Mioara trecu cu degetul pe ecranul telefonului, verificând soldul cardului bancar. Suma din aplicație o făcu să închidă ochii și să numere încet până la zece.
– Vasile, – strigă ea către soțul care se învârtea în fața oglinzii din hol.
Vasile își aranja gulerul cămașii noi.
– Ce-i, Mioara? – răspunse el.
– O să plătești tu taxiul până la restaurant din cardul tău?
Bărbatul încetă să mai tragă de cămașă și o privi vinovat pe soție.
– Mioara, da’ ce, iar începi? La mine n-a mai rămas decât ceva mărunțiș. Am și parcarea de plătit săptămâna asta. Hai, comandă tu!
Mioara bloca ecranul.
Vasile împlinea astăzi patruzeci de ani. O vârstă respectabilă. Cu șase luni în urmă se înțeleseseră să sărbătorească modest, acasă, în trei – ei și băiatul.
Aveau o ipotecă pentru apartamentul cu două camere, luat acum doi ani. Rata înghițea aproape tot salariul lui Vasile. Mioara suporta cheltuielile cu întreținerea, alimentele, taxa copilului și hainele. Veniturile ei de manager principal îi permiteau, dar de bani liberi nu mai rămânea aproape nimic.
Cu o lună în urmă însă, în planurile lor intrasese Doamna Paraschiva.
Socra declarase că împlinirea a patruzeci de ani a singurului ei fiu este un eveniment de importanță mondială. Nu se cade să stai în bucătărie ca niște cerșetori. Trebuie să chemi rudele, să închiriezi o sală la restaurant, să le arăți tuturor că Vasile a ajuns în viață.
La încercările sfioase ale lui Vasile de a obiecta, că nu sunt bani de restaurant, Doamna Paraschiva răspunsese sec:
– Mioara câștigă bine, n-o să sărăciți pentru o astfel de ocazie.
Și Mioara cedase. Ea însăși găsise un restaurant cochet cu bucătărie bună, alcătuise meniul și plătise avansul.
– Comandăm un taxi, – acceptă Mioara, aruncându-și pelerina pe umeri.
În restaurant deja se agitau ospătarii. Masa de cincisprezece persoane gemea sub platourile cu aperitive. Mioara își alesese o rochie lejeră, de culoarea nisipului, ca după o zi întreagă de fugă la serviciu și de organizare a acestui festin să se simtă confortabil.
Oaspeții începură să vină pe la șase. Doamna Paraschiva apăru ultima, însoțită de sora lui Vasile, Rodica. Socra mergea spre masă de parcă ar fi fost o recepție la regina Angliei.
– Cu bine, sărbătoritule! – anunță zgomotos Paraschiva, înmânând fiului o pungă de hârtie.
Vasile se uită înăuntru și i se lăți fața de zâmbet.
– O, mamă, mulțumesc! Parfumul cel cunoscut!
Mioara aruncă o privire spre etichetă. Prețul acelui flacon era cât o treime din rata lor la ipotecă.
– Pentru fiul meu iubit nu-mi pare rău de nimic, – spuse cu mândrie socra, încredințând ospătarului venit paltonul ei nou cu guler de blană.
Apoi își îndreptă privirea spre noră. Zâmbetul de pe fața Paraschivei se stinse instantaneu.
– Mioara, bună seara, – o salută sec.
– Bună seara, doamnă Paraschiva, – răspunse Mioara, stăpânindu-se.
Socra aruncă o privire prin sală.
– Păi, ce să zic… – făcu ea, așezându-se pe locul rezervat la capul mesei. – E întuneric aici. Și fețele de masă sunt cam proaste. Vasile, ție îți spuneam de restaurantul „Casa Mare” din centru. Acolo sunt candelabre!
– Mamă, „Casa Mare” nu ne permitem, – răspunse încet Vasile, așezându-se lângă ea.
– Of, lasă prostiile! – îl întrerupse Rodica, aranjându-și coafura. – Mioara voastră câștigă cât un director de fabrică. Poate că odată în viață ați putea să-i faceți fratelui o sărbătoare din cale afară.
Mioara simți cum îi urcă furia în gât, dar se abținu. Nu era momentul pentru certuri în fața oaspeților.
– Serviți, doamnă Paraschiva, – Mioara împinse spre soacră platoul cu sortimente de pește. – Bucătăria e excelentă aici.
Socra ridică cu dezgust o bucățică de pește cu furculița.
– Un somon cam palid. Presupun că l-au cumpărat de la piață pe ieftineala?
– E păstrăv ușor sărat, de la chef, – explică Mioara calm.
