— M-am hotărât: sâmbătă merg la mama. Probabil, vreo trei luni.
Cuvintele au aterizat pe masă, între farfuria cu cartofi prăjiți și castronul de salată. Au aterizat ușor, ca niște firimituri, fără să clintească nimic. Andrei le-a spus fără să-și ridice ochii din farfurie, concentrat, înfigând furculița într-o bucată rumenă de pui. Pentru el era un subiect închis, nu o discuție. Un simplu anunț la cină. Nu ridică privirea, sigur că va auzi, ca de fiecare dată, un „bine” obosit sau, în cel mai rău caz, câteva oftaturi de complezență.
Dar niciun răspuns nu veni. Numai zgomotul propriei mestecări devenise dintr-o dată atât de tare, de parcă cineva ar fi dat volumul la maximum. Își ridică privirea. Ruxanda nu se mișca. Furculița îi rămăsese pe masă, lângă farfuria neatinsă. Nu se uita la el. Privirea îi era îndreptată spre perete, dar vedea limpede că nu peretele și nu ceasul de bucătărie o interesau. Se uita într-un gol care tocmai se deschisese în mijlocul casei lor. Fața îi era calmă, aproape inertă, și asta îl speria mai tare decât orice criză de nervi.
— N-ai nimic de zis? — întrebă el, cu o urmă de iritare în glas. Tăcerea ei devenise o provocare. — Trebuie să schimb gardul la ea, să fac acoperișul de la verandă. Singură nu poate.
Vorbea rar, apăsat, enumerând treburile bărbătești care, în mintea lui, nu puteau sta alături de viața lor de la bloc. Era armura lui. Argumentul câștigător pe care îl scosese la masă pentru a treia oară în doi ani de căsnicie. Trei luni atunci, două și jumătate anul trecut, acum iar trei. În total, aproape un an de viețuit în doi. Un an dat pe gardul și acoperișul mamei.
Ruxanda își întoarse încet capul spre el. Îl privi lung, cercetător, de parcă îl vedea pentru prima dată. Nu ca pe un soț, ci ca pe un străin care se așezase din greșeală la masa ei. În ochii ei nu era nici supărare, nici furie. Doar o curiozitate rece, neutră.
— Andrei, — rosti ea încet, dar glasul ei se auzi limpede în aerul încremenit. — Ni se scurge robinetul din bucătărie de o lună. Îți aduci aminte? Ți-am spus de trei ori. Pică. Pic-pic. Mai ales noaptea se aude bine.
El clipi, derutat. Robinetul? Ce legătură are robinetul?
— Păi, dacă bărbatul casei nu are timp, chemăm instalatorul, — mormăi el, simțind că siguranța de odinioară începe să crape.
— Nu-mi trebuie instalator, Andrei. Îmi trebuie bărbat. Aici. În casa asta. Eu m-am măritat, nu m-am înscris în echipajul de neveste care stau cu capul pe geam și așteaptă corabia. Numai că toate corăbiile tale pleacă într-o singură direcție.
Începu să fiarbă. Discuția nu mergea conform scenariului. Ea îndrăznea să-i taie vorba, să compare datoria lui sfântă față de mamă cu un robinet care pică.
— Tu nu pricepi. Este mama! Cine o ajută dacă nu eu? Pe lângă mine nu are pe nimeni! E femeie, nu poate să se urce singură pe acoperiș!
Ăsta era argumentul lui final. De fier. De obicei, îl lăsa pe masă și totul se termina.
Ruxanda zâmbi strâmb, dar zâmbetul nu ajunse până la ochi.
— Ai dreptate. Mama trebuie ajutată. E sfânt.
Andrei răsuflă ușurat. În sfârșit! A înțeles! Acum o să ofteze, o să se împace, o să-i pună niște haine în geantă. Dar Ruxanda continuă, iar glasul ei deveni și mai rece, ca gheața.
— Atunci hai să facem așa. Tu termini de mâncat, îți strângi lucrurile și te duci la ea. O ajuți cu gardul, cu acoperișul, cu grădina, cu orice. Și rămâi acolo. Dacă tu preferi să fii fecior, nu soț, eu nu te opresc. Poți să te consideri liber. Adresa instanței ți-o trimit pe telefon. Cererea de divorț o depui când termini gardul.
