„Am hotărât: sâmbătă merg la mama. O să stau vreo trei luni, probabil.”
Cuvintele au căzut pe masă, între farfuria cu cartofi prăjiți și castronul cu salată. Au căzut ușor, banal, ca firimiturile de pâine. Andrei le spusese fără să ridice ochii din farfurie, agățând cu furculița o bucată rumenă de pui. Pentru el, treaba era tranșată. Doar un fapt rostit la cină. Nici măcar nu se uita la Doina, atât de sigur era că va auzi obișnuitul „bine” rostit cu oboseală ori, în cel mai rău caz, câteva oftaturi ritualice.
Dar răspuns nu veni. Doar zgomotul propriei mestecări se auzi deodată asurzitor. Ridică privirea. Doina nu se mișcase. Furculița ei zăcea lângă farfurie, la care nu se mai atingea. Nu se uita la el. Se uita în perete, dar era limpede că nu vedea nici tapetul decolorat, nici ceasul de bucătărie. Se uita într-un gol care se căscase chiar în mijlocul bucătăriei lor. Fața îi era liniștită, aproape fără viață, și asta îl speria pe Andrei mai tare decât orice criză de isterie.
— N-ai nimic de zis? întrebă el, deja cu o urmă de iritare în glas. Tăcerea ei era o sfidare. — Trebuie reparat gardul la mama, trebuie schimbat acoperișul de pe verandă. Singură nu se descurcă.
Vorbea răspicat, enumerând treburile bărbătești care, în mintea lui, nu puteau sta alături de viața lor de la oraș. Era armura lui, atuul de neschimbat pe care îl punea pe masă pentru a treia oară în doi ani de căsnicie. Trei luni atunci, două și jumătate anul trecut, acum iar trei. În total, aproape un an de viață pe drumuri. Un an dat gardurilor și acoperișurilor.
Doina întoarse încet capul spre el. Îl privi lung, cercetător, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. Nu ca pe un soț, ci ca pe un străin care s-a așezat din greșeală la masa ei. În ochii ei nu era nici jignire, nici furie. Doar o curiozitate rece, detașată.
— Andrei, rosti ea încet, dar vocea ei răsună limpede în aerul înghețat. — La noi în bucătărie robinetul pică de o lună. Îți amintești? Ți-am spus de trei ori. Pic, pic. Mai ales noaptea se aude.
El clipi pierdut. Robinetul? Ce caută robinetul acum?
— Păi, aș fi chemat instalatorul, dacă soțul nu are timp de așa ceva, mormăi el, simțind cum încrederea începe să-i crape.
— N-am nevoie de instalator, Andrei. Am nevoie de soț. Aici, în casa asta. M-am măritat, nu m-am înscris la clubul nevestelor de marinari, să aștept lună de lună după căpitanul meu. Numai că voiajul tău e mereu în aceeași direcție.
El începu să fiarbă. Discuția nu mergea după scenariul lui. Ea îndrăznea să-i stea împotrivă, să compare sfânta lui datorie de fiu cu un robinet care pică.
— Tu nu înțelegi! E mama! Cine s-o ajute, dacă nu eu? N-are pe nimeni! E femeie, nu poate să pună singură acoperiș!
Era argumentul lui cel din urmă. Fier. De nespart. Mereu funcționase.
Doina zâmbi strâmb, dar zâmbetul nu ajunse la ochi.
— Ai dreptate. Mama trebuie ajutată. E sfânt.
Andrei răsuflă ușurat. Iată, ajunsese la ea! Acum o să mai ofteze, poate o să-i pună niște șosete în geantă. Dar Doina continuă, cu vocea tot mai rece, ca gheața.
— Atunci hai s-o facem așa. Mănânci, îți strângi lucrurile și te duci la ea. Ajuți cu gardul, cu acoperișul, cu grădina, cu ce-o fi nevoie. Și rămâi acolo. Pentru că dacă preferi să fii fiu, nu soț, eu nu te opresc. Poți să te socotești liber. Îți trimit pe mesaj adresa instanței. Depui divorțul după ce termini gardul.
O clipă, Andrei crezu că a auzit greșit. Că e o glumă proastă, dintr-o proastă dispoziție ori dintr-o migrenă. Încercă să râdă, dar sunetul îi rămase în gât, transformat într-un hârâit. Pune furculița pe masă. Pofta de mâncare dispăruse, lăsând în gură un gust metalic.
