A avut un accident rutier grav, în urma căruia și-a rănit serios ambele picioare. Și totul s-a sfârșit astfel…

A ajuns într-un accident rutier din care a ieșit cu ambele picioare grav rănite. Și totul s-a terminat acolo
Avea o afacere bună, urma să primească funcția de director general și un salariu mare. O excursie la Poiana Brașov cu soția, întâlniri cu prietenii la sfârșit de săptămână. Totul
I-au adunat picioarele, cât s-a putut, și l-au trimis acasă. Ce era de făcut? Nu rămânea decât să se roage la Dumnezeu și să spere la noroc. El chiar spera, dar nopțile le petrecea urlând de durere. Numai injecțiile de două ori pe zi dimineața și seara îi dădeau voie să ațipească puțin.
Două luni de zile n-a putut coborî din pat, folosind o vază medicală. Doamne, sănătate soției lui! Când a început să se ridice și să încerce să meargă cu cadrul, durerile au revenit de zece ori mai intense.
Știți ce înseamnă să-ți faci injecții în burtă, ca să nu faci tromboze și escare, când zaci imobilizat? Vă spun eu, doamnelor și domnilor. Atunci nu poți nici să strănuți, nici să tușești, nici iertați-mă să mergi la baie ca înainte. Îți trebuie nervi de fier.
Dar ce nervi să mai ai? Nu mai avea și nici putere de răbdat nu mai era.
Totuși, timpul a trecut și a învățat, încet-încet, să meargă iar. Greu, clătinându-se din fiecare pas, gata să cadă. Dar, totuși, era progres.
Prieteni n-au mai existat nu suna nimeni, nu se interesa. La serviciu, pe locul lui și pe fotoliul de director general a venit altcineva. Când se va termina tot chinul ăsta și cu ce se va termina? Era întrebarea
Vă dați seama, starea lui era una fără chef. Perspectiva de invalid. Slavă Domnului că soția nu l-a părăsit
Prima dată când a ieșit afară, cu cârjele și atent supravegheat de soție, lumina soarelui i-a ars ochii. Aproape că nu putea respira. Și a început să plângă. Un invalid pe cârje, de care nu mai avea nimeni nevoie atât mai rămăsese din viața și omul de dinainte.
Soția i-a lăsat spațiu să stea câteva clipe singur, iar el a încercat să facă un pas-două, strâmbându-se la lumina soarelui și obișnuindu-se cu vântul primăverii.
Jos, lângă cârja stângă, un motănel gri miorlăia cu insistență.
Ce vrei tu? întreabă el.
Cu animalele nu a avut treabă toată viața, nu știa acum cum să procedeze. Motanul l-a privit lung și a cerut, oftând, de mâncare.
Adu-i, te rog, o chiftea, i-a zis el soției.
Când s-a întors, a luat delicatesele și, plecându-se cu grijă, i le-a dat motanului. Acesta s-a uitat la omul în cârje și s-a pus pe masă.
A doua zi au ieșit iar în curte, el gândindu-se, cu suspine, câți pași va reuși azi. Deja îl așteptau trei pisici, semn că nu erau proaspăt veniți.
Ei, ce să zic de voi! a zâmbit el.
Durerea a mai slăbit o clipă. Soția, bombănind, a adus trei chiftele. Bărbatul, scrâșnind din dinți, le-a împărțit.
A treia zi erau cinci pisici și două cățelușe mici care îi așteptau. Soția a început să se certe, dar el a rugat-o să meargă la magazinul din colț și să cumpere un kilogram de crenvurști, pe care i-a împărțit, cu dreptate, între toți blănoșii.
A mâncat toată gașca, după care au început să se învârtă gălăgios în jurul bărbatului cu cârje, părând că îl invită la joacă. El s-a supărat și a râs, făcând câțiva pași. Iar cățeii lătrau fericiți.
A patra zi, vremea era urâtă și picura, iar soția îl certa serios și amenința că-i va lua cârjele, dar el nu s-a lăsat și a coborât singur pentru prima dată după multe luni.
Ei mă așteaptă, îi explica el. Cum să nu vin? Îi datorez asta.
Și a venit. Cele cinci pisici și cele două cățelușe dansau pe lângă el, iar el se bucura. Ploua cald, de primăvară, iar bărbatul cu cârje alerga după căței, care lătrau acum de bucurie, urmați de pisici.
În spate, cu umbrela, soția îl privea alergând prin ploaie și râdea
A trecut vremea. Din două cârje, a mai rămas una, apoi nici aia. Cârjele îl încurcau la joaca cu prietenii blănoși. Și abia atunci și-a dat seama că nu-l mai dor picioarele de mult.
La muncă nu-l aștepta nimeni nu aveau nevoie de un șchiop cu ambele picioare afectate. I s-a dat o despăgubire bună și s-a pensionat la cerere. Avea acum timp și a hotărât să scrie povestea lui.
Spre surprinderea lui, a ieșit o piesă de teatru, destul de voluminoasă. Când a terminat de scris, a pornit să o prezinte teatrelor din oraș și erau câteva la Chișinău dar
Peste tot a fost refuzat. Nimeni nu a sunat înapoi, nu s-a arătat interesat, cu excepția unui mic teatru popular, aflat într-un subsol.
După o săptămână l-a sunat regizorul:
Punem piesa în scenă! Dar trebuie scurtată, modificată și rescrisă pe alocuri.
O lună întreagă au trudit împreună la text, certându-se pe fiecare replică. După încă o lună, s-a anunțat premiera.
În sala mică, cu scenă de apartament, erau doar cincisprezece spectatori. Nici jumătate de sală nu era plină, dar pentru el aceștia erau cei mai importanți oameni din lume.
A avut emoții mari, i-a fost teamă să privească sala. Când au sunat ultimele replici și a căzut cortina, s-a făcut o liniște apăsătoare, iar pe dinăuntru totul s-a prăbușit sufletul, inima, speranța. I s-a părut că tăcerea ține o veșnicie, dar de fapt au trecut doar câteva secunde și
A urmat o explozie de aplauze! Sala a izbucnit. Actorii, emoționați, se aplecau și se întorceau pentru bis.
La a doua reprezentație, sala a fost arhiplină. Oamenii stăteau în picioare pe coridor. Iar aplauzele au fost atât de puternice încât cortina aproape că a căzut de pe suporți.
În scurt timp, trupa a preluat sala centrală a orașului, unde chișinăuienii dezbăteau acum piesele noii vedete.
Bărbatul și-a cumpărat un costum elegant și la aplauze urca mereu pe scenă alături de soția lui. Cum altfel?
Poate vă întrebați, doamnelor și domnilor, ce s-a întâmplat cu cele două cățelușe și cele cinci pisici din curte. Vă răspund: două cățelușe și două pisici au ajuns la ei acasă. Iar celelalte trei au fost adoptate de admiratorii talentului său.
Despre ce e povestea asta? Despre nimic.
Sau poate despre cât de mult contează să vezi, la picioarele tale, ochi plini de speranță și să știi că nu ai cum să cazi. Trebuie să reziști.