Știi ce? „Chiftelele tale nu le-ar mânca niciun câine”, a râs el și a aruncat mâncarea. Acum mănâncă la cantina pentru oamenii străzii pe care o finanțez eu.
Farfuria cu cina a zburat direct în coșul de gunoi. Zgomotul subțire de porțelan izbit de plastic m-a făcut să tresar.
„Chiftelele tale nu le-ar mânca niciun câine”, a zâmbit el cu subînțeles, arătând spre Grivei, care și-a întors capul demonstrativ de la bucata pe care i-o întindeam.
Andrei Munteanu s-a șters pe mâini cu ștergarul ăla scump de bucătărie, pe care îl cumpărasem special ca să se asorteze cu mobila nouă. Îl obseda orice detaliu, mai ales când venea vorba de imaginea lui.
„Doina, ți-am spus. Nicio mâncare de-asta de casă, când aștept parteneri de afaceri. Arată a sărăcie.”
A scuipat cuvântul ca și cum i-ar fi lăsat în gură un gust de putred.
M-am uitat la cămașa lui impecabil călcată, la ceasul scump pe care nu și-l scotea nici acasă. Și, pentru prima dată după ani de zile, n-am simțit furie, nici nevoia să mă justific. Doar o răceală pătrunzătoare, de gheață.
„Vin într-o oră”, a continuat el, fără să-și dea seama în ce stare eram. „Comandă fripturi de la Curtea Imperială. Și salata de fructe de mare. Și fă ceva cu tine. Îmbracă rochia albastră.”
Privirea i-a trecut peste mine.
„Și strânge-ți părul sus. Așa, cu părul desfăcut, arăți ieftină.”
Am dat din cap, mută. Doar o mișcare mecanică.
În timp ce el dădea indicații la telefon asistentului lui, eu adunam încet cioburile. Fiecare ciob era la fel de tăios ca vorbele lui. N-am încercat să-l contrazic. La ce bun?
Toate încercările mele de-a deveni „mai bună pentru el” se terminau la fel: cu umilință. Cursurile mele de somelier le lua în râs, zicea că-s „un hobby pentru gospodine plictisite”. Încercările mele de a decora le numea „lipsite de gust”. Mâncarea mea, în care puneam nu doar efort, ci și ultima speranță de căldură, ajungea în gunoi.
„Da, și ia un vin bun”, a zis la telefon. „Dar nu ăla pe care l-a gustat Doina la cursurile ei. Un vin adevărat.”
M-am ridicat, am aruncat cioburile și mi-am privit reflexia în cuptorul întunecat. O femeie epuizată, cu privirea stinsă. O femeie care încercase prea mult timp să fie o piesă de mobilier comodă.
Am intrat în dormitor. Dar nu pentru rochia albastră. Am deschis dulapul și am scos valiza.
M-a sunat după două ore, când mă instalam deja într-un hotel ieftin, la marginea Chișinăului. Nu m-am dus la prietene, intenționat, ca să nu mă găsească imediat.
„Unde ești?” Vocea îi era calmă, dar sub calm se ascundea o amenințare. Exact cum se uită un chirurg la o tumoare înainte s-o extirpe. „Oaspeții sunt aici, dar gazda lipsește. Nepoliticos.”
„Nu vin, Andrei.”
„Ce înseamnă că nu vii? Te-ai supărat din cauza chiftelelor? Doina, nu te purta ca o copilă. Vino înapoi.”
Nu ruga. Ordona. Convins că vorba lui e lege.
„Depun actele de divorț.”
Tăcere. În fundal se auzea muzică în surdină și clinchet de pahare. Seara lui mergea înainte.
„Am înțeles”, zise el, în cele din urmă, cu un hohot rece. „Deci vrei să-ți arăți caracterul. Bine. Joacă-te de-a independența. Să vedem cât rezisti. Trei zile?”
A închis. N-a crezut. Pentru el eram doar un obiect care se defectase pentru o clipă.
