam altă haină de copil.
Vrei să mănânci?
A dat din cap timid.
I-am pus borș de ieri, i-am tăiat pâine. A mâncat repede, dar cu grijă se vedea că nu era crescută pe drumuri.
Cum te cheamă, puiul meu?
Nu răspunde. Ori îi era frică, ori nu știa să vorbească.
Am pus-o să doarmă în patul meu, eu m-am culcat pe laviță. Noaptea m-am tot sculat să văd cum e. Dormea strânsă, ofteând în somn.
Dimineața am mers la primărie să anunț ce-am găsit. Primarul, Ion, a dat din umeri:
Nu s-a raportat lipsa niciunui copil. Poate au lăsat-o orășenii…
Și ce să fac?
Legal, să o trimiți la orfelinat. Sun, acum la raion.
Mi-a stat inima:
Te rog, Ionele, dă-mi timp poate se anunță părinții. Până atunci o țin la mine.
Marioaro, gândește-te…
Nimic de gândit. Deja am hotărât.
Am botezat-o cu numele Maria ca pe mama mea. Am așteptat să vină cineva după ea, dar n-a venit nimeni. Și bine m-am lipit de ea cu tot sufletul.
I-a fost greu la început. Nu vorbea deloc, doar privea mereu în jur ca și cum căuta ceva. Noaptea țipa, tremura toată. O țineam la piept, o mângâiam pe cap:
Nu-i nimic, puiule, acum totul va fi bine.
Din rochii vechi i-am făcut haine. Le-am vopsit în culori diferite albastru, verde, roșu. Au ieșit modeste, dar vesele. Paraschiva, vede și ea:
Marioaro, ai mâini de aur! Eu credeam că doar la sapă le ai pricepute.
Viața te învață și croitoreasă, și dădacă, îi spun, și mă bucur când mă laudă.
Dar nu toți de la sat erau așa înțelepți. Mai ales Tamara când ne vede, face cruce:
Nu-i a bună, Marioaro. Dacă ai luat găsită-n casă, chemi nenoroc. Mama ei n-o fi fost bună, de-a părăsit-o. Căciulă din căciulă…
Taci, Tamaro! i-am zis. Nu-i treaba ta să judeci păcatele altora. De-acum e a mea și atât.
Președintele CAP-ului se uita și el chiorâș:
Marioaro, n-ar fi mai bine la orfelinat? Acolo are mâncare și haine.
Dar cine o iubește acolo? întrebam. De orfani nu duce lipsă orfelinatul.
A ridicat mâna și apoi a început să mă ajute aducea lapte, orez.
Maria, încet-încet, s-a deschis. La început doar cuvinte răzlețe, apoi fraze. Prima dată când a râs eu mi-am scăpat scaunul când puneam perdelele. Stăteam pe jos, oftecam, și ea izbucnește în râs cristalin, plin de viață. Parcă mi-a luat durerea.
Ajuta la grădină. Îi dădeam o hârlețică mergea lângă mine ca o gospodină, mă imita. Mai mult călca prin brazdă decât plivea, da n-am certat-o m-am bucurat că-i plină de viață.
Apoi, necazul a căzut Maria la pat cu febră. Roșie toată, delira. M-am dus la felcerul satului, Ionel:
Ajută-mă, om bun!
El ridică din umeri:
Ce să-ți dau, Marioaro? Pentru tot satul am trei pastile de aspirină. Poate vine ceva săptămâna viitoare…
Săptămâna viitoare? am țipat. Poate nu vede dimineața!
Am alergat la raion, nouă kilometri prin noroi. Pantofii s-au stricat, picioarele pline de bătături, dar am ajuns. La spital, doctorul tânăr, Vlad, m-a văzut murdar, ud:
Stați aici.
A adus medicamente și mi-a spus ce să fac:
Nu luați bani, spune. Să vă faceți fetița bine!