O clipă, lui Andrei i se păru că n-a auzit bine. Că era o glumă proastă, un moft de femeie supărată ori o migrenă. Încercă să râdă, dar râsul i se înecă în gât și ieși ca un hohot răgușit. Lăsă furculița din mână. Pofta de mâncare dispăruse, lăsând în gură un gust amar de metal.
— Ruxanda, ce tot spui? Ce divorț? Ți-ai găsit momentul? Din cauză că merg să-mi ajut mama?
Încercă să bage în glas o umbră de superioritate, de parcă vorbea cu un copil neastâmpărat. Dar calmul Ruxandei, poziția ei dreaptă, privirea neclintită îi dărâmară toate fortificațiile. Nu glumea. Nu trăgea pe sfoară.
— Sunt sănătoasă la cap, Andrei. Poate pentru prima dată în doi ani. Nu pleci pentru că mergi la mama. Pleci pentru că acolo rămâi. Cu gândul, cu trupul, cu tot. Tu nu ești aici. Viața ta e acolo, la gardul mamei, la acoperișul mamei. Aici doar dormi între două campanii de vitejie.
Sări de pe scaun. Bucătăria mică devenise dintr-o dată prea strâmtă, plină de revolta lui. Începu să pășească de la frigider la fereastră, fluturând mâinile, de parcă ar fi vrut să alunge vorbele ei ca pe niște muște.
— Da’ ce tot îndrugi acolo? Ce altă viață? Muncesc pe două slujbe ca să trăim decent, ca să strângem fiecare leu pentru apartamentul ăsta! Nu plec la crâșmă cu prietenii, nu plec în concediu! Plec să muncesc! Să ajut singurul om care m-a crescut! Iar tu, tu stai aici, la cald, și-mi arunci în față niște prostii! Tu nu ai de unde să știi ce înseamnă datoria!
A aruncat pe masă tot ce strânsese pentru astfel de momente: oboseala, slujbele, datoria sfântă. Era scutul lui, arma lui veche care o făcea, de fiecare dată, să tacă și să se simtă vinovată. Astăzi nu merse. Ruxanda nici măcar nu clipi. Rămase pe scaun, iar neclintirea ei spunea mai mult decât toate umblăturile lui prin bucătărie.
— Înțeleg tot, Andrei. Înțeleg că mama ta e mama ta. Nu te pun să alegi. Tu ai ales de demult, doar că nu voiai să-ți spui asta. Iar eu m-am săturat să mă prefac că nu văd. M-am săturat să fiu pe locul doi, după țigle și după scânduri pentru gard.
— Da’ ce tot vorbești, Ruxanda? Hai, lasă…
— Dacă tot pleci pentru trei luni, atunci mai bine divorțăm. Pentru că mie mi s-a urât să fiu singură mai mult decât împreună. Prefer să fiu singură de tot, decât să fiu singură lângă tine.
Se opri, holbându-se la ea, cu o mirată și sinceră neînțelegere în privire. Chiar nu înțelegea. În capul lui, el era eroul care se rupea în două între datorie și familie. Iar ea, nerecunoscătoarea, nu vedea asta. Își dădu seama că argumentele n-o mai ating. Ajunsese într-un impas, iar din impasul ăsta exista o singură ieșire, un telefon salvator.
Își smulse telefonul de pe pervaz, își întoarse spatele și formă numărul. Vorbea încet, dar în liniștea încordată a bucătăriei fiecare cuvânt răsuna ca un claxon.
— Mamă, salut. Da, totul e bine… aproape. Uite, Ruxanda a făcut o criză de nervi. Da, din cauza plecării. Îți vine să crezi? Zice că dacă plec, divorțăm… Nu glumesc. Zice că te aleg pe tine, nu pe ea… Nu știu ce i-a venit! De la nimic! Da… da, și eu așa zic. Bine, mamă. Te aștept.
Rezemă telefonul pe masă cu aerul unui șahist care tocmai dă șah-mat. Acum avea susținere. Trupe grele. Mama urma să vină.