O săptămână mai târziu ne-am întâlnit la biroul lui. Stătea la capătul mesei lungi, cu avocatul lângă el, un tip curat bărbierit, cu fața de jucător de poker. Am venit singură. Intenționat.
„Ei, te-ai răcorit? Sunt gata să te iert, dacă, bineînțeles, îți ceri scuze.” Andrei a zâmbit cu aerul lui superior.
Am pus actele de divorț pe masă, fără o vorbă.
Zâmbetul i-a dispărut. I-a făcut semn avocatului.
„Clientul meu”, a început avocatul, cu voce blândă, „e dispus să facă anumite concesii. Având în vedere starea dumneavoastră emoțională instabilă și lipsa veniturilor.”
Mi-a împins un dosar.
„Andrei vă lasă mașina. Și e dispus să vă plătească șase luni de întreținere. O sumă în lei mai mult decât generoasă, ca să vă puteți închiria un apartament modest și să vă găsiți de muncă.”
Am deschis dosarul. Suma era umilitoare. Nici măcar firimiturile de la masa lui, doar praful de sub masă.
„Apartamentul rămâne, bineînțeles, al lui Andrei”, a continuat avocatul. „A fost cumpărat înainte de căsătorie.”
Afacerea îi aparținea. Bunuri comune nu existau. „Dumneavoastră n-ați lucrat.”
„Am ținut gospodăria”, am spus eu, încet, dar ferm. „Am creat un cămin în care el se întorcea. I-am organizat recepțiile care l-au ajutat să încheie afaceri.”
Andrei a pufnit.
„Cămin? Recepții? Doina, nu te face de râs. Orice gospodină le-ar fi făcut mai bine și mai ieftin. Tu ai fost doar o podoabă drăguță. Care, apropo, a cam decăzut în ultima vreme.”
Voia să rănească. Și a reușit. Dar nu cum s-a așteptat. În loc de lacrimi, în mine clocotea furia.
„Nu semnez asta.” Am împins dosarul deoparte.
„Nu înțelegi”, a intervenit Andrei, aplecându-se în față. Ochii i s-au mijiit. „Asta nu e o ofertă.”
Era un ultimatum. Ori accepți și pleci liniștită, ori nu primești nimic.
„Am cei mai buni avocați. Vor dovedi că ai trăit doar de pe urma mea. Ca un parazit.” Cuvântul i-a plăcut.
„Fără mine nu ești nimic. O nulitate. Nici măcar chiftele nu știi să frigi cum trebuie. Cum ai de gând să te aperi de mine în instanță?”
L-am privit. Și pentru prima dată după ani de zile nu l-am văzut cu ochii de soție, ci cu ochii unui străin. Nu vedeam un bărbat puternic, ci un băiețel speriat, îndrăgostit de el însuși, care se temea că o să piardă controlul.
„Ne vedem în instanță, Andrei. Și da, n-o să vin singură.”
M-am ridicat și am ieșit, simțindu-i privirea arzătoare și plină de ură în spate. Ușa s-a închis în urma mea și a tăiat legătura cu trecutul. Știam că n-o să accepte. O să încerce să mă distrugă. Dar, pentru prima dată în viață, eram pregătită.
Procesul a fost rapid și umilitor. Avocații lui Andrei m-au descris ca pe o parazită infantilă, care voia răzbunare după o ceartă despre o „cină nereușită”. Avocata mea, o femeie în vârstă, liniștită, n-a contestat. A prezentat doar probe: chitanțe, extrase de cont, documente. Chitanțele pentru ingredientele cinelor „nepotrivite”, facturile pentru curățarea costumelor înainte de întâlnirile importante, biletele la evenimentele unde își făcea relații, plătite de mine.
A fost o muncă migăloasă, seacă. Nu ca să demonstreze contribuția mea la afacere, ci un singur lucru: eu n-am fost un parazit. Eu.
