Mi-aduc aminte, parcă a fost ieri, cum a adus-o, într-o vară veche, Lenuța în sat pe alesul ei, iar el i-a pus, de la început, o condiție…
Ionel văzuse autobuzul apropiindu-se pe ulița prăfuită de la marginea satului și, lăsând mingea de lemn, zbughi la stație din toate puterile. Cămașa lui în carouri flutura, părul bălai i se ridica în vânt.
Mama, mama a venit! era singurul gând care-i zbura prin minte în goană. Dar Lenuța nu a coborât singură din autobuz alături de ea mergea un bărbat bine făcut, cu burtică, într-un costum cenușiu deschis. Ridica portofelul cu importanță, semănând cu vreun director de la oraș. Ionel a fugit la mama și i-a prins mâna, uitându-se bucuros în ochii ei.
Salut, băiatul mamei, s-a aplecat femeia de vreo treizeci de ani și l-a sărutat pe frunte.
Să trăiești, puștiule! a mormăit bărbatul, ciufulindu-l pe Ionel cu o mână zdravănă, de-ți venea să te clatini de atâta caldură părintească.
Poftiți la masă, i-a întâmpinat cu mult drag tanti Paraschiva, mama Lenuței.
Sărut mâna, mulțumesc, maică, a răspuns Ilie Pavel, sprijinindu-și privirea pe ceea ce era pe masă.
Privește aici ce înseamnă sat! făcu el semn către mâncarea abudentă La oraș totul e pe rație, domle, dar aici omul ține gospodărie, mănâncă din ce crește.
Și lapte avem și smântănă, și tot din grădină, i-a ținut isonul Paraschiva, cu glas moale.
Până tragem nădejde, noi cu munca noastră trăim, a zis și moș Dumitru, tatăl Lenuței, un om subțirel, greu de scos la vorbă, care-a muncit toată viața la CAP, pe combină.
Stați liniștiți că și noi ne mai descurcăm, rații-rații, da eu la sora-mea la depozit mai găsesc una-alta, mai fac rost, s-a mândrit Ilie Pavel, netezindu-și chelia, uite, așa o răsfăț pe Lenuța cu bunătăți.
Ionel îl privea cu atenție, tot gândindu-se cum ar putea să intre în vorbă cu el. Pe Ionel, când trăia cu mama la oraș, mergea la școală și se juca prin curțile blocurilor cu ceilalți băieți, îl rodea întrebarea ce fel de tată ar putea avea.
Își închipuia că merge cu el la grădina zoologică sau joacă fotbal. Ba îl vedea semănând cu tata lui Vasile, coleg de clasă, ba cu al lui Petre și, poate, nici nu ar fi semănat deloc.
Acum, când la masă, lângă mama, ședea acest domn rotofei, Ionel a gândit că, dacă a venit cu ei la sat, va fi tatăl lui.
A luat avionul de lemn făcut de bunicul Dumitru cu atâta migală, șlefuind fiecare aripioară să pară ca un avion adevărat, și s-a dus rușinat la Ilie Pavel:
Priviți ce avion am! și i-a întins jucăria.
Uau! Ilie a luat avionul și i-a dat o palmă zdravănă elicei. Dar bunicul Dumitru o făcuse să se învârtă, iar de lovitură s-a rupt și a căzut pe jos.
Fragilă jucărie ai, a zis Ilie și i-a dat-o iar în mână lui Ionel.
Băiatul a cules elica, uitându-se la bunic.
Nimic, îl reparăm, a rostit moș Dumitru.
Ilie Pavel e șef, a schimbat Lenuța subiectul e mecanic-șef la fabrica noastră.
Ilie și-a umflat pieptul, privindu-o de sus: Ce e, e!
Lenuța, de treizeci de ani, care lucra ca croitoreasă la fabrică, se pregătea pentru prima nuntă din viața ei, bucuroasă că alesul ei e om cu funcție și cu ani la spate, deci sigur și mai înțelept. Îi punea platourile apropiate și-l omenise cu pește prăjit și clătite cu smântână.
Ieșind pe prispa casei, Ilie și-a întins brațele și a răsuflat: Asta-i viață, ce vrei mai mult? Aer, uite ce aer!
Îți place, Ilie?
Cum să nu, Lenuță?
Îi bine, ne odihnim, iar mâine mergem la oraș, îl luăm și pe Ionel să-i cumpărăm uniformă de școală.
Auzi, Lenuță, da de ce-l iei cu tine la oraș pe băiat? N-are școală aici?
Este, dar doar clasele mici…
Lasă-l aici încă un an, apoi îl iei. Facem reparație, aducem mobilă că la tine numai vechituri sunt.
Când Ilie a spus vorba asta, Paraschiva s-a uitat speriată la moș Dumitru. El și-a mișcat mustața semn că nu-i place subiectul.
