„Cum adică noi nu suntem moștenitorii? Altă rudă nu există!” – strigă fiica, gesticulând cu mâinile, până ce zări actul oficial.
Povestea începuse cu mult înainte de ziua în care, în apartamentul Gherghinei Vasiliu, apăruseră hârtiile notariale. Ea locuia singură într-un bloc obișnuit de locuințe. Soțul îi murise de mult, iar copiii se împrăștiaseră prin lume.
Fiecare avea viața lui, grijile lui. De mamă își aminteau extrem de rar. La început, Gherghina se supărase, plânsese în serile tihnite, uitându-se la fotografiile vechi de familie. Apoi s-a obișnuit. Încerca să-și facă de lucru prin casă, ca să nu înnebunească de singurătate.
Cu fiecare an, sănătatea o tot lăsa. Bătrânețea se furișa pe nesimțite, luându-i puterile. Într-o zi, femeia nu a mai putut ajunge până la magazin. Picioarele n-au mai ascultat-o, i s-a întunecat în fața ochilor și abia s-a ținut de tocul ușii de la intrare.
Salvarea a venit de la vecina Speranța, care locuia la etajul de dedesubt. Era ceva mai tânără și o ajuta cu drag: aducea pâine proaspătă, cumpăra medicamente după rețetă, gătea ciorbă caldă, ajuta la curățenie sau spăla perdelele.
Într-o zi de vară, femeile stăteau pe banca de lângă scară, ascunzându-se de arșiță la umbra unui castan bătrân. Speranța se uita la vecina obosită, care respira greu, și nu s-a mai putut abține.
– Gherghina, de ce nu-i suni pe copii? Măcar într-un fel ar trebui să te ajute. Tu i-ai crescut, toată viața ți-ai dat pentru ei.
– Of, Speranțo, crezi că n-am încercat? – oftă încet Gherghina Vasiliu, cu privirea în jos. – Băiatul nu ridică telefonul aproape niciodată. Iar când răspunde nora, zice că n-au deloc timp.
– Și ce spune? – întrebă vecina.
– Că au muncă, gospodărie, construcții. Și că stau înghesuiți, pentru că părinții ei locuiesc tot cu ei în apartamentul acela. Abia au loc pentru nepoți, darămite pentru mine. Pe scurt, nu mă așteaptă nimeni acolo.
– Dar fiica? Ea ar trebui să fie mai aproape de mamă.
– Fiica a sunat de curând. Dar numai ca să ceară ajutor financiar. Când i-am spus sincer că abia îmi ajung banii de medicamente și că pensia e mică, s-a înfuriat, m-a numit zgârcită și a trântit telefonul. Așa copii am.
Speranța doar clătină din cap. Îi părea sincer rău de Gherghina Vasiliu, care muncise toată viața la fabrică, fusese o femeie respectată, iar la bătrânețe rămăsese de nimeni nevoie.
– Știi, Gherghino, – spuse gânditoare Speranța. – Poate ar trebui să primești pe cineva în apartament. O fată bună, o studentă. Ți-ar fi și un ajutor la pensie, și un suflet viu în casă, nu ți-ar fi atât de frică singură.
– Și cine ar vrea să vină în garsoniera mea mică? Aici e strâmt, – se îndoi Gherghina Vasiliu. – Doar vreun copil cu totul nepretențios.
Femeile s-au prins atât de tare în vorbă, încât nu l-au observat pe tânărul care stătea pe banca vecină, cu un rucsac mare de voiaj lângă picioare. El ascultase cu atenție, iar când bătrânele tăcură, se ridică stingher și se apropie.
– Bună ziua. Iertați-mă, am auzit din întâmplare discuția voastră, – începu el politicos, scoțându-și șapca. – Mă numesc Bogdan. Am venit aici să studiez la colegiu, dar cu locuința am o mare problemă.
– Ce s-a întâmplat, băiete? – întrebă blând Gherghina Vasiliu.
– În cămin n-au fost locuri, mi-au zis să aștept semestrul următor. Iar să închiriez un apartament întreg nu am de unde. Părinții mei sunt dintr-un sat mic, oameni simpli, cu bani puțini. Poate m-ați primi măcar într-un colț sau la bucătărie?
