Deci, Ileana a zburat cu o zi mai devreme decât toți ceilalți, ca să ajungă la ziua de naștere a soacrei ei. Abia apucase să se lase pe scaunul din avion, când a tresărit: cineva o strigase pe nume.
Degetele i se încleștară pe cureaua genții, în timp ce stătea la coadă la înregistrare. Până la ziua fostei soacre mai rămăsese o zi, dar Ileana alesese în mod conștient zborul de dimineață. Știa că Vlad, ca întotdeauna, o să lase totul pe ultima sută de metri – probabil o să zboare abia a doua zi dimineață. Trei ani trecuseră de la divorț, și în tot timpul ăsta reușiseră să locuiască în același oraș fără să se întâlnească nici măcar o dată. Acum, Ileana voia mai puțin ca oricând să tulbure echilibrul ăla fragil.
Locul 12A, își aruncă ochii pe bilet. La geam, cum îi plăcea ei. În avion, scoase ca de obicei cartea – un roman nou, început ieri, pe care nu mai putuse să-l lase din mână. O poveste despre iubire, trădare și iertare. Altădată ocolea poveștile de genul ăsta, dar timpul vindecă.
– Ileana? O voce cunoscută o făcu să se înfioare. Ce coincidență!
Își ridică încet privirea. Vlad stătea în culoar, cu mânerul valizei în mână. La fel de îngrijit ca întotdeauna, în sacoul lui gri preferat. Doar la tâmple se strecurase un pic de cenușiu, pe care nu-l observase niciodată înainte.
– Tu de obicei întârzii mereu, îi scăpă ei în loc de salut.
– Iar tu plănuiești totul din timp, răspunse el cu un zâmbet și scoase biletul. Hm, 12B.
Ileana simți cum îi ard obrajii. Trei ore de zbor lângă omul pe care îl evitate cu grijă toți anii ăștia. Soarta părea să-și bată joc de ei.
– Aș putea face schimb de loc cu cineva, începu Vlad.
– Lasă, îl întrerupse ea. Suntem oameni mari.
Vlad dădu din cap și se așeză lângă ea. Parfumul lui cunoscut o lovi ca un cuțit drept în inimă. De câte ori se trezise cu mirosul ăla în nări?
– Cum merge treaba la muncă? întrebă el după decolare, când tăcerea devenise insuportabilă.
– Bine. Mi-am deschis propriul studio de yoga, răspunse ea cu voce liniștită. Tu? Tot pe acolo?
– Nu, am trecut la consultanță. Îți amintești că am visat dintotdeauna la asta?
Cum să nu-și amintească? Își amintea și de discuțiile alea nesfârșite pe seama asta. Ea se temea de schimbare, el o dorea din tot sufletul. Acum, ani mai târziu, fiecare primise ce voise. Atunci de ce o durea inima atât de tare?
– Mama o să se bucure enorm să te vadă, spuse Vlad după o pauză. Încă păstrează vaza de ceramică pe care i-ai dăruit-o la ultima zi de naștere.
– Rodica a fost mereu… Ileana ezită, căutând cuvintele potrivite. …așa de bună cu mine.
– Chiar și după divorț, zicea că ai fost cea mai bună noră pe care și-ar fi putut-o dori.
Ileana simți cum o podidesc lacrimile. Își luă cartea, ca să-și ascundă emoția.
– Ce citești? Vlad aruncă o privire pe copertă.
– Timpul iertării, răspunse ea, și amândoi tăcură când realizară ironia titlului.
Restul zborului îl petrecură în tăcere, dar era o tăcere altfel – nu încordată ca o coardă de arc, ci aproape caldă, ca pe vremuri. Când avionul ateriză la București, Vlad o ajută să-și ia geanta din compartimentul de bagaje.
– Împărțim un taxi? propuse el. Oricum mergem în aceeași direcție.
Ileana ezită. Cu trei ani în urmă se despărțiseră, convinși că n-or să mai stea niciodată unul lângă altul. Și totuși, iată-i aici, și lumea nu se sfârșise.
– Bine, dădu ea din cap. Dar țin eu ochii pe GPS – tu oricum te cerți mereu cu tehnologia.
Vlad râse, și râsul lui cunoscut îi făcu ceva să tremure înăuntru. Poate că, uneori, trebuie să dai drumul trecutului, ca prezentul să devină mai luminos?
Când ieșiră din avion, își dădu seama că, pentru prima dată după multă vreme, nu regreta o întâlnire întâmplătoare. În fața lor era ziua de naștere, o masă împodobită de sărbătoare și privirile nehotărâte ale rudelor. Dar acum știa: o să reușească. Doar că întotdeauna reușiseră.
Taxiul se strecura prin străzile Bucureștiului, în lumina serii. Ileana, așa cum promisese, ținea traseul sub ochi, iar Vlad stătea lângă ea, despărțiți doar de o geantă pe locul din mijloc.
– Aici, la dreapta, zise Ileana, iar Vlad zâmbi: știa drumul spre casa părinților lui mai bine chiar decât el însuși.
– Îți amintești când am fost prima dată la mama? întrebă el dintr-o dată. Erai așa de emoționată…
– Lasă!, pufni Ileana. M-am schimbat de trei ori în seara aia, de atâta emoție. Voiam să fac o impresie bună.
– Și apoi ai vărsat ciorba pe tine.
Râseră amândoi, și pentru o clipă păru că timpul a rămas locului. Dar taxiul se opri în fața casei cunoscute, și momentul se risipi în amurg.
Rodica îi aștepta la ușă și ridică uimită mâinile:
– Ați venit împreună? Ce surpriză!
– Ne-am întâlnit întâmplător în avion, explică Ileana grăbit, zărind în ochii fostei soacre o scânteie de speranță.
– Intrați, intrați! Ileana, ți-am pregătit camera ta, aceeași ca de fiecare dată.
Ileana îngheță. Camera ei – dormitorul de la etaj, unde dormise cu Vlad la fiecare vizită. Unde soarele de dimineață desena modele jucăușe pe tapet, iar din fereastră se vedea mărul cel bătrân din curte.
– Mamă, poate că mai bine iau eu camera de oaspeți, încercă Vlad.
– Nu se discută!, îl reteză Rodica. Acolo dorm mâine invitații. Ileana rămâne în dormitor, tu în camera ta de copil. Totul ca altădată.
Ca altădată – cuvintele răsunau în mintea Ilenei. În realitate, nimic nu mai era ca altădată, dar cu Rodica niciunul dintre ei nu îndrăznea să discute.
Seara trecu cu pregătiri pentru petrecere. Ileana ajută în bucătărie, iar Vlad sorta cutiile vechi din pod – o treabă pe care mama lui i-o cerea de mult. Evitau cu bună știință să rămână singuri, dar sub același acoperiș nu era deloc ușor.
Noaptea, Ileana nu putu mult timp să adoarmă. Patul i se părea prea mare, prea gol. Dincolo de perete, în camera copilăriei, scârțâia podeaua – se vede că nici Vlad nu putea dormi. Recunoștea zgomotele: trei pași spre fereastră, patru înapoi. Așa umbla el dintotdeauna când îl frământa ceva.
Deodată se făcu liniște. Ileana se întoarse pe o parte și privi pe fereastră. Mărul foșnea în vânt, și pentru o clipă i se păru că ultimii trei ani nu trecuseră niciodată.