N-au așteptat mult. Douăzeci de minute, poate o jumătate de oră. Timpul nu s-a scurs în liniște și nici într-o jenă mută. Andrei, prinzând aripi noi, își turnă teatral niște ceai, puse ibricul pe foc, se așeză la loc și începu să se uite în telefon, de parcă ar fi studiat deja devizele pentru acoperiș. Era în lumea lui, lumea treburilor serioase, unde supărările mărunte ale femeilor n-au ce căuta. Ruxanda nu se mișcase din loc. Nu s-a atins de cina rece, nu s-a ridicat să strângă masa. Stătea dreaptă ca o lumânare, transformată într-un martor mut. Liniștea ei nu mai era una pasivă. Era liniștea unui om care luase o decizie și aștepta doar momentul s-o pună în aplicare.
Soneria sună scurt, imperios. Nu întrebă: anunță. Andrei sări ca ars și se duse să deschidă. În prag stătea Mărioara. Nu semăna deloc cu o bătrână ramolită, gata să moară dacă nu-i face băiatul gardul. Era înaltă, voinică, cu buzele strânse, cu o privire care cântărea omul din prima clipă. Intră în casă ca un inspector sosit în control. Își scoase paltonul gros în tăcere, îl agăță în cui și, fără să se uite măcar o dată spre Ruxanda, înaintă spre bucătărie. Geanta mare de piele, ca o servietă de doctor, izbi moale taburetul. Teritoriul era marcat.
— Ia zi, băiatul mamii, ce s-a întâmplat pe la voi? — zise ea, adresându-se numai lui Andrei, de parcă Ruxanda nici nu exista.
Andrei, primind armata mult-așteptată, începu să povestească. Își expuse versiunea: el, victima; Ruxanda, nevasta egoistă și nemulțumită, care nu pricepe lucrurile simple. Vorbea despre datorie, despre ajutor, despre mama sfântă.
Mărioara asculta, dând încet din cap. Apoi se răsuci spre Ruxanda. Privirea ei era rece ca a unui chirurg înainte de operație.
— Eu i-am spus mereu lui Andrei că familia se face cu respect, Ruxanda. Respect față de părinți, față de datorii. Bărbatul se cunoaște nu pe canapea, ci după grija lui pentru cei dragi. Pentru toți cei dragi. Iar o nevastă trebuie să-i fie sprijin, nu piatră de moară.
Ruxanda tăcea. Îi privea pe amândoi: pe fecior, căutând aprobarea în ochii mamei, și pe mama, gata să apere puiul. Erau un bloc, un monolit de granit. Iar ea, Ruxanda, nu era decât un colț rupt, rătăcit printre ei.
— Mamă, eu i-am explicat totul! — sări Andrei, simțindu-se pe deplin îndreptățit. — Că nu e un moft, e o necesitate! Că robinetul poate să mai aștepte, dar acoperișul găurit nu! Dar ea nu vrea să audă.
— Așa se întâmplă când omul nu vede decât nasul lui, — oftă Mărioara cu compasiune, uitându-se iar la Ruxanda. — Când confortul propriu e mai presus de orice. Bărbatul tău nu se duce să se odihnească, se duce să muncească pentru binele vostru. Iar tu îi pui bețe în roate.
Presiunea creștea. Vorbeau pe rând, completându-se unul pe altul, făcând un cerc de acuzații. Nu urlau. Vorbeau domol, cu o condamnare dreaptă în glas, și asta era mai rău decât orice urlet. O striveau în cuvinte, o făceau să se simtă mică, vinovată, absurdă. Atunci Ruxanda ridică ochii. Nu se uită la soacră. Se uită drept la Andrei, la bărbatul care stătea alături de altă femeie și, în cor cu ea, își omora căsnicia.
— Am spus deja: pleci, divorțăm. Ce nu e clar?
Rostise fraza nu ca o întrebare, nu ca o amenințare, ci ca o constatare. Un verdict care nu se mai discută.
Fața Mărioarei se prefăcu în piatră. Buzele i se subțiară.
— Așa, ultimatum? Tu vrei să-i impui tu condiții băiatului meu?
— Ai auzit, mamă? — răbufni Andrei, cu un rânjet dureros. — Uite-așa îmi răsplătește ea tot ce fac pentru ea! Vrea doar să scape de mine și de datoriile mele față de tine!