Banchetul prindea amploare. Oaspeții mâncau, beau, rosteau toasturi. Îl lăudau pe Vasile – ce specialist minunat e, ce familist de nădejde, ce norocos e în viață.
Doamna Paraschiva nu-și închidea gura tot restul serii. Povestea întâmplări din copilăria lui Vasile, se lăuda cu succesele lui imaginare de la muncă și de nicio singură dată nu o menționă pe Mioara.
Pentru ea, nora era doar personal de serviciu, a cărui sarcină este să toarne la timp suc și să nu se bage în seamă.
Când se servise felul principal, atmosfera la masă devenise încinsă.
Mioara era obosită. Se ridică de la masă ca să ceară ospătarilor să aducă ceaiul și, întorcându-se la locul ei, auzi vocea tunătoare a soacrei.
– Uite ce rochie ți-ai ales, Mioara.
Peste masa de sărbătoare furculițele încetară să zăngăne. Oaspeții își cufundară privirile în farfurii, prefăcându-se că sunt extrem de interesați de salate.
Mioara se opri în drum spre scaunul ei.
– Poftim? – întrebă ea.
– Cu rochia asta arăți ca o iapă bătrână, pe cuvânt! – declară cu voce tare Paraschiva, aruncând o privire peste oaspeții tăcuți.
Vasile se făcu roșu ca racul.
– Mamă, încetează, – zise el neîncrezător. – Rochia e normală.
– Vasile, ție ți s-a întunecat vederea, – îl respinse mama, aranjându-și gulerul noii bluze de mătase.
– Eu vreau să fie mai bine. Dragă, tu ai treizeci și opt de ani, și te-ai îmbrăcat ca o babă la grădină. Nici talie, nici croială. Prost gust, nimic mai mult!
Rodica rânji cu subînțeles, acoperindu-și gura cu șervețelul.
Mioara se apropie încet de masă. Toată seara, soacra se strâmbase demonstrativ. Ori aperitivele sunt prea simple, ori restaurantul e ieftin, ori soția fiului nu e destul de bună.
– Mie îmi place, – răspunse Mioara calm, privind-o drept pe soacră. – E comodă.
– Comodă!… pufni Paraschiva. – Femeia trebuie să-și facă cinste bărbatului. Să fie cartea lui de vizită.
Își dregea umerii.
– Uită-te la mine, – continuă soacra. – Am ieșit la pensie, dar mă țin cu stil. Pentru că trebuie să te respecți pe tine însăși, nu să arunci pe tine primul sac din piață.
Oaspeții se uitau stingheriți unul la altul. Unchiul lui Vasile își îndreptă privirea spre pahar, prefăcându-se că studiază bulele apei minerale.
– Mioara, stai jos, nu te aprinde, – șopti soțul, trăgând-o de mânecă.
Ce era de înțeles. Vasile preferase dintotdeauna să stea în umbră, lăsând femeile să-și rezolve singure conflictele. Ar fi preferat ca Mioara să tacă și să îndure.
Dar astăzi Mioara nu avea de gând să tacă. Se săturase să ducă singură ipoteca, să plătească poftele soacrei și să asculte umilințe publice pe banii ei.
– Doamnă Paraschiva, – Mioara se sprijini cu mâinile de marginea mesei. – Dar bluza pe care o purtați acum, de unde e?
– Ce-ți pasă de bluza mea? – se zăpăci soacra, surprinsă de schimbarea bruscă a subiectului.
– Foarte mult îmi pasă, – ripostă nora cu seninătate. – Bluza e italienească. Mătase naturală. Și pantofii de piele, am observat când ați intrat. Și paltonul nou, tot în garderob, cu guler de blană. Lucruri frumoase, nu-i așa?
– Frumoase, – răspunse Paraschiva, prudență. – Eu știu să aleg lucruri calitative.
– Alege, știți, – acceptă Mioara. – Dar cine le plătește?
Cineva la masă tuși nervos. Vasile se făcu și mai roșu și încercă să se ridice.
– Mioara, ajunge, – mormăi el între dinți.
– Nu, nu ajunge, Vasile, – Mioara îl opri cu un gest. – Și totuși, dacă am început să vorbim despre aspect și respect de sine, hai să fim sinceri.
Își ridică vocea atât cât s-o audă toți.
– Bluza italienească, pantofii și paltonul superb le-ați cumpărat luna trecută, doamnă Paraschiva. Cu douăzeci de mii de lei, pe care îi trimisesem pentru prima mea trimestrială.
Chipul soacrei se lăsă.
– Pentru că, citez, „n-aveai ce să îmbraci ca să mergi la policlinică, ți-era rușine în fața medicilor”, – lămuri Mioara, accentuat.