Trei zile am stat lângă ea. Șopteam rugăciuni, puneam comprese. A patra zi a scăzut febra, a deschis ochii și mi-a spus încet:
Mămico, mi-e sete…
Mămico… Pentru prima dată mi-a spus așa. Am început să plâng de fericire, de oboseală, de tot. Ea cu mânuța îmi șterge lacrimile:
Mămico, de ce plângi? Te doare?
Nu, puiule, îi spun, nu mă doare. De bucurie, draga mea.
După boală s-a schimbat vorbea mult, era blajină. Apoi a mers la școală învățătoarea, doamna Viorica, nu se mai oprea cu laudele:
E deosebită! Prinde din zbor, harnică!
La sat s-au obișnuit, nu mai șopteau pe la spate. Chiar și Tamara s-a îmbunat aducea plăcinte. Îndrăgise Maria după ce a ajutat-o să aprindă focul la sobă în gerul crunt. Bătrâna era țintuită de dureri, fără lemne pregătite. Maria s-a oferit:
Mămico, hai să-i ducem lemne babei Tamara!
Așa s-au împrietenit cea mai cârcotașă femeie și fetița mea. Tamara îi spunea povești, a învățat-o să împletească, și nu mai zicea de găsită sau de sânge rău.
Anii treceau. Maria a împlinit nouă, când mi-a vorbit prima dată de pod. Seara coseam ciorapi, ea își legăna păpușa croit tot de mine.
Mămico, îți amintești când m-ai găsit?
Mi-a tresărit sufletul, dar n-am arătat:
Sigur, puiule.
Și eu țin minte. Era frig. Și mi-era frică. O femeie plângea, apoi a plecat.
Mi-au căzut acele din mână. Ea continuă:
Nu-i văd fața. Doar baticul albastru. Și zicea tot: Iartă-mă, iartă-mă
Maria
N-o iau ca pe-un necaz, mămico. Doar uneori îmi vine în minte. Știi ceva? Mă bucur că m-ai găsit atunci.
Am strâns-o tare-tare, iar în gât simțeam un nod. Ani am tot gândit cine o fi femeia cu batic albastru? Ce-a împins-o să lase copilul? Poate foamea, poate bărbatul bețiv Cine știe? Nu-i al meu să judec.
N-am dormit în seara aia. Gânduri cum o răsucește soarta. Am trăit singur, tot credeam că viața m-a pedepsit cu singurătatea. Dar, nu m-a pregătit ca să iau lângă mine un copil lăsat să plângă, să-i dau adăpost și dragoste.
De atunci Maria a tot întrebat de trecutul ei. Nu i-am ascuns nimic, doar am încercat să-i explic, să n-o rănesc:
Sunt oameni, puiule, care ajung fără scăpare. Poate mama ta a făcut sacrificiul cel mai greu.
Tu n-ai face niciodată așa? mă privea sincer.
Niciodată, îi spuneam. Ești bucuria mea, inima mea.
Anii au zburat. Maria, prima pe clasă. Venea acasă fugind:
Mămico! Azi am recitat un poem la tabla, iar doamna Viorica a zis că am talent!
Învățătoarea venea să vorbească mereu:
Marioaro, trebuie s-o duci mai departe cu școala. Așa minte rar întâlnești. Un har pentru limbă, literatură ați văzut ce compuneri scrie?
Și cum s-o trimit eu la liceu? oftam. N-avem bani…
O pregătesc tot eu, pro bono. E păcat să stea ascunsă!
Doamna Viorica a început să o pregătească acasă. Stăteau amândouă serile peste cărți. Eu le aduceam ceai cu dulceață de zmeură, ascultam cum povestesc despre Eminescu, Creangă, Sadoveanu. Inima-mi era plină fata mea pricepe tot, prinde repede.
În clasa a IX-a, Maria s-a îndrăgostit pentru prima dată de un băiat nou, venit cu părinții de la oraș. Își făcea griji, scria poezii în jurnal și le ascundea sub pernă. M-am făcut că nu văd, dar mă dureau inimă prima iubire, mereu amară.
