Viorica Munteanu zburase cu o zi înaintea celorlalți la ziua de naștere a soacrei sale. De-abia se lăsase pe scaunul din avion când a tresărit: cineva o strigase pe nume, pe neașteptate.
Degetele i se încleștară pe cureaua genții de mână în timp ce stătea la coadă la înregistrare. Mai rămăsese o zi până la ziua de naștere a fostei sale soacre, dar Viorica alesese în mod conștient zborul de dimineață. Știa că Andrei Dumitrescu, ca de obicei, avea să amâne totul; probabil că avea să zboare abia a doua zi dimineață. Trei ani trecuseră de la divorț și, în tot acest timp, reușiseră să locuiască în același oraș fără să se întâlnească măcar o dată. Acum, Viorica voia mai puțin ca oricând să tulbure echilibrul acela fragil.
Locul 12A, își aruncă privirea peste bilet. La geam, cum îi plăcea ei. În avion, se întinse ca de obicei după carte — un roman nou, început ieri, pe care nu mai putea să-l lase din mână. O poveste despre iubire, trădare și iertare. Altădată evitase astfel de cărți, dar timpul vindecă.
— Viorica? O voce cunoscută o făcu să tresară. Ce coincidență!
Își ridică încet privirea. Andrei stătea în culoar, cu mânerul valizei în mână. La fel de îngrijit ca întotdeauna, în sacoul lui gri preferat. Doar la tâmple îi apăruse un strop de căruntețe pe care nu-l observase niciodată.
— Tu oricum întârzii mereu, îi scăpă ei în loc de salut.
— Iar tu plănuiești totul dinainte, răspunse el zâmbind și scoase biletul. Hm, 12B.
Viorica simți cum îi ard obrajii. Trei ore de zbor lângă bărbatul pe care îl evitase cu grijă în toți acești ani. Soarta părea să-și bată joc de ei.
— Aș putea să schimb locul cu cineva, începu Andrei.
— Lasă, îl întrerupse ea. Suntem oameni mari.
Andrei dădu din cap și se așeză lângă ea. Mirosul lui familiar de după bărbierit ajunse până la ea, iar parfumul o lovi drept în inimă. De câte ori se trezise cu mirosul acela în nări?
— Cum merge treaba? întrebă el după decolare, când tăcerea devenise de nesuportat.
— Bine. Mi-am deschis propriul studio de yoga, răspunse ea cu voce calmă. Dar tu? Tot acolo ești?
— Nu, am trecut în consultanță. Îți amintești că am visat mereu la asta?
Bineînțeles că își amintea. Își amintea și de discuțiile lor nesfârșite pe tema asta. Ei îi fusese frică de schimbare, el o dorise. Acum, ani mai târziu, fiecare primise ceea ce își dorise. Atunci de ce o durea inima atât de tare?
— Mama o să se bucure enorm să te vadă, spuse Andrei după o pauză. Încă păstrează vaza de ceramică pe care i-ai dăruit-o la ultima ei zi de naștere.
— Smaranda a fost mereu — Viorica se întrerupse, căutând cuvintele potrivite — atât de bună cu mine.
— Chiar și după divorț, spunea că ai fost cea mai bună noră pe care și-ar fi putut-o dori.
Viorica simți cum îi dau lacrimile. Își căută cartea ca să-și ascundă emoția.
— Ce citești? Andrei aruncă o privire spre copertă.
— Vremea iertării, răspunse ea, și amândoi tăcură, conștienți de ironia titlului.
Restul zborului îl petrecură în tăcere, dar era o altfel de tăcere — nu încordată ca o coardă întinsă, ci aproape confortabilă, ca altădată. Când avionul ateriză la București, Andrei o ajută să scoată geanta din compartimentul de bagaje.
— Împărțim un taxi? propuse el. Oricum mergem în aceeași direcție.
Viorica ezită. Cu trei ani în urmă se despărțiseră, convinși că nu vor mai sta niciodată unul lângă altul. Și totuși, iată-i aici, iar lumea nu se prăbușise.
— Bine, dădu ea din cap. Dar eu țin ochii pe navigator, pentru că tu oricum te cert mereu cu tehnologia.
Andrei râse, iar râsul acela cunoscut făcu ceva să vibreze în adâncul ei. Poate că, uneori, trebuie să lași trecutul în urmă pentru ca prezentul să devină mai luminos?
Când ieșiră din avion, își dădu seama că, pentru prima dată după mult timp, nu regreta o întâlnire întâmplătoare. În fața lor urma ziua de naștere, o masă împodobită de sărbătoare și privirile nesigure ale rudelor. Dar acum știa: aveau să reușească. La urma urmei, reușiseră dintotdeauna.
Taxiul se strecură prin străzile serii din București. Viorica, așa cum promisese, nu scăpa din ochi drumul, iar Andrei stătea lângă ea, despărțit doar de o geantă lăsată pe scaunul din mijloc.
— Aici, la dreapta, spuse Viorica, iar Andrei nu putu să nu zâmbească: ea cunoștea drumul spre părinții lui mai bine decât el însuși.
— Îți mai amintești când am mers prima dată la mama? întrebă el dintr-o dată. Erai emoționată tot drumul.
— Clar! pufni Viorica. M-am schimbat de trei ori de emoție. Voiam să fac o impresie bună.
— Și apoi ai vărsat supa pe tine.
Râseră amândoi, iar pentru o clipă timpul păru să stea în loc. Apoi taxiul opri în fața casei cunoscute, iar momentul se risipi în amurg.
Smaranda îi întâmpină la ușă și ridică uimită mâinile:
— Ați venit împreună? Ce surpriză!
— Ne-am întâlnit întâmplător în avion, explică Viorica grăbită, zărind o scânteie de speranță în ochii fostei sale soacre.
— Intrați, intrați! Viorica, ți-am pregătit camera ta, aceeași ca întotdeauna.
Viorica îngheță. Camera ei — dormitorul de la etaj, în care ea și Andrei locuiseră de fiecare dată când veniseră în vizită. Acolo unde soarele de dimineață desena modele jucăușe pe tapet, iar din fereastră se vedea bătrânul măr.
— Mamă, poate mai bine să iau camera de oaspeți, încercă Andrei.
— Nicio discuție! îl întrerupse Smaranda. Acolo dorm mâine oaspeții. Viorica rămâne în dormitor, tu în vechea ta cameră de copil. Totul ca altădată.
Ca altădată — cuvintele răsunară în mintea Vioricăi. În realitate, nimic nu mai era ca altădată, dar cu Smaranda niciunul dintre ei nu îndrăznea să discute.
Seara trecu cu pregătirile pentru petrecere. Viorica ajută în bucătărie, iar Andrei sorta pe mansardă niște lăzi vechi — o treabă pe care mama lui i-o cerea de multă vreme. Evitau cu grijă să rămână singuri, dar sub același acoperiș lucrul nu era ușor.
Noaptea, Viorica nu reuși multă vreme să adoarmă. Patul i se părea prea mare, prea gol. Dincolo de perete, în camera copilăriei, scârțâia podeaua — se vedea că nici Andrei nu putea să doarmă. Recunoscu zgomotele: trei pași spre fereastră, patru înapoi. Așa pășea el de fiecare dată când avea ceva de gândit.
Deodată se făcu liniște. Viorica se întoarse pe o parte și privi pe fereastră. Mărul foșnea în vânt, iar pentru o clipă i se păru că ultimii trei ani…
