Îmi amintesc și acum prăvălia sătească pe care toți o numeau simplu bufet. Copiii din împrejurimi se abăteau adesea pe acolo să cumpere caramele ori biscuiți. Mie însă mi se întâmpla rar să am bani de dulciuri. De obicei mama îmi strecura câțiva lei mărunți, pe ascuns de Ștefan.
Înainte să intru în prăvălie, prietena mea de alături se uita întâi pe geam. Verifica dacă nu cumva stătea tata lângă tejghea. Dacă-l vedea acolo, mă întorceam acasă, fiindcă știam că n-o să-i convină. Dar dacă în locul lui zărea pe nea Nicolae Ceban, totul se schimba.
Nea Nicolae mă zărea de cum pășeam pragul. Îi zâmbea vânzătoarei, pe care o chema Doina Croitoru, și-i spunea să-mi dea cea mai mare ciocolată din vitrină. Apoi scotea portofelul și zicea că plătește el.
Într-o zi Doina l-a întrebat de ce cumpără atâtea dulciuri pentru fata Ilenei, pe când altor copii le cântărea doar o sută de grame de bomboane. Nea Nicolae a ridicat din umeri și a răspuns că-i este pur și simplu milă de copilul care rareori are parte de asemenea bunătăți. Doina nu a comentat, pentru că pentru ea importantă era încasarea zilei.
În casa noastră n-a fost niciodată liniște. Ștefan Munteanu nu m-a iubit de când mă știu. Îi ajungea orice fleac: o încălțare așezată altfel, o farfurie prost spălată sau chiar numai felul în care mă uitam la el. Când începea să ridice glasul, mama sărea mereu între noi. Se făcea scut cu trupul ei, îl ruga să se potolească și să nu se atingă de copil. Atunci el se aprindea și mai tare, spunea că ea a adus în casă nu știu pe cine, iar acum mai îndrăznește să-i stea împotrivă. Eu nu înțelegeam atunci înțelesul tuturor cuvintelor, dar îmi era frică pentru mama.
Frumusețea maică-mii rămăsese doar în câteva fotografii vechi, pe care le păstra într-o cutie de lemn la fundul dulapului. În pozele acelea zâmbea liniștită, cu fața deschisă și odihnită. La vârsta ei, multe femei din sat arătau încă bine. Mama însă se veștejise devreme. Cine avea vina? Viața de familie.
Ștefan găsea mereu pricină de nemulțumire, chiar și atunci când totul era făcut cum nu se poate mai bine. Oamenii din sat se minunau și nu înțelegeau ce-i lipsește omului. Avea gospodărie mare, casă temeinică, curte îngrijită. Eu învățam la școală numai cu zece, mă purtam exemplar și apoi am intrat fără probleme la facultate la Chișinău. Mama nu-l contrazicea niciodată pe bărbat. Tăcea și îi împlinea toate poftele, doar-doar s-o cruțe de o nouă ceartă.
Când am plecat în sfârșit la studii, am simțit o ușurare uriașă. În oraș însă nu puteam să-mi scot din gând mama, care rămăsese singură în sat. Rareori, când vorbeam la telefon sau când veneam acasă în week-end, o întrebam de ce se poartă tatăl așa cu noi. Îi spuneam că nu simt de la el niciun strop de dragoste și că mi se pare că nici pe ea n-o iubește. Mama pleca ochii în jos, schimba vorba, zicea că el are un caracter greu și la asta trebuie să te obișnuiești. „Anii vor trece, totul se va așeza”, îmi spunea. Mă ruga să nu mă gândesc la rele și să-mi văd de școală.
După terminarea facultății, am hotărât să nu mă mai întorc în sat. Mi-am găsit de lucru economistă la o întreprindere mare din capitală. Am primit o odaie în căminul de nefamiliști. Era al meu, un loc unde nimeni nu-mi putea dicta. Acolo l-am cunoscut pe Andrei Popescu, tânăr specialist la aceeași întreprindere. Ne întâlneam des la muncă, apoi am început să luăm prânzul împreună și să ne plimbăm prin oraș după schimb.
Când, după un an, Andrei mi-a cerut să-i fiu soție, am fost cât se poate de fericită. Îmi vedeam deja nunta, rochia albă în care aveam să dansez, și bucuria mamei. Îmi doream din tot sufletul ca măcar vestea asta să-l îmblânzească pe Ștefan și să-i trezească un pic de căldură părintească.
În următorul week-end m-am dus în sat ca să le spun părinților planurile mele. La cină am anunțat, cu glas calm, că mă mărit. Mama a izbucnit în lacrimi de bucurie, iar ochii i s-au umplut de o lumină pe care n-o mai văzusem de mult. Începuse să vorbească despre pregătiri, despre cum să organizeze totul. Tata n-a zis o vorbă. A lăsat furculița pe masă, s-a ridicat și a ieșit din casă. Toată seara n-a mai intrat în odaie.
Mai târziu, rămasă cu mama în bucătărie, am aflat cu inima strânsă că Ștefan nu vrea să dea bani pentru nuntă și nici nu are de gând să ia parte la ea.