Dar, Ilie, trebuie vorbit la școală, strâns lucrurile…
Ce mare lucru să-i faci traista? Uite ce-i aici: aer curat, lapte, legume, fructe, crește ca pe drojdii! Părinții tăi îl păzesc, că în oraș, la serviciu, n-ai când să te ocupi. Un an trece repede, noi ne așezăm la casa noastră. Așa-i, Lenuță, ce zici?
Ce să zic? a mormăit moș Dumitru, mustăcind. Nu-i propunere, e condiție.
A doua zi, cât Lenuța încerca să-i explice de ce nu-l ia pe Ionel la oraș, băiatul dădea din cap, dar nu scotea niciun cuvânt. Când Lenuța și Ilie s-au dus spre autobuz, Ionel nu mai era de găsit. Paraschiva a căutat pe pod, în șopru, la beci nicăieri.
Unde să se fi dus, doar era aici. Și bicicleta lui e la poartă.
Îl găsim, s-o fi dus pe la prieteni, a zis Ilie cu nepăsare.
Lenuța se uita cu teamă peste tot, apoi a ieșit din curte. Ionel, ascuns tot timpul în cotlonul cu lemne, urmărea totul printre scânduri. Îi venea să zboare afară, să fugă la mamă să o ia de mână, însă a stat nemișcat, cu respirația tăiată; simțea cu inima-i mică de copil că de când apăruse bărbatul acesta chel, el nu mai era la fel de dorit.
Ținea avionul stricat și lacrimile îi curgeau pe obraji. Nu plângea ușor nici când bunicul a tras cu prăjina de el că a dezlegat barca și a încercat să plece singur pe baltă. Știa că moș Dumitru nu-l pedepsea pe nedrept. Dar acum, fără ceartă, lacrimile îi brăzdau fața și le ștergea cu pumnii, de parcă ar putea să le facă să dispară.
L-am găsit! a strigat bunica, după ce Lenuța și Ilie au plecat. Las, dragul bunicii, mamă-ta vine peste o lună, cum a promis; ți-om cumpăra uniformă la raion, că-ți place cu noi.
Ionel a plecat capul, părul blond i-a acoperit fruntea.
Și-a amintit de colegii de la oraș, de prietenii din bloc, și l-a cuprins dorul să plece și să fie cu ei. Avea și aici tovarăși, dar știa de mult că la bunici vine vara, iar toamna se întoarce la oraș, unde îi era drag și acolo.
Săptămâna a trecut repede. Jucându-se cu copiii din sat, uitase, și dorul de mamă îl rodea tot mai puțin.
Paraschiva era să scape găleata când a văzut-o pe Lenuța la poartă.
Fata mamei, nici nu te așteptam!
Lenuța s-a prăbușit obosită pe bancă:
Am zis că vin peste o lună, am venit peste două săptămâni. Am venit să-l iau pe Ionel.
Cum așa? Oare nu era vorba să stea aici? Ori Ilie Pavel s-a răzgândit?
Eu, mamă, m-am răzgândit. N-am să mă despărt de copil. Ilie s-a cuplat cu Simina, contabila; îi duce pachet de la depozit, că ea n-are copii. Iar mie, cum spunea el, zestre mi-era Ionel, a pus condiție să nu-l iau din sat.
Paraschiva sorbea greu din priviri. I-ar fi dorit fiică-sii fericire, dar nu cu unul ca Ilie.
Poate e mai bine așa, fată.
Mai bine, mamă… Îl iau pe Ionel, îi cumpăr uniformă nouă, ghiozdan, îl duc în clasa a doua, și facem ca înainte. Am trăit fără săracii lui pacheți, trăim și acum. Nu de la el voiam produse, mamă, ci familie, un tată pentru Ionel, un soț pentru mine.
În curte a apărut Ionel. S-a oprit, văzând-o pe mama sa. S-a luminat tot și i-a sărit în brațe:
Mămică!
Dragul meu! Mi-era așa de dor de tine! Și l-a ținut strâns la piept. Am venit după tine, vine școala!
Ionel se uita încântat la mama lui.
Cum am trăit amândoi, așa vom trăi. Îți verific lecțiile, te dau la clubul de copii, ba și la fotbal, cum ai vrut.
Ionel tot încerca să încapă cât mai multe în ghiozdan, doar-doar să nu fie greu sacoșa la mamă.
Ajunge, dragul meu, e greu de dus.
N-o să fie! Sunt puternic!
Bunicul și bunica i-au condus până la stație. Autobuzul, cu farurile strălucind prin praf, s-a oprit și a deschis ușa. Ionel s-a așezat lângă geam, fluturând până ce bunicii abia se mai zăreau.
În mâini avea avionul de lemn pe care moș Dumitru îl reparase. Din când în când se uita la mama lui. Ionel mergea acasă. Și cu sufletul curat de copil, simțea o bucurie nespusă și o mândrie că, lângă el, stătea mama cel mai drag om din lume…