Femeile s-au privit mirate. Tânărul impresiona prin îngrijire, avea niște ochi foarte buni, calmi și sinceri. Nici urmă de obrăznicie sau viclenie în privirea lui.
– Știu să fac absolut orice prin casă, – continuă Bogdan cu foc, văzând ezitarea lor. – Să curăț, să înșurubez ceva, să repar un robinet, să alerg la magazin sau la farmacie în orice vreme. Vă voi fi primul ajutor, vă promit că nu veți regreta niciodată.
Gherghina Vasiliu își potrivi baticul și îl întrebă unde locuiește acum, dacă școala stă să înceapă.
– Peste tot și nicăieri, – oftă tânărul, lăsând capul în jos. – Noaptea trecută am stat pe o bancă în gară. Am căutat camere după anunțuri, dar peste tot cer sume mari, pe care nu le am. V-am văzut curtea verde și liniștită, m-am așezat să mă odihnesc și să mă gândesc ce fac mai departe. Nu mă pot întoarce în sat cu mâinile goale.
Vecinele s-au depărtat câțiva pași și s-au sfătuit scurt. Speranța a dat din cap, adică băiatul pare bun, merită încercat. Gherghina Vasiliu hotărî să riște și îl invită pe Bogdan să vadă locuința.
Din ziua aceea, viața din bătrânul apartament se schimbă radical. Bogdan se instală pe o canapea mică din bucătărie și era nemaipomenit de recunoscător chiar și pentru un acoperiș atât de modest deasupra capului.
Se dovedi un băiat extrem de harnic și bine crescut. În apartament nu era niciodată gălăgie sau murdărie. Bogdan se trezea înaintea tuturor, se spăla în liniște și fugea la cursuri.
Apucea să facă absolut totul: învăța bine, lua bursă, ajuta prin casă. În fiecare zi, după ore, trecea pe la magazin, cumpăra produse proaspete și verifica cu grijă termenul de valabilitate la lapte și pâine.
Își asumase și controlul medicamentelor Gherghinei Vasiliu. Singur împărțea pastilele pe zilele săptămânii, avea grijă ca ea să ia micul dejun la timp înainte de pastile. Băiatul era mereu lângă ea când bătrânei i se făcea brusc rău.
Deja în a doua lună de trai comun, Gherghina Vasiliu refuză categoric să mai ia de la el bani pentru chirie sau întreținere.
– Băiete, tu mă ajuți mai mult decât copiii mei în ultimii zece ani, – spunea ea cu lacrimi în ochi. – Munca ta valorează mult mai mult decât hârtiile astea. Pune-ți banii deoparte, ție îți trebuie să înveți, să te îmbraci, să-ți cumperi cărți.
Bogdan refuza la început, se rușina, dar bătrâna fu de neclintit. Pur și simplu nu știa cum să-i mai mulțumească sorții pentru un ajutor atât de minunat, pe care i-l trimisese însuși Dumnezeu.
Așa trecură, neobservați și liniștiți, trei ani. Bogdan se obișnui de tot cu Gherghina Vasiliu, nu se mai sfia și începuse s-o alinte „bunica”. Ea, la rândul ei, îl trata ca pe un nepot adevărat, care îi lipsise atât de mult.
Într-o zi, la oficiul poștal din cartier, unde Bogdan intrase să expedieze un pachet părinților din sat, o cunoscu pe o fată. O chema Lăcrămioara. Era studentă și lucra acolo ca operator în vacanța de vară.
La început doar se salutau politicos, apoi Bogdan începu să intre mai des, chiar și când nu avea vreo treabă anume. Vorbeau despre școală, despre cărți, despre viață.
În cele din urmă, Bogdan își făcu curaj și o invită la o plimbare în parcul orășenesc. Umblară mult pe alei, mâncară înghețată și vorbiră despre toate.
Lăcrămioara se miră foarte tare când află că Bogdan locuiește la o bătrână străină și are grijă de ea atât de sincer și dezinteresat. O impresionă până în adâncul sufletului bunătatea lui, responsabilitatea și dăruirea. Își dădu seama că de băiatul acesta te poți bizui în orice situație.
Începură să se întâlnească tot mai des. La început doar în weekend, apoi încercau să se vadă în fiecare clipă liberă, după muncă și cursuri.
Nu după mult timp, Bogdan hotărî că a venit momentul s-o cunoască pe Lăcrămioara cu Gherghina Vasiliu. Îi era teamă cum o să primească bătrâna pe iubita lui.