— Doina, ce faci? Ți-ai pierdut mințile? Ce divorț? Pentru că mă duc să-mi ajut mama?
Încercă să bage în glas o notă de îngăduință, ca și cum ar fi vorbit cu un copil mofturos. Dar liniștea Doinei, poziția ei dreaptă și privirea ei directă îi dărâmară scutul. Nu juca teatru. Nu blefa.
— Sunt în toate mințile, Andrei. Poate pentru prima dată în doi ani. Nu e din cauză că pleci. E din cauză că rămâi acolo. Cu gândul, cu trupul, nu contează. Tu nu ești aici. Nu ești cu mine. Viața ta e acolo, la gardul și acoperișul mamei. Aici doar dormi, între câte o faptă filială.
Sări de pe scaun. Bucătăria mică se umplu numaidecât de indignarea lui. Începu să meargă de la frigider la fereastră, fluturând din mâini, de parcă ar fi alungat vorbele ei ca pe niște muște.
— Dar ce tot spui? Ce viață de-a mea? Muncesc pe două slujbe ca să trăim cum trebuie, ca să ținem apartamentul! Nu mă duc la crâșmă cu amicii, nu plec la mare! Mă duc să muncesc! Să-mi ajut singura rudă care m-a crescut! Iar tu, tu stai aici, în căldură și confort, și-mi arunci în față asta! Tu nu ai cum să înțelegi ce e datoria!
Îi aruncă tot ce strânsese pentru astfel de momente: oboseala, munca, datoria sfântă. Era scutul lui, arma lui verificată, care de fiecare dată o făcea să tacă și să se simtă vinovată. Numai că astăzi nu mai mersese.
Doina nu mișcă un deget. Imobilitatea ei vorbea mai tare decât toate drumurile lui prin bucătărie.
— Înțeleg tot, Andrei. Înțeleg că mama ta e mama ta. Nu-ți cer să alegi. Tu ai ales de mult, numai că ți-era frică să-ți spui. Iar eu m-am săturat să mă prefac că nu văd. M-am săturat să fiu pe locul doi, după țigle și după scândurile de gard.
— Ce tot îndrugi, Doina? Hai să nu mai vorbim prostii…
— Dacă tot pleci pentru trei luni la mama, poate chiar mai bine să divorțăm. Pentru că mie mi s-a acrit de atâta așteptat pe tine, plecat la ea.
Fața i se schimonosi. Se opri și se holbă la ea, cu o furie în care se amesteca o neînțelegere sinceră, de copil. Chiar nu pricepea. În lumea lui, el era un erou, un cavaler sfâșiat între datorie și casă. Iar ea, o nerecunoscătoare, nu prețuia asta. Înțelese că argumentele nu mai prind. Ajunsese într-un impas. Și în impas, ca de obicei, exista o singură ieșire: un singur telefon salvator.
Se întoarse brusc, smulse telefonul de pe pervaz și, întorcându-se demonstrativ, formă numărul. Vorbea încet, dar în liniștea încordată a bucătăriei fiecare cuvânt se auzea ca prin megafon.
— Mamă, salut. Da, totul e bine… aproape. Uite, s-a întâmplat o chestie… Doina s-a apucat să facă scandal. Da, din cauza plecării. Îți vine să crezi? Zice că dacă mă duc, divorțăm… Nu, nu glumesc, vorbește serios… Zice că te aleg pe tine, nu pe ea… Nu știu ce i-a venit! Dintr-o nimica toată! Da… Da, așa cred și eu. Bine, mamă. Aștept.
Închise și puse telefonul pe masă, cu aerul cuiva care a făcut șah-mat. Se uită din nou la Doina. În privirea lui nu mai era nici urmă de nesiguranță. Acum acolo stătea o încredere rece, împrumutată. Nu mai era singur. Chemase întăriri. Artileria grea.
N-au așteptat mult. Douăzeci de minute, poate o jumătate de oră. Timpul n-a fost umplut cu liniște apăsătoare. Andrei, cu suflu nou, își turnă ceai, puse ibricul pe aragaz și se așeză la loc, lăsând să se înțeleagă că viața merge înainte, iar mofturile femeiești nu-s decât piedici. Nu se mai uita la Doina. Se uita în telefon, pe care derula niște scheme, ca și cum ar fi plănuit deja repararea acoperișului mamei. Era în elementul lui, în lumea treburilor bărbătești și a problemelor concrete, unde mofturile ei nu aveau ce căuta.
