Irina își adusese pentru prima dată logodnicul în sat, dar el venise gata cu o condiție…
Micuțul Costică văzu autobuzul care huruia pe ulița pietruită a satului și lăsă mingea baltă, fugind cât îl țineau picioarele spre stație. Cămașa lui în carouri se deschise, iar părul blond i se ridica de la vânt, de parcă fusese coafat pe gratis.
Vine mama, vine mama! nu putea să gândească la altceva Costică în timp ce alerga. Dar Irina coborî din autobuz însoțită pe lângă ea mergea un domn bine făcut, cu burtică și costum gri-deschis, ținând o servietă de piele și pozând ca un mare șef de la județ. Costică îi sări mamei în brațe și o apucă de mână, căutându-i zâmbetul în ochi.
Salut, băiatul mamei, îi zise Irina, o femeie de vreo treizeci de ani, sărutându-l pe creștet.
Să trăim, flăcău! dădu glas și domnul, trăgându-l zdravăn de păr pe Costică, de aproape că se clătină copilul de salutul… cald.
Haideți la masă, vă poftesc, zise cu respect tanti Margareta, mama Irinei.
Mulțumim, mulțumim, mamăsoară, răspunse cu importanță Dan Iliescu, scanând masa plină de bunătăți.
Ia uite, asta-i viață de la țară! bătu el cu palma pe masă. În oraș totul pe cartelă, reformă, domle, dar aici lumea încă mai trăiește cu ce-și crește prin gospodărie, își taie porcul lor și beau laptele lor, nu cu praf ca la oraș.
Și smântânica tot de-a noastră, și laptele, și legumele, mai zise Margareta ca un adevărat imn culinar.
Cât mai putem, ținem și noi gospodăria pe picioare, se băgă în vorbă nea Vasile, tatăl Irinei, om uscat, tăcut, cu o viață de combină la CAP în spate.
Da nici noi nu stăm rău, cartelele-cărtele, dar mă descurc la soră-mea la depozit, un pachețel, o găleată, știți voi, se lăudă Dan, dându-și peste ciuful tot mai gol, o aprovizionez pe Irina cu delicatese.
Costică se uita la nenea cel străin, scormonind după vreo ocazie să se bage în seamă cu el. La oraș, unde el trăia cu mama, mergea la școală și bătea mingea cu băieții, trăgea mereu cu ochiul la tații prietenilor săi și se întreba cum ar fi fost să aibă și el unul. Își imagina că mege la ZOO cu tata, sau joacă fotbal; se gândea că poate semăna cu tații lui Vasile sau Gheorghiță, sau poate o fi complet altfel.
Acum, cu domnul acesta rotunjor lângă mama lui, i se strecură în cap ideea că poate va fi el noul lui tată.
Costică, cu avionul de lemn făcut cu mâna de bunicul Vasile, cu aripile șlefuite ca la carte, se apropie rușinos de Dan, care mânca cu poftă, și-i zise cu glas domol: Uitați ce avion am!
Vai ce meșter! exclamă Dan, dar luă avionul cu toată hotărârea și-i trase unul la elice de-i sări cât colo. Cam subțire jucăria, zise, întinzându-i-o înapoi lui Costică.
Băiatul ridică elicea de pe jos, întorcându-se spre bunicu Vasile.
Lasă, om repara noi, zâmbi bunicul.
Dan Iliescu, să știți, e șef, schimbă subiectul Irina repede, e șef la atelierul de la fabrică.
Dan își umflă și mai tare obrajii și-i aruncă Irinei o privire de leu-potolit: Asta e, ce să facem, așa noroc am.
Irina, croitoreasă la fabrică, se simțea pentru prima dată în viață ca la nuntă, privea cu încântare la viitorul ei soț, care avea serviciu bun, era cu câțiva ani mai în vârstă și părea că-i va aduce înțelepciune. A învârtit platourile cu drag spre Dan: pește prăjit, clătite cu smântână, câte și mai câte.
Ieșind pe prispă, Dan deschise brațele larg: Ia uite, e poveste aici! Și ce aer, ce miros!
Dane, îți place?
Întrebi? Parcă-s la Muntele Olimp.
Ei, ne plimbăm, ne relaxăm, mâine luăm autobuzul și plecăm la oraș, îl luăm și pe Costică, trebuie să-i luăm uniformă de școală.
Auzi, Irinuța, da la ce să duci băiatu la oraș? Școala nu-i tot școală aici în sat?
Păi, aici e doar până la clasa a patra…
Și ce, să mai stea un an la sat, apoi îl ducem! Când o să terminăm și noi cu renovarea, cu mobila la tine e cam muzeu pe-acasă.
Margareta, auzind propunerea lui Dan, se uită speriată la Vasile, care și-a gâdilat mustața, o expresie clară de nemulțumire și cugetat al tatălui.