Emoțiile fură însă de prisos. Lăcrămioara îi plăcu femeii în vârstă. Fata se dovedi educată, modestă, sinceră și respectuoasă cu bătrânii. Imediat se oferi să ajute la bucătărie, spălă vasele și făcu un ceai de plante delicios.
– Vezi, Bogdane, să nu-ți scapi fericirea, – îi spunea deseori Gherghina Vasiliu seara, după ce fata pleca acasă. – Lăcrămioara e o fată minunată, o lumină de om. După o asemenea fată se uită mulți băieți, așa că fii hotărât.
– Aș vrea cu drag, bunică, – zâmbea stingher băiatul, roșind. – O iubesc foarte mult. Dar n-am locuința mea. Unde s-o aduc după nuntă? Pe canapeaua asta din bucătărie? Nu vreau să încep viața de familie în condițiile astea.
– Ei, nu, băiete, nu ai dreptate, – clătina capul bătrâna. – Cele mai trainice familii sunt tocmai cele care pornesc de la zero împreună. Cei care trec împreună peste greutățile începutului, învață să împartă ultima bucată de pâine. Când totul e gata și averea cade din cer, sentimentele dispar repede.
– Deci credeți că aș putea încerca? – întreba cu speranță Bogdan.
– Sigur! Și puteți locui la mine, încapem toți, dacă ne strângem puțin. Casa mea e mică, dar primitoare. Important e ca Lăcrămioara să nu fie împotriva unei babe bătrâne în preajmă.
Fata, aflând de propunere, acceptă cu bucurie. Nu se temea de greutăți și o respecta sincer pe Gherghina Vasiliu.
Nu după mult timp, sărbătoriră o nuntă foarte modestă, dar extrem de caldă, în cercul celor mai apropiați prieteni și al părinților lui Bogdan, care veniră de la sat. Gherghina Vasiliu stătea la loc de cinste, ca cea mai dragă ființă.
Iar după încă un an, în familia tânără se născu un băiețel – sănătos și frumos. Viața în apartament prinse culori noi.
Gherghina Vasiliu era în al nouălea cer. Stătea ore în șir lângă pătuț, îi cânta copilului cântece de leagăn și îl legăna cu drag în brațe, în timp ce Lăcrămioara se îndemâna prin bucătărie sau spăla hăinuțe.
Tânăra mamă era nemaipomenit de recunoscătoare bătrânei pentru ajutor. Încerca să facă totul ca Gherghina Vasiliu să nu ducă lipsă de nimic, gătea felurile ei preferate și cumpăra mereu fructe proaspete.
În casă domneau adevărata înțelegere, liniștea, căldura și râsul cristalin de copil. Vecinii, uitându-se la ei, spuneau adesea că Gherghinei Vasiliu i-a fost dat la bătrânețe un noroc nemaipomenit cu „nepoții”.
Dar într-o zi de toamnă, liniștea și idila fură tulburate de o vizită neașteptată. Fără nicio înștiințare sau telefon, sună cineva la ușă. În prag apăru fiica Gherghinei Vasiliu.
Nu venise de câțiva ani, nu-și salutase nici măcar mama de sărbători, limitându-se la mesaje scurte. Văzând în apartament oameni străini, lucruri de copil și căruciorul pe hol, fiica abia își stăpâni valul de nemulțumire. Fața îi trăda iritarea, dar în fața mamei se forță să zâmbească.
– Of, mamă, salut! – spuse ea cu glas tare, intrând în cameră fără măcar să-și scoată pantofii. – Ce-i cu căminul ăsta la tine? Cine-s toți oamenii ăștia?
Gherghina Vasiliu se tulbură puțin, dar răspunse liniștită:
– E Bogdan, nevasta lui, Lăcrămioara, și strănepotul meu mic. Locuiesc cu mine de patru ani, mă ajută la toate. Fără ei, probabil nici nu m-aș mai fi ridicat din pat.
Fiica aruncă o privire disprețuitoare către tânărul cuplu, dar tăcu. Toată seara încercă să fie extrem de blândă, atentă și grijulie cu mama, ceea ce părea foarte nefiresc.