Doina nu se mișcase. Nu puse mâna pe mâncarea răcită, nu se ridică să strângă masa. Doar stătea, dreaptă ca o sfoară, prefăcută în tăcere într-o parte a mobilei. Liniștea ei nu mai era pasivă. Devenise activă, ofensivă. Liniștea unui om care a luat o hotărâre și se uită, de pe mal, la cei care se mai zbat să schimbe ce e de neschimbat.
Soneria sună scurt și poruncitor. Nu întreba, ci constata. Andrei sări ca la comandă și se duse să deschidă. În prag stătea Viorica. Nu semăna deloc cu o bătrânică neputincioasă, gata să-și întindă mâinile după ajutor. Înaltă, falnică, cu buzele strânse și o privire ascuțită, intră în casă nu ca o oaspete, ci ca un inspector. Își scoase paltonul, îl agăță în cui, fără să se uite spre Doina, și trecu în bucătărie. Geanta ei, mare, de piele, coborî cu un bufnet pe scaun. Teritoriul era marcat.
— Na, spune, băiete, ce s-a întâmplat pe la voi? Tocmai eram la Smaranda, mă gândeam că mâine plecăm acasă împreună, și uite ce găsesc! zise ea, adresându-se numai lui Andrei, de parcă Doina nici n-ar fi existat.
Andrei, simțind sprijinul mult așteptat, începu să spună. Își prezenta varianta: el, victima; Doina, femeia egoistă și nerecunoscătoare, care nu înțelege lucrurile simple. Vorbea de datorie, de ajutor, de mama sfântă.
Viorica ascultă, dând încet din cap. Apoi se întoarse spre Doina. Privirea ei era rece ca mâna unui chirurg înainte de operație.
— Eu i-am spus mereu lui Andrei că familia se clădește pe respect, Doina. Respect față de părinți, față de datorii. Bărbatul se cunoaște nu după cât stă pe canapea, ci după cum își ocrotește oamenii apropiați. Pe toți oamenii apropiați. Iar nevasta trebuie să-i fie sprijin, nu piatră de gât.
Doina tăcea. Se uita la ei doi: la fiul care căuta aprobarea în ochii mamei, la mama gata să-și apere copilul de toată lumea, inclusiv de soția lui. Erau un bloc, un monolit, de care Doina rămăsese desprinsă, de prisos.
— Mamă, i-am explicat eu! o întrerupse Andrei, simțindu-se pe deplin îndreptățit. — Că nu-i un moft, e o nevoie! Robinetul poate să aștepte, dar acoperișul spart nu! Ea însă nu vrea să audă!
— Așa e omul, când se gândește numai la el, oftă Viorica, cu un aer de compătimire, iarăși spre Doina. — Când confortul lui e mai presus de toate. Soțul tău nu se duce la distracție, se duce să muncească, și pentru binele vostru, inclusiv pentru al tău, pe viitor. Iar tu îi pui bețe-n roate.
Presiunea creștea. Vorbeau pe rând, se completau unul pe altul, formând un cerc strâns de acuzații. Nu strigau. Vorbeau domol, cu o osândire dreaptă, mult mai grea decât orice strigăt. Încercau s-o strivească, s-o facă să se simtă mică, vinovată, nerecunoscătoare. Atunci Doina ridică ochii. Nu se uită la soacră. Se uită drept la Andrei, la bărbatul care stătea alături de altă femeie și, în cor cu ea, își dărâma propria familie.
— Am zis: pleci — divorț! Ce nu e clar?
N-a spus-o ca pe o întrebare și nici ca pe o amenințare. A spus-o ca pe o constatare. Un verdict. Gata, nu se mai discută.
Fălcile Vioricii se înțepeniră. Buzele i se făcură o linie subțire, crudă.
— Așa, deci… Ultimatumuri. Tu, la urma urmei, îi pui condiții fiului meu?
— Ai auzit, mamă? strigă el, cu un râs amar. — Uite recunoștința pentru tot ce fac eu pentru ea! Vrea numai să scape de mine și de datoriile mele față de tine!
— Așa ai hotărât, da? Făcu un pas spre ea, cu fața congestionată de amărăciune și mânie dreaptă. — N-ai făcut-o cum vrei tu, și gata, divorț? Crezi că m-ai speriat?