Rujul aprins de pe buzele Paraschivei păru dintr-o dată absurd. Ea își plimba privirea peste oaspeți, căutând sprijin, dar rudele se treziră brusc interesate de friptura răcită.
– Eu i-am cerut fiului meu! – aruncă sfidător soacra.
– Dar nu fiul ți-a dat, – tăie Mioara. – Pentru că salariul lui Vasile abia acoperă rata la ipotecă, benzina și prânzurile de afaceri.
Rodica încercă să intervină.
– Mioara, de ce numeri tu banii altora? Gata, ajunge!
– Număr banii mei, Rodo, – o potoli cumnata Mioara. – Și acest banchet, la care stați acum, pe care criticați restaurantul și felul meu de a mă îmbrăca, e plătit până la ultimul leu din portofelul meu.
În sală se lăsă o pauză stânjenitoare, întreruptă doar de zăngănitul tacâmurilor de la mesele vecine.
– Și parfumul scump pe care astăzi i l-ați oferit fiului, este cumpărat cu banii pe care vi i-am dat pentru tratamentul stomatologic săptămâna trecută, – adăugă Mioara, privind-o drept în ochi pe soacră.
Paraschiva se făcu roșie la față.
– Cum îndrăznești… – bolborosi ea.
– Așadar, – Mioara se îndreptă. – Eu pot umbla chiar și într-un sac de cartofi. Pentru că acel sac mi l-am cumpărat eu singură, cu banii munciți de mine!
Își trase paharul cu suc.
– Iar când veți învăța să vă îmbrăcați din pensia dumneavoastră, atunci discutăm despre croielile mele! Poftă bună!
Mioara se așeză liniștită pe scaun.
Paraschiva rămase cu gura căscată. Se așteptase ca fiul ei să-i sară în ajutor, să-și certe nevasta care s-a întins prea mult. Dar Vasile stătea cu capul plecat și își înfigea furculița cu stăruință într-o bucată de cartof copt.
Nu avea ce face. Oftând, soacra mototoli șervețelul de pânză, îl aruncă pe masă și se ridică brusc.
– Nu-mi mai pun piciorul în casa voastră! – zise ea, fără a se adresa cuiva anume.
Se întoarse și porni cu pas hotărât spre ieșire. Rodica, aruncând asupra Mioarei o privire ucigătoare, sări și alergă după mamă-sa.
Restul serii se scurse într-o atmosferă apăsătoare. Oaspeții terminară de mâncat în grabă, băură ceaiul, își luară rămas-bun pe șlefuit și se împrăștiară.
Acasă, Mioara și Vasile au mers în tăcere.
A trecut o săptămână. Viața își urma cursul. Paraschiva nu mai suna, demonstrativ. Vasile umbla câteva zile cu aerul jignit, încerca s-o acuze pe soție de prea multă duritate, dar nu găsea argumente.
Sâmbătă dimineața, Mioara făcea cafea când pe telefonul soțului sosi un mesaj. Vasile, care stătea la masă, se uită la ecran și se bâlbâi.
– Mioara, – începu el cu un ton lingușitor. – Mama scrie că i s-a stricat frigiderul. Meseriașul a zis că reparația va fi costisitoare.
Mioara sorbi cafeaua fierbinte din cană.
– Ce pacoste, – răspunse ea calm.
– Am putea s-o ajutăm, – Vasile își scărpină ceafa. – Nu-i trimiți vreo cinci mii de lei? Îți dau eu din salariul viitor.
– Nu, Vasilică, nu-i trimit, – Mioara puse cana pe masă.
– Ce adică? O să i se strice alimentele!
– Adică exact ce-ai înțeles, – Mioara se uită la soț. – Mama ta a spus foarte clar că sunt un prost gust și că nu mă respect. Am hotărât să-i urmez sfatul.
Se duse la aragaz și opri focul.
– Ieri m-am programat la salon pentru tuns și vopsit. Și în weekend merg la mall să-mi cumpăr rochii noi. Îmi fac un renume!
Vasile clipea nedumerit.
– Dar frigiderul?
– Frigiderul, dragă, de-acum e grija ta, – zâmbi Mioara. – Ia un al doilea serviciu, cere un avans. Sunteți familie, sânge din sânge. Sunt sigură că te descurci!
Și-și luă cana și se îndreptă spre cameră, lăsându-l pe bărbat singur cu gândurile lui și cu frigiderul stricat al Paraschivei. Așa cum și-a făcut patul, așa a dormit!
Dar voi ce-ați fi făcut în situația asta? Lăsați-vă părerile în comentarii și dați un like!