La absolvire, Maria a depus dosar la pedagogie. I-am dat toți banii adunați chiar și vaca, Zorica, am dat-o. Mi-a fost greu.
Nu trebuia, mămico, protesta Maria. Și tu ce faci fără vacă?
Lasă, puiule, mă descurc. Am cartofi, am găini. Tu ai nevoie de școală.
Când a venit acceptarea, tot satul a sărbătorit. Chiar și președintele CAP-ului a venit:
Bravo, Marioaro! Ai crescut-o, ai învățat-o. Acum avem studentă la sat.
Ziua plecării n-o uit. La stație așteptam autobuzul. Mă strângea, iar ea plângea deja.
Îți scriu mereu, mămico. Vin acasă de sărbători!
Sigur, scrii, îi spun, dar am inima ruptă.
Autobuzul a dispărut, iar eu tot stăteam acolo. Paraschiva s-a apropiat, m-a cuprins:
Hai, Marioaro. Treburile nu se fac singure.
Știi ceva, Paraschivo, îi spun, sunt fericită. Alții au copii de sânge, eu am primit-o din cer.
Și a ținut cuvântul mi-a scris regulat. Fiecare scrisoare era un praznic. Citeam și reciteam; povestea de facultate, de colegi, oraș. Printre rânduri, am citit mereu dorul de casă.
În al doilea an de facultate l-a cunoscut pe Radu tot student, la istorie. Mi-l pomena mereu “întâmplător”, dar am simțit că-l iubește. A venit cu el acasă în vacanță.
Băiatul era harnic, priceput. M-a ajutat la acoperiș, la gard. S-a încadrat bine cu vecinii. Seara povestea pe verandă din istorie, captivant. Se vedea că o adora pe Maria.
Când venea acasă, tot satul se uita ce domnișoară a crescut. Tamara, aproape neputincioasă, mereu făcea cruce:
Doamne, dar eu eram contra! Iartă-mă, bătrână proastă. Ai crescut minune!
Acum Maria e dascăl la oraș. Îi învață pe copii ce a învățat de la doamna Viorica. S-a măritat cu Radu, trăiesc frumos. Și mi-au dăruit nepoțica tot Marioara o cheamă.
Marioara mică e toată Maria din copilărie, dar mai curajoasă. Când vin la mine, nu e liniște totul vrea să vadă, să pipăie. Eu mă bucur las-o să fugă, să țipe. O casă fără veselie de copil e ca biserica fără clopot.
Stau și scriu în jurnalul meu, afară viscolește din nou. Podeaua scârțâie, mesteacănul bate la geam ca înainte. Dar acum liniștea nu mă apasă e pace, e recunoștință: pentru fiecare zi, fiecare zâmbet al Mariei, pentru destinul ce m-a dus la podul vechi.
Pe masă e fotografia: Maria cu Radu și Marioara. Lângă baticul cu care am învelit-o. Îl țin ca amintire. Uneori îl mângâi și parcă se-ntoarce căldura acelor zile.
Ieri a venit scrisoare Maria spune că va mai avea copil. Așteaptă băiat. Radu vrea să-l cheme Ilie, după soțul meu. Așa merge neamul mai departe, va fi cine să țină minte.
Podul cel vechi s-a dărâmat de mult, altul s-a construit beton, trainic. Trec rar pe acolo, dar de fiecare dată mă opresc. Mă gândesc: cât poate schimba un plânset de copil, într-o seară umedă de martie
Unii spun că singurătatea e o încercare, ca să prețuiești familia. Eu cred altceva: viața ne pregătește pentru întâlnirea cu cei care au cea mai mare nevoie de noi. Nu contează sângele, contează ce-ți spune inima. Iar inima mea, atunci la pod, nu s-a înșelat.