Viorica îl sprijini, făcând un pas și ea, umăr lângă umăr. Frontul lor comun deveni aproape fizic.
— Am trăit cu tatăl tău patruzeci de ani, de toate am avut. Da’ să-i spună nevasta bărbatului dacă merge ori nu la mama lui… O asemenea rușine n-am avut. El nu se duce la niscai străini, se duce în casa lui, de unde tu l-ai luat!
Așteptau un răspuns. Vorbe, justificări, strigăte. Erau gata pentru o noapte de morală și învinuiri, după care Doina, înfrântă, avea să cedeze și să-i pună lucrurile în geantă. Erau siguri de puterea lor, de dreptatea lor, de granitul alianței „mamă și fiu”.
Dar Doina n-a răspuns. N-a intrat în ceartă. În schimb, se ridică încet, fără o mișcare inutilă, de la masă. Pe fața ei nu se citea nici furie, nici disperare. Doar o concentrare goală, arsă. Trecu pe lângă ei, care stăteau în mijlocul bucătăriei, și ieși în hol.
— Vezi, mamă, a fugit! șopti biruitor Andrei. — N-are ce să mai zică!
Viorica doar pufni disprețuitor, sigură că adversara s-a retras în dormitor să plângă și să se miluiască.
Peste un minut, Doina se întoarse. În mâini ducea geanta mare de voiaj a lui Andrei. Nu cea cu care mergea el, rar, în delegații, ci una veche, roasă, cu care pleca mereu la mama. O puse fără un cuvânt în mijlocul bucătăriei și deschise fermoarul. Sunetul sec, sfâșietor, îi potoli pe amândoi.
Doina ieși iar și veni cu un maldăr de haine. Nu cotrobăi prin dulap, nu trase sertarele. Luă exact ce era pe raftul de sus, rânduit de ea, cu grijă, pentru „nevoile mamei”. Aruncă în geantă pantalonii lui vechi de lucru, cu genunchii decolorați, puloverul gros de lână pe care-l purta doar acolo și câteva tricouri scofâlcite. Făcea totul cu o metodă rece, fără grabă, ca o soră care pregătește instrumentarul pentru operație. Mișcările îi erau exacte, măsurate.
— Ce faci? Glasul lui Andrei tremură, pierzându-și orice siguranță.
Doina nu răspunse. Trecu prin hol și se întoarse cu bocancii grei de munte, care păstrau încă pe ei lutul de anul trecut. Îi aruncă în geantă peste pulover. Fiecare gest al ei lovea mai tare decât un cuvânt. Nu-i arunca lucrurile. Îl pregătea de drum. Drumul de pe care, pentru ea, n-avea să se mai întoarcă.
— Lasă circul! strigă Viorica, simțind că situația îi scapă. — Doina, îți spun eu, lasă circul!
Dar Doina era ca surdă. Închise fermoarul. Apoi se duse la cuierul din bucătărie. Atârnau două seturi de chei. Al ei și al lui. Luă cheile lui. Zăngănitul metalic, în tăcerea care se lăsase, sună ca o sentință. Andrei se uita la cheile lui în mâna ei, și în sfârșit începea să înțeleagă. Nu era un bluff. Nu era un spectacol. Era o execuție.
Ea se apropie de geantă, deschise cu calm un buzunar lateral, scoase de acolo al doilea rând de chei de la casă și îl puse în geantă. Gata. Ultima tușă.
Prinse geanta grea și, fără să se aplece, o duse până la ușa din față. Descui, deschise larg și așeză geanta pe palier. Apoi se întoarse. Se uită nu la soț, ci la amândoi, acolo, în prag, încremeniți, goliți de trufie, izbiți de metoda aceea rece și nemiloasă. Privirea ei era senină.
— Iată, acum ești gata, zise ea cu un glas neted, fără pic de emoție. — Poți să pleci. Mama te așteaptă.
Și închise ușa. N-a trântit-o, n-a încuiat-o. Doar o închise, retezându-i pe amândoi de viața ei. Pocnetul broaștei fu scurt, obișnuit. Dar pentru Andrei și Viorica, rămași pe palierul întunecat, lângă o geantă rătăcită, sună mai tare decât orice trăznet. Câștigaseră. Era liber să plece la mama. Numai că acasă nu mai avea ce căuta.