– Mamă, m-am gândit mult, nopți întregi n-am dormit, – începu ea seara, așezându-se lângă Gherghina Vasiliu. – Îmi plânge inima că stai aici singură, înghesuită, cu oameni străini. Hai să te muți la mine? Avem casă mare, vei fi tot timpul sub supravegherea mea, în căldură, cu totul asigurat. La bătrânețe îți trebuie liniște.
Gherghina Vasiliu ezită mult. Pe de o parte, în fața ei stătea fata ei, care în cele din urmă dăduse dovadă de atenție și grijă. Inima de mamă vrea mereu să creadă în copiii ei, iertându-le toate supărările trecute.
Pe de altă parte, aici rămânea noua ei familie, verificată de timp, care devenise mai apropiată decât orice rudă de sânge. Dar cuvintele stăruitoare și dulci ale fiicei au topit gheața din sufletul bătrânei, iar ea până la urmă acceptă mutarea.
Începură pregătirile în grabă. Fiica o grăbea pe mamă, o ajuta să împacheteze cele mai necesare lucruri în valize mari.
Gherghina Vasiliu se apropie de Bogdan și Lăcrămioara, care stăteau întristați în bucătărie.
– Copiii mei, nu vă supărați, – spuse ea încet, bătându-l pe Bogdan pe umăr. – Fiica mea totuși mă cheamă, trebuie să încerc să repar relațiile. Iar voi rămâneți aici. Locuiți în apartament complet gratuit încă un an, adunați-vă liniștiți bani, căutați-vă o locuință bună, iar apoi viața va arăta cum o fi.
Bogdan și Lăcrămioara abia își stăpâneau lacrimile. Erau foarte triști de această plecare, aveau un presentiment rău, dar nu aveau niciun drept moral să se opună voinței mamei și a fiicei ei legitime.
Când valizele fură gata și scoase pe hol, Gherghina Vasiliu își aminti că trebuia să treacă o clipă pe la vecina Speranța de la etajul de jos. Voia să-și ia rămas-bun personal, să-i înapoieze o carte veche și să-i mulțumească din suflet pentru anii de prietenie sinceră între vecini.
Abia ce se închiseră ușile grele după bătrână, toată politețea și blândețea fiicei dispărură instantaneu, ca o ceață. Se întoarse brusc pe tocuri și se uită disprețuitor la tinerii părinți care stăteau lângă pătuț.
– Deci așa, dragilor, – spuse ea aspru și poruncitor, încrucișându-și brațele. – Ca mâine dimineață să nu vă mai fie urma pe aici. Strângeți-vă boarfele și dispăreți.
Bogdan rămase mut de atâta obrăznicie, dar își reveni repede și spuse calm:
– Ascultați, dar Gherghina Vasiliu tocmai ne-a permis personal să rămânem aici un an. Avem un copil mic, ne trebuie timp să găsim măcar o locuință în chirie și să ne mutăm lucrurile.
– Mama mea e bătrână și nu mai judecă bine la vârsta ei! – strigă iritată fiica. – Iar voi, niște oportuniști șmecheri, profitați de asta fără rușine. Ce an, ce vorbă? Eu de mult am găsit cumpărători buni pentru proprietatea asta. Mâine dimineață vin să vadă camera și trebuie să fie goală și curată. Așa că eliberați imediat!
Lăcrămioara, strângând copilul la piept, întrebă încet, încercând să-și stăpânească tremurul din glas:
– Și unde să mergem cu un bebeluș în brațe, în miez de toamnă rece? Pur și simplu n-avem încotro chiar acum, înțelegeți.
– Nu mă interesează și nu mă preocupă! – tăie scurt femeia. – Alea sunt problemele voastre personale. Trebuia să vă gândiți mai devreme, când stăteați trei ani degeaba pe mâncarea altuia.
– Pe dumneavoastră, cum văd, nici mama voastră nu vă interesează prea mult, – nu se mai putu abține Lăcrămioara, ridicând capul. – O luați ca pe un bagaj inutil, doar ca să vindeți repede unicul ei apartament și să luați banii. Și ce-o să faceți cu ea după ce semnați actele? Unde-o să o băgați?
– Nu e treaba ta, fată! – aproape țipă fiica. – Fac ce vreau cu mama mea și cu averea ei. Voi nu sunteți nimeni!
