A suferit un accident rutier, în urma căruia ambele picioare i-au fost zdrobite. Și s-a terminat… Afacerea promițătoare, unde îl aștepta postul de director general și un salariu mare. Excursia la Poiana Brașov cu soția. Întâlnirile cu prietenii, la un pahar de vin, în fiecare weekend. Toate… s-au spulberat.
Medicii i-au adunat picioarele, bucată cu bucată, și l-au externat. Ce altceva să facă? Doar să se roage la Dumnezeu și să spere. Și el a sperat, însă nopțile urlătoare de durere nu-l lăsau să doarmă. Numai injecțiile de două ori pe zi, dimineața și seara, îi aduceau o clipă de liniște.
Două luni nu s-a dat jos din pat, folosind bacinul de lângă el. Sănătate să-i dea Dumnezeu soției. Iar când a început să încerce să se ridice și să meargă cu cadrul, durerile s-au întors de zece ori mai puternice.
Știți voi ce înseamnă injecții în burtă ca să nu faci cheaguri și escare, când zaci țintuit la pat? Vă spun eu acum, fraților și surorilor. Înseamnă că nu mai poți tuși, nici strănuta, nici, iertați-mă, să mergi la toaletă ca înainte. Aici îți trebuie nervi de oțel.
Dar ce nervi să mai rămână, Doamne iartă-mă? Nervii erau praf, iar puterea, zero.
Cu timpul a învățat să pășească din nou, încet, clătinându-se și riscând să cadă la fiecare pas. Totuși, era un progres.
Dar prietenii au dispărut. Nu suna nimeni, nu întreba nimeni. La serviciu, deja fusese înlocuit în funcția de director general de altcineva. Când se va termina calvarul? Și cum se va termina? Aceasta era întrebarea.
Vă imaginați, moralul era la pământ. Viitorul unul de invalid. Slavă Domnului că soția nu l-a părăsit…
Când, sprijinit de cârje și sub privirea atentă a soției, a ieșit prima oară afară, lumina soarelui de martie i-a izbit ochii cu cruzime. S-a sufocat și a început să plângă. Un invalid pe cârje, de nimeni dorit. Atât mai rămăsese din el și din viața lui.
Soția s-a depărtat puțin, lăsându-l singur o clipă, iar el s-a încumetat să facă doi pași, ferindu-se de razele soarelui, simțind briza primăverii pe piele.
De jos, i-a răspuns un mieunat insistent. S-a uitat: lângă cârja stângă ședea un motănel cenușiu, mic.
Ce vrei, măi? a întrebat el.
Atâția ani, animalele nu intraseră în lumea sa. Nu știa cum să le abordeze. Pisoiul s-a uitat la el, apoi a cerut blajin de mâncare.
Adu, te rog, o chiftea pentru el, i-a spus bărbatul soției.
Când a revenit, a luat bunătatea și, cu grijă, s-a aplecat și i-a dat-o motanului. Acesta l-a privit lung, apoi a început să mănânce.
A doua zi, când s-au întors în curte, pe lângă alte gânduri despre pașii ce avea să-i facă, îl așteptau deja trei pisici. Se vede treaba, așteptaseră de mult.
Ei, voi sunteți tari! a surâs bărbatul. Și, o clipă, durerea l-a lăsat.
Soția, mărunțică de fel, boscorodea, dar tot a adus trei chiftele. El, cu grimase de durere, s-a aplecat și le-a dat fiecărei feline.
A doua zi, i-au întâmpinat cinci pisici și două cățelușe mititele. Soția a bombănit cu glas tare, dar el a insistat să meargă la buticul din colț și să cumpere un kilogram de crenvurști, pe care i-i-a împărțit, cu dreptate, tuturor blănoșilor.
Au mâncat și au început să alerge în jurul lui, ca într-un joc nebun el se supăra, dar și râdea, pășind încă doi pași. Cățelușele lătrau vesel, ca și cum ar fi râs.
Apoi, o zi ploioasă, mocănească. Soția și-a ieșit din fire, amenințând că îl lasă fără cârje, dar bărbatul a ținut-o pe a lui. A coborât singur, pentru prima oară în atâtea luni.
Mă așteaptă, a explicat el soției. Cum să nu vin? Trebuie.
Și a venit. Cinci pisici și două cățelușe dansau în jurul lui, el râdea. Ploaia caldă de primăvară îl făcea să uite că e bolnav alerga, atât cât putea, după cățelușe, iar după el, cele cinci pisici.
În spatele lor, la ușa blocului, stătea cu umbrela soția Ilinca și îi urmarea zâmbind…
Timpul a trecut. Întâi a renunțat la o cârjă, apoi la amândouă, pentru că îl încurcau să se joace cu prietenii blănoși. Și doar atunci și-a dat seama că nu l-au mai durut picioarele de mult.
La serviciu nu-l mai aștepta nimeni. Nu aveau nevoie de cineva care șchiopăta. I-au plătit o despăgubire bună, în lei, și a plecat de bunăvoie. Acum avea timp destul și s-a apucat să scrie despre tot ce i s-a întâmplat.
A ieșit o piesă adevărată, voluminoasă. A umblat pe la teatrele din oraș era vorba de Chișinău, să zicem dar… peste tot a primit refuz. Nimeni nu l-a sunat, nimeni nu s-a arătat interesat, decât un mic teatru popular, ascuns într-un subsol.
După o săptămână, l-a căutat regizorul:
Punem piesa! Dar trebuie scurtată, modificată, rescrisă pe alocuri.
O lună s-au certat și rescris piesa, bărbatul și regizorul, cu obrajii aprinși. După încă o lună s-a stabilit premiera.
În mica sală cu o scenă modestă erau doar cincisprezece spectatori. Nici jumătate nu era ocupată, dar pentru el, aceia erau cei mai importanți oameni din lume.
A tremurat de emoție, neîndrăznind să privească în sală, iar când a căzut cortina, s-a lăsat o tăcere apăsătoare, care l-a zdrobit. Suflet, inimă, speranță toate prăbușite. Parcă tăcerea a durat o veșnicie, deși n-au trecut decât câteva clipe și…
A izbucnit un val de aplauze! Inima i-a sărit din piept. Actorii, fericiți, s-au înclinat de mai multe ori.
A doua reprezentație a fost cu sala arhiplină oamenii stăteau și pe jos, și pe culoar, iar entuziasmul era atât de mare încât a căzut cortina de pe suporturile ei.
În curând, trupa a închiriat sala centrală a orașului, iar acolo venea lumea bună să asculte piesele noii stele.
Și-a cumpărat un costum scump, cu buzunare largi, și la fiecare plecăciune către sală, o lua de braț pe soția lui. Cum altfel? Că altfel nu se poate.
Vă întrebați ce s-a întâmplat cu cele două cățelușe și cele cinci pisici din curte? Vă spun eu.
Două cățelușe și două pisici le-au luat acasă. Celelalte trei au ajuns pe la admiratorii lui.
Despre ce e povestea aceasta? Așa… despre nimic, poate. Sau… poate, despre cât e de important ca, atunci când privești în jos, să vezi ochi plini de speranță. Și nu mai poți cădea. Trebuie să reziști.