— Da’ tu ți-ai pierdut mințile, Ruxanda? — făcu un pas spre ea, cu fața congestionată deopotrivă de ofensă și de furie. — La primul semn, divorț? Crezi că m-ai speriat?
Mărioara veni lângă el, umăr lângă umăr. Frontul lor comun devenise aproape palpabil.
— Noi am trăit cu bărbatul meu patruzeci de ani, am trecut prin multe. Dar să-i spună nevasta bărbatului dacă are voie să meargă la mama lui… Așa ceva nu s-a pomenit. El nu se duce la străini, se duce acasă, acolo de unde l-ai luat.
Așteptau răspunsul. O ploaie de scuze, de țipete, de justificări. Pregăteau o noapte întreagă de morală și de acuzații, după care Ruxanda, frântă, avea să se predea și să-i facă bagajul. Erau convinși de forța lor, de dreptatea lor, de împărăția „mamă-fiu”.
Dar Ruxanda nu răspunse. Nu intră în jocul lor. Se ridică încet, fără o mișcare în plus. Pe fața ei nu se citea nici furia, nici disperarea. Doar o concentrare goală, arsă. Îi ocoli, rămase în picioare în mijlocul bucătăriei, și intră în dormitor.
— Vezi, mamă, fuge! — șopti Andrei, cu o satisfacție crudă. — N-are ce răspunde!
Mărioara clătină din cap cu dispreț, convinsă că nora s-a dus să plângă în pernă.
Peste un minut, Ruxanda se întoarse. Ducea în mâini geanta mare de voiaj a lui Andrei. Nu cea cu care mergea el la conferințe, ci una veche, roasă, cu care umbla mereu la mama. O lăsă pe jos, în mijlocul bucătăriei, și trase fermoarul. Sunetul sec îi făcu pe amândoi să amuțească.
Ruxanda ieși și se întoarse cu o grămadă de haine. Nu cotrobăi prin dulap, nu răvăși sertarele. Luă exact lucrurile de pe raftul unde le ținuse pentru „drumul la mama”. Tuși niște pantaloni vechi de lucru, un pulover gros de lână, pe care Andrei îl purta doar la țară, două bluze decolorate. Le aruncă în geantă, metodic, fără grabă. Ca o soră medicală care își pregătește trusa pentru operație.
— Ce faci? — vocea lui Andrei tremură, pierzându-și orice urmă de siguranță.
Ruxanda nu răspunse. Se duse în hol, se întoarse cu ghetele lui grele de iarnă, încă mânjite de lutul de anul trecut. Le aruncă în geantă peste pulover. Fiecare gest al ei era o lovitură mai adâncă decât o sută de cuvinte. Nu arunca hainele. Îl echipa pentru drumul din care nu se va mai întoarce.
— Oprește comedia! — strigă Mărioara. — Ruxanda, auzi tu? Oprește-te!
Dar Ruxanda se făcea că n-aude. Trase fermoarul. Se duse la cuierul cu chei. Pe cuier atârnau două mănunchiuri: al ei și al lui. Îl luă pe al lui. Zăngănitul metalic sună ca o sentință. Andrei își privi cheile în mâna ei, și abia atunci, ca prin ceață, începu să înțeleagă. Nu era o șaradă. Nu era un spectacol. Era un capăt.
Ruxanda deschise ușa apartamentului, scoase bagajul pe palier. Apoi se întoarse, își puse cheile lui în buzunarul halatului, trase ușa după ea, se întoarse la cei doi rămași încremeniți și spuse cu vocea ștearsă:
— Gata, acum ești gata. Poți pleca. Mama te așteaptă.
Și închise ușa. N-a trântit-o, nu s-a descuiat, nu a pus lanțul. Doar a închis-o încet. Dar pentru Andrei și Mărioara, rămași pe palier alături de geanta orfană, acel clic sec a răsunat ca un tunet.
Câștigaseră. El era liber s-o ajute pe mama lui. Doar că acasă nu mai avea.
Și uneori, cea mai mare înfrângere vine exact când ești convins că ai pus punctul pe i. Pentru că o femeie poate să ierte mult, dar nu și să fie mereu a doua. Iar un bărbat care uită să fie soț nu trebuie să se mire când, într-o zi, nu mai are o casă în care să se întoarcă.