– Îi spun totul Gherghinei Vasiliu, chiar acum cobor jos, – spuse ferm Bogdan, făcând un pas spre ușă. – Trebuie să știe adevărul despre intențiile voastre groaznice față de ea și de casa ei. Nu merită un asemenea tratament din partea propriului copil.
– Și cine-o s-o creadă, ha? – râse rău femeia. – Fata ei iubită, sau niște oameni străini care au locuit gratis câțiva ani în casa ei? O să mă asculte pe mine! Voi sunteți niște paraziți care ați căutat traiul ușor. Luați-vă sacii și dispăreți, până nu chem poliția!
– Nu îndrăzni să vorbești așa cu soția mea și să jignești familia noastră, – o întrerupse Bogdan, acoperind-o cu trupul lui pe Lăcrămioara. – Noi am ajutat-o sincer, am îngrijit-o zi și noapte, când voi nu vă aminteați măcar că există. Cumpăram mâncare din banii noștri, când voi îi cereați ei ajutor!
– Ajunge cu vorbele goale! – îl întrerupse fiica. – Voi sunteți niște chiriași fără contract. Nu aveți drept de cuvânt. Căutați-vă altă bătrână credulă și cățărați-vă în spatele ei, că experiență destulă aveți.
– Nimeni nu se mută de aici! – răsună deodată un glas puternic și tremurând de indignare dinspre ușă.
În prag stătea Gherghina Vasiliu. Se întorsese repede, pentru că uitase în cameră baticul ei călduros, pe care voia să i-l dăruiască Speranței ca amintire. Deschisese ușa cu cheia ei și auzise toată convorbirea aceea scârboasă de la început până la sfârșit. Se uita la fiica ei cu un regret atât de adânc, cu atâta durere și dezamăgire, încât acesteia îi deveni rușine.
– Mamă… ai înțeles tu greșit… nu e ce crezi, eu doar voiam… – își schimbă imediat tonul fiica, încercând să se repeadă spre mamă.
– Am înțeles totul, perfect și în amănunt, – răspunse încet, dar incredibil de sigură și fermă Gherghina Vasiliu, dând-o la o parte cu mâna. – Strânge-ți lucrurile, geanta, și ieși din casa mea. Chiar acum. Să nu te mai văd pe aici.
– Dar, mamă, ne-am înțeles să te muți! Apartamentul trebuie vândut, ne trebuie banii! – începu să se contrazică fiica, pierzându-și controlul.
– Nu mă mut nicăieri, în nicio casă a ta, – tăie scurt bătrâna. – Singura mea casă e aici, și adevărata mea familie, care mă iubește, e tot aici. Ei nu mă vor trăda pentru metri pătrați. Pleacă!
Fiica se înfurie cumplit, fața i se strâmbă de mânie. Își luă geanta scumpă de piele, strigă câteva cuvinte urâte la adresa mamei și a lui Bogdan și, trântind ușa atât de tare încât s-au cutremurat pereții, ieși din bloc pe stradă.
Gherghina Vasiliu se îndreptă încet spre scaun, se lăsă fără putere pe el și plânse tăcut și amar, acoperindu-și fața cu mâinile. Erau lacrimile unei mame care înțelesese definitiv că a crescut o egoistă.
Lăcrămioara veni imediat, se așeză lângă ea, o îmbrățișă blând pe umeri și începu s-o aline. Bogdan puse repede ceainicul și turnă bătrânei un pahar de apă cu câteva picături de calmant.
– Gata, bunică, liniștiți-vă, vă rog. Important e că suntem împreună, noi nu vă vom lăsa niciodată, – spuse blând Lăcrămioara, ștergându-i lacrimile cu un șervețel.
Treptat, viața reveni la normal. Dar stresul acesta nu rămase fără urme asupra sănătății femeii în vârstă. Bătrânețea și bolile începură s-o apese cu putere dublă.
Treceau lunile, apoi anii. Gherghina Vasiliu începu să decadă puternic, apărură probleme cu inima și încheieturile. În ultimul an de viață, aproape că nu se mai ridica din pat, ajunsese ca un copil neputincios.
Bogdan și Lăcrămioara nu regretară nicio clipă alegerea făcută. Nu se depărtară de ea niciun pas, împărțindu-și sarcinile. Bogdan o ridica, o ajuta să stea jos, Lăcrămioara gătea mâncare ușoară de dietă, o hrănea cu lingurița, schimba așternuturile și avea grijă de curățenie.