Cum, Dane, că doar planul era să-l lăsăm acu, tot cu școala, cu mutatul de bagaje…
Ce mare lucru are băiatu de luat? Uită ce-i aici: aer curat, lapte, brânză, prăsadă proaspătă, crește ca pe drojdie! Și ai tăi îl au sub ochi, în oraș n-avem timp de el, amândoi suntem la lucru. Să-l mai lasăm un an la țară, să ne punem viața la cale, apoi îl luăm. Zic bine, Irinuța, nu-i așa?
Ei aș, propunere… bombăni Vasile, și mustața iarăși.
A doua zi, pe când Irina încerca să-i explice lui Costică de ce nu-l ia acasă, băiatul dădea de înțeles c-ar accepta, dar nu scoase niciun sunet. Iar când Irina și Dan urcau în autobuz, nimeni nu-l mai găsi pe Costică. Margareta a întors pe dos tot podul, atelierul bunicului nici urmă.
Unde o fi fugit? Până și bicicleta lui e la loc…
O să se arate el, cine știe pe unde bântuie cu băieții, făcu Dan din mână.
Irina mai aruncă o privire peste ograda plină de găini și ieși pe poartă. Costică, ascuns tot timpul în colțul cu lemne, privea printr-o spărtură. Ar fi vrut să sară și să strige MAMAAA! dar n-a mai avut curaj; simțea, cu mirosul lui de copil, că s-a trezit de prisos când a apărut domnul cu chelie.
Tremura cu avionul rupt în mână și, cu toate că nu era plângăcios, îi dădură lacrimile, ca la ploi de vară. Nici când bunicul îl altoise pentru bărcuța desprinsă pe la baltă nu plânsese. Știa că bunicul nu-l pedepsește degeaba. Dar acum, deși nimeni nu-i făcuse nimic, lacrimile curgeau și el le ștergea cu pumnii, dorind să le ascundă de lume.
L-am găsit! sări în sus bunica, după ce Irina cu Dan s-au dus. Nu te necăji, băiatule, vine mama peste o lună, așa cum a promis, iar noi îți luăm uniformă din raion, îți place la noi, cu bunicu’.
Costică aplecă capul, iar părul îi acoperi ochii. Gândul îi fuge la băieții din oraș, la prieteni, dorul de acolo îl strângea mai tare acum, deși și aici avea amici și îi iubise mult pe bunici. Dar știa deja că vara e la țară, iar toamna în oraș cu mama.
Timpul a trecut repede. Joaca l-a făcut să uite de ce-l necăjea, și gândul la mama care nu-l luase nu-l mai apăsa la fel de tare.
Margareta era să verse o găleată când o văzu pe Irina la poartă. Da nici nu știam că vii, mamă!
Irina, obosită, se lăsă pe bancă: Am zis o lună, dar am venit după două săptămâni. După Costică am venit.
Cum, mamă? Nu stabilisem să stea la noi? Ori Dan s-a răzgândit?
Eu, mamă, m-am răzgândit. N-o să las copilul pe mâna oricui. Dan nu-i așa cum credeam; s-a apucat să dea târcoale Sandei de la contabilitate, îi duce și ei produse de la depozit. Pe deasupra, mi-a zis că dacă vreau să mă mărit, Costică să rămână la țară, să n-am eu grijă de zestre.
Margareta oftă, privindu-și fata. Ar fi vrut s-o vadă fericită, dar nu cu unul ca Dan. Poate așa a fost mai bine, mamă…
Mai bine, mamă, mai bine. Îl iau pe Costică, îi cumpăr uniformă nouă, îi iau ghiozdan și-l dau la clasa a doua. O să fie ca înainte, am trăit bine și fără mezelurile lui! Nu de salam aveam eu nevoie, ci de familie. Voiam ca băiatul să aibă tată, iar eu soț.
Pe alee apăru și Costică, rămase în loc de uimire: nu-i venea să creadă. Fără să-și mai amintească de supărare, sări s-o ia în brațe:
Mamaaa!
Băiatul meu drag! Ce dor mi-a fost de tine! Irina îl strânse la piept și-i mângâie fața bronzată. Am venit să te iau acasă, în curând începe școala!
Costică o privea de parcă o vedea prima dată.
O să fim ca înainte, înveți, eu te verific la teme, te dau și la club și la fotbal, cum ai vrut tu!
Costică tot dădea să înghesuie mai multe în rucsac, doar-doar să nu fie grea geanta mamei.
Ajunge, puiule, prea mult! Ți-e greu!
Nuu! Sunt băiat mare, pot!
Bunicul și bunica o conduceră pe Irina și pe Costică până la autobuz. Autobuzul hurui luminile, ridică praful și deschise ușa. Costică se așeză la geam și făcu cu mâna bunicilor până dispărură la cotitură.
Ținea în brațe avionul reparat de bunic și zâmbea mamei. Mergea acasă, și simțea, cu toată inima lui de copil, o bucurie atât de apăsătoare încât era gata să-i cânte omului întregii lumi: acasă înseamnă acolo unde e mama, cel mai drag om din lume.
