Privind în urmă, Doina își amintea dimineața în care zburase cu o zi mai devreme decât toți ceilalți la ziua de naștere a soacrei sale. Abia se lăsase pe scaunul din avion, când tresări: cineva îi strigase numele pe neașteptate.
Degetele i se încleștaseră pe cureaua poșetei în timp ce stătea la rând la înregistrare. Până la ziua de naștere a fostei sale soacre mai rămânea o zi, dar Doina alesese cu bună știință zborul de dimineață. Știa că Ion, ca de obicei, avea să amâne totul pe ultima sută de metri; probabil că avea să zboare abia a doua zi dimineață. Trei ani trecuseră de la divorț și, în tot acest răstimp, reușiseră să locuiască în același oraș fără să se întâlnească măcar o dată. Acum, Doina voia mai puțin ca oricând să tulbure acest echilibru fragil.
Își aruncă ochii pe bilet: locul 12A. La geam, așa cum îi plăcea. În avion, apucă, ca de obicei, de carte – un roman nou, pe care îl începuse ieri și de care nu se mai putea desprinde. O poveste despre iubire, trădare și iertare. Altădată evita asemenea povești, dar timpul vindecă.
Doina? O voce cunoscută o făcu să tresară. Ce coincidență!
Își ridică încet privirea. Ion stătea în culoar, cu mânerul valizei în mână. La fel de îngrijit ca întotdeauna, în sacoul lui gri preferat. Doar la tâmple îi apăruse un strop de căruntețe pe care nu-l observase niciodată până atunci.
Tu, de obicei, întârzii, îi scăpă în loc de un salut.
Și tu planifici totul din timp, răspunse el zâmbind și scoase biletul. Hm, 12B.
Doina simți cum îi ard obrajii. Trei ore de zbor lângă bărbatul pe care îl ocolise cu grijă toți acești ani. Se părea că soarta își bătea joc de ei.
Aș putea să fac schimb de loc cu cineva, începu Ion.
Lasă așa, îl întrerupse Doina. Suntem oameni mari.
Ion dădu din cap și se așeză lângă ea. Mirosul familiar al loțiunii de după bărbierit pluti spre ea și o înțepă drept în inimă. De câte ori se trezise cu acel miros în nări!
Cum merge treaba? întrebă el după decolare, când tăcerea devenise insuportabilă.
Bine. Mi-am deschis propriul studio de yoga, răspunse ea cu voce calmă. Dar tu? Tot acolo ești?
Nu, am trecut la consultanță. Îți amintești că am visat întotdeauna la asta?
Bineînțeles că își amintea. Își amintea și de nesfârșitele discuții din pricina asta. Ea se temuse de schimbare, el tânjise după ea. Acum, ani mai târziu, fiecare primise ceea ce își dorise. Atunci de ce o durea atât de tare inima?
Mama are să se bucure nespus să te vadă, spuse Ion după o pauză. Încă păstrează vaza de ceramică pe care i-ai dăruit-o la ultima aniversare.
Smaranda a fost mereu… Doina ezită, căutând cuvintele potrivite, atât de bună cu mine.
Chiar și după divorț spunea că ai fost cea mai bună noră pe care și-o putea cineva dori.
Doina simți cum îi lăcrimau ochii. Apucă cartea ca să-și ascundă emoția.
Ce citești? întrebă Ion, aruncând o privire spre copertă.
Vremea iertării, răspunse ea, și amândoi tăcură când își dădură seama de ironia titlului.
Restul zborului îl petrecură în tăcere, dar era o altfel de tăcere – nu încordată ca o coardă întinsă, ci aproape caldă, ca altădată. Când avionul ateriză la Chișinău, Ion o ajută să-și scoată geanta din compartimentul de bagaje.
Hai să împărțim un taxi? propuse el. Oricum mergem în aceeași direcție.
Doina ezită. Cu trei ani în urmă se despărțiseră, convinși că nu vor mai sta niciodată unul lângă altul. Și totuși, iată-i, și lumea nu se prăbușise.
Bine, dădu ea din cap. Dar eu nu scap GPS-ul din ochi, că tu, de regulă, te cerți cu tehnologia.
Ion râse, și râsul acela cunoscut făcu să-i tremure ceva înăuntru. Poate că, uneori, trebuie să lași trecutul în urmă, ca prezentul să devină mai luminos?
Când ieșiră din avion, își dădu seama că, pentru prima dată după multă vreme, nu regreta o întâlnire întâmplătoare. În fața lor se afla ziua de naștere, o masă împodobită de sărbătoare și privirile ezitante ale rudelor. Dar acum știa: aveau să reușească. La urma urmei, întotdeauna reușiseră.
Taxiul se strecura pe străzile de seară ale Chișinăului. Doina, așa cum promisese, urmărea drumul, în vreme ce Ion stătea lângă ea, despărțiți doar de o geantă pe scaunul din mijloc.
Aici, la dreapta, spuse Doina, iar Ion trebui să zâmbească: ea cunoștea drumul spre casa părinților lui mai bine decât el.
Îți amintești prima dată când am mers la mama? întrebă el dintr-o dată. Ai fost așa de emoționată tot drumul.
Evident!, pufni Doina. M-am schimbat de trei ori înainte să plec, de atâta emoție. Voiam să fac o impresie bună.
Și apoi ai vărsat ciorba peste tine.
Amândoi râseră, și pentru o clipă păru că timpul rămăsese în loc. Dar apoi taxiul opri în fața casei cunoscute, și clipa se risipi în amurg.
Smaranda îi primi în ușă și ridică uimită mâinile:
Ați venit împreună? Ce surpriză!
Ne-am întâlnit întâmplător în avion, explică Doina grăbită, în timp ce zări o sclipire de speranță în ochii fostei sale soacre.
Intrați, intrați! Doina, ți-am pregătit camera, aceeași ca totdeauna.
Doina rămase împietrită. Camera ei – dormitorul de la etaj, unde ea și Ion locuiseră întotdeauna când veneau în vizită. Acolo unde soarele de dimineață desena modele jucăușe pe tapet și de unde, prin fereastră, se vedea bătrânul măr.
Mamă, poate că mai bine aș lua eu camera de oaspeți? încercă Ion.
Nicio discuție!, îl întrerupse Smaranda. Mâine dorm acolo oaspeții. Doina rămâne în dormitor, tu în vechea ta cameră din copilărie. Totul ca pe vremuri.
Ca pe vremuri – cuvintele îi răsunau Doinei în minte. În realitate, nimic nu mai era ca pe vremuri, dar niciunul dintre ei nu îndrăznea s-o contrazică pe Smaranda.
Seara trecu cu pregătirile pentru petrecere. Doina ajuta în bucătărie, în timp ce Ion răsfoia cutii vechi în pod – o treabă pe care mama lui i-o ceruse de mult. Evitau cu bună știință să rămână singuri, dar sub același acoperiș lucrul nu era ușor.
În noaptea aceea, Doina nu putu să adoarmă multă vreme. Patul i se părea prea mare, prea gol. Dincolo de perete, în camera copilăriei, scârțâia dușumeaua – se vede că nici Ion nu putea dormi. Recunoștea zgomotele: trei pași până la fereastră, patru înapoi. Așa pășea el întotdeauna când se gândea la ceva.
Deodată se făcu liniște. Doina se întoarse pe o parte și privi pe fereastră. Mărul foșnea în vânt, și, pentru o clipă, i se păru ca și cum ultimii trei ani…