Cumpărau cele mai bune medicamente pe care le puteau găsi, se consultau cu doctorii, făceau totul ca bătrâna să nu simtă niciun disconfort sau durere. Gherghina Vasiliu aproape că nu mai putea vorbi, puterile o părăseau, dar se uita mereu cu profundă recunoștință, dragoste și căldură la tinerii aceia, cu ochii ei obosiți.
Într-o dimineață liniștită de toamnă, Gherghina Vasiliu nu se mai trezi. A plecat în lumea celor drepți foarte calm, cu un zâmbet ușor pe buze, în somn, fără să sufere înainte de sfârșit.
Bogdan, ca un bărbat matur și responsabil, își asumă toate grijile și cheltuielile pentru o înmormântare decentă. El și Lăcrămioara au plâns-o sincer și nesfârșit pe femeia care, în anii aceia, devenise pentru ei o adevărată bunică, care le dăruise căldură de familie.
Copiii – fiul și fiica, cărora Bogdan le telefonase politicos ca să le spună de marea nenorocire, nu veniră la înmormântarea mamei. Declarară că sunt foarte ocupați la serviciu și că nu-și pot lăsa treburile pentru așa ceva.
În schimb, apărură la fix două săptămâni după tristul eveniment, când, după părerea lor, venise momentul perfect să rezolve problemele de moștenire și să împartă averea.
Ușa apartamentului se deschise cu cheia fiicei, iar ea, împreună cu fratele ei, intră înăuntru. Se purtau ca niște stăpâni absoluți, fără măcar să-și scoată hainele de afară.
Fiul, un bărbat corpolent de vârstă mijlocie, cu privirea indiferentă, nici măcar nu se gândi să-i salute pe Bogdan și Lăcrămioara, care stăteau în cameră cu copilul. Se duse direct la bufetul vechi și începu să scotocească prin sertare, căutând actele apartamentului, carnetele de economii sau vreo economie ascunsă a mamei.
Fiica se opri în mijlocul camerei, cercetă interiorul modest și se uită cu superioritate la tânărul cuplu.
Bogdan și Lăcrămioara stăteau tăcuți lângă fereastră. Înțelegeau perfect că urmează o discuție neplăcută și că, cel mai probabil, vor trebui să plece imediat, pentru că legile sunt dure cu cei care nu au rudenie de sânge.
– Plecăm acum, nu vă faceți griji, – spuse liniștit și cu demnitate Bogdan, privind drept în ochii fiicei. – Dați-ne doar puțin timp, o oră, să strângem lucrurile copilului, jucăriile și actele. Nu avem de gând să rămânem aici.
– Aveți fix jumătate de oră, nu mai mult, – răspunse tăios, cu triumf în glas, fiica, zâmbind. – Apoi chemăm un meșter și schimbăm toate yalele de la ușă. Noi suntem stăpânii aici și nu ne trebuie oameni străini în casă.
Lăcrămioara doar oftă încet, strângându-și băiețelul la piept. Îi părea nespus de rău de atâta cruzime și lăcomie omenească.
În clipa aceea, ușa de la intrare, pe care copiii uitaseră s-o încuie, se deschise mai larg și în cameră intră cu pași hotărâți vecina Speranța. În mâini avea un dosar mare de plastic cu acte oficiale și ștampile.
– Bună ziua tuturor. Ce adunare e asta și de ce comandați într-o locuință străină? – întrebă răspicat Speranța, uitându-se sever la cei doi frați.
Fiica Gherghinei Vasiliu se întoarse nemulțumită spre ea:
– Femeie, du-te pe drumul tău. Am venit legal să ne revendicăm drepturile de proprietate. Suntem rudele de sânge, singurii copii ai defunctei, moștenitori legali de gradul întâi. Apartamentul ăsta ne aparține de drept și noi decidem cine stă aici.
– Ba nu, dragilor, – răspunse liniștită, cu un zâmbet ușor, Speranța, apropiindu-se de masă. – Voi nu sunteți moștenitorii ei. Drepturile voastre s-au încheiat demult.
– Ce tâmpenie absolută? Ce tot vorbiți? – se indignă fiul, ridicând privirea de la sertare și venind lângă soră-sa. – Suntem rude de sânge, copiii ei! Altă rudă n-are și nici nu poate avea! Legea e de partea noastră!
– Rudele de sânge își amintesc de mama lor în timpul vieții, o ajută când nu se mai poate ridica, nu apar numai după moarte ca să împartă pereții! – spuse ferm și răspicat vecina Speranța, privindu-i drept în față. – Când Gherghina Vasiliu era grav bolnavă, nu se ridica din pat un an întreg, unde erați voi? De ce n-ați venit s-o ajutați, n-ați adus medicamente? Iar moștenitor al apartamentului acesteia l-a numit oficial pe Bogdan demult.
Speranța deschise încet dosarul, scoase de acolo originalul unui act cu ștampilă de stat și îl puse cu încredere pe masă în fața lor.
– Uitați-vă, vă rog, cu ochii voștri nerușinați. Acesta e contractul de întreținere, întocmit și legalizat de notarul de stat acum câțiva ani, imediat după ce ați încercat să dați copiii ăștia afară pe stradă. Eu personal am fost martor oficial la semnarea acestui act.
Fiica apucă disprețuitor hârtia, începu să citească rapid, parcurgând textul cu privirea. Cu fiecare rând citit, fața ei devenea tot mai palidă, iar mâinile începură să-i tremure vădit de conștientizarea înfrângerii.
– Scrie aici… întreținere pe viață… dreptul de proprietate trece după deces… – mormăi fratele, uitându-se peste umărul ei. Glasul îi devenise cu totul stins și zăpăcit.
– Actele sunt întocmite impecabil, după toate regulile și legile în vigoare, – adăugă Speranța, încrucișându-și brațele. – Bogdan a îndeplinit cu bună-credință absolut toate condițiile contractului. A cumpărat mâncare, medicamente, a plătit facturile, a îngrijit-o complet până în ultima clipă a vieții ei și a înmormântat-o pe cheltuiala lui. Avem toate chitanțele, facturile și dovezile medicale. Așa că apartamentul și tot ce se află în el îi aparțin oficial de azi. Voi sunteți oameni străini aici.
Fiica aruncă fără putere actul pe masă. Înțelese că n-au nicio șansă să conteste contractul în instanță, pentru că nu aveau nicio dovadă a implicării lor în viața mamei bolnave.
– Iar acum, vă rog frumos, părăsiți această locuință privată, – spuse calm, cu profundă demnitate interioară, Bogdan. Se duse pe hol și deschise mai larg ușa de la intrare, arătându-le spre ieșire. – Trebuie să punem copilul la somn, iar voi ne împiedicați.
Frații, aruncându-și priviri furioase, fără să mai scoată un cuvânt, își luară repede lucrurile și ieșiră aproape în fugă din apartament, trântind cu zgomot ușa de la scară.
În cameră se lăsă tăcerea, care se transformă instantaneu într-o senzație de ușurare și pace nemaipomenită. Lăcrămioara se apropie de Bogdan, îl îmbrățișă strâns de talie și își lipi capul de umărul lui. În sfârșit se simțeau ocrotiți în propria lor casă.
Speranța se apropie de ei, zâmbi blând și îl bătu pe Bogdan pe spate.
– Gata, copii. Dreptatea există și în viața asta. Ați meritat cuibul acesta prin bunătatea voastră nemărginită, prin sinceritate, răbdare și adevărată omenie. Trăiți fericiți, creșteți băiatul și să vă fie casa mereu plină de pace.
Bogdan și Lăcrămioara îi mulțumiră din suflet vecinei pentru sprijin și curaj. Știau că Gherghina Vasiliu se uită acum la ei din ceruri și se bucură că apartamentul ei iubit a ajuns la cei care au iubit-o și prețuit-o cu adevărat ca om, nu ca pe o sursă de îmbogățire rapidă.
Povestea se răspândi repede printre locuitorii blocului, devenind pentru mulți o importantă lecție de viață. Ea a demonstrat încă o dată un adevăr simplu: adevărata familie se definește nu prin legături de sânge sau înscrisuri în acte, ci prin grijă sinceră, dragoste, ajutor reciproc și capacitatea de a sări în ajutor în cele mai grele clipe ale vieții. Iar cei care și-au uitat conștiința și părinții de dragul banilor rămân totdeauna cu mâinile goale.