Când m-am întors în oraș și i-am povestit lui Andrei, el m-a îmbrățișat și mi-a zis că n-avem nevoie de bani de la nimeni, că o să ne descurcăm singuri. Îmi era tare rușine de părinții lui. Mă gândeam mereu ce-or să creadă despre familia mea, de ce tatăl meu îmi arată atâta dușmănie. Am hotărât să facem o nuntă modestă la cantina întreprinderii, cu cei mai apropiați prieteni și cu rudele lui Andrei. Tata n-a venit. Tuturor celor care întrebau unde e, mama le răspundea scurt că s-a îmbolnăvit deodată și n-a putut face drumul.
Înainte de începerea petrecerii, mama stătea cu mine într-o odăiță și mă ajuta să-mi aranjez vălul de mireasă. Mâinile îi tremurau, iar în ochi îi stăteau lacrimile. Se uita la mine cu un dor atât de adânc, că mi-era rușine. Mi-a șoptit că are înaintea mea un păcat mare și mă roagă s-o iert pentru toate. Am crezut că o doare numai lipsa tatălui și sărăcia nunții. Am îmbrățișat-o, i-am spus să nu-și facă griji, că lipsa lui Ștefan rămâne pe conștiința lui, iar eu și Andrei vom fi fericiți. Mama doar a dat din cap, dar toată seara a rămas palidă și îndurerată.
După nuntă, mama a început să se piardă văzând cu ochii. Slăbise mult, se mișca încet, se plângea mereu de oboseală. A venit de câteva ori să mă vadă la Chișinău. Stătea mult la bucătărie, începea o vorbă importantă și se oprea la jumătate, fără să-și găsească curajul. N-a mai apucat să spună ce avea pe suflet.
La înmormântarea ei, Ștefan s-a purtat ciudat. N-avea nicio emoție pe chip, n-a vărsat o lacrimă și n-a stat de vorbă cu nimeni. Mi-a fost tare greu să privesc atâta răceală. După ce s-a terminat totul, ne-am întors în casa goală să-mi iau lucrurile. M-a oprit chiar în prag. M-a privit cu ochii lui aspri și mi-a zis cu răutate că acum, când mama nu mai este, pe mine nu mă mai așteaptă nimeni acolo și n-am ce căuta. Cu vorbele acelea s-a rupt definitiv orice legătură dintre noi.
Au trecut anii. Cu Andrei am clădit o familie puternică, avem doi copii minunați. Ne-am mutat într-un apartament nou, iar viața ne curgea domol, cu pace. Dar n-am uitat-o niciodată pe mama. Veneam des la cimitir, îi aduceam flori și stăteam lângă ea. Când treceam pe lângă fosta noastră gospodărie, îl vedeam pe Ștefan tot atât de harnic prin curte, dar nu mă opream niciodată. Casa aceea îmi ajunsese străină. Îmi spuneam că orice alt părinte s-ar fi bucurat de izbânzile copilului lui, s-ar fi mândrit cu nepoții, și-ar fi așteptat în vizită. Doar el, nu.
Toamna trecută am venit iar la cimitir. Era frig, cerul cenușiu, iar vântul adia dinspre dealuri. De departe am văzut un bărbat lângă monumentul mamei. Mi s-a strâns inima, crezând că e Ștefan. Dar, apropiindu-mă, l-am recunoscut pe nea Nicolae Ceban. Purta o geacă veche și groasă și tot scotea florile uscate, pe care le prinsese deja bruma.
– Bună ziua, nea Nicolae, am zis liniștită, oprindu-mă lângă gard. Nu vă așteptam aici. Ați venit să dați o mână de ajutor?
El s-a întins încet, și-a pus mâinile în șale și a oftat din greu. Fața îi era brăzdată de riduri, iar privirea îi era obosită.
– O, bun venit, Vioricuța mea, mi-a răspuns cu glas răgușit. Am zis să curăț puțin, că uscătura strică tot locul. Trebuie să fac ordine până nu îngheață pământul.
– Ce fel de Vioricuța? am zâmbit eu. Fata mea cea mare se pregătește de nuntă. Curând avem o nuntă în casă. Ce repede trece timpul.
– Da, repede, mi-a dat dreptate, frecându-și spinarea. Of, tare mă doare spatele de o vreme. Mai ales când se schimbă vremea. Uite, s-au strâns norii; până seară o să avem omăt.
A tușit înfundat, și-a plecat ochii spre pământ, apoi s-a uitat la mine. Privirea i s-a făcut deodată serioasă, aproape încordată. A mutat greutatea dintr-un picior în altul, și-a șters mâinile de pantaloni și s-a apropiat.
– Știi, Viorica, a început el, și faptul că mi-a spus pe numele întreg m-a tulburat. Am dat cândva cuvântul unui om că n-am să deschid gura, că am să țin limba-n gură. Am tăcut mulți ani. Dar acum, când Ileana nu mai este de mult pe lumea asta, iar zilele mele se apropie de sfârșit, simt că nu mai pot duce povara asta. Trebuie să mă spovedesc la tine, ca să afli în sfârșit adevărul. Ai tot dreptul să-l știi. Ștefan Munteanu nu este tatăl tău adevărat.
Vorbele au sunat atât de neașteptat, încât la început mintea mea refuza să le primească. Stăteam și mă uitam la bătrân, simțind cum mi se răcește totul înăuntru.
Nea Nicolae a continuat cu glas scăzut, sec, fără prea multă emoție, ca și cum ar fi povestit o întâmplare obișnuită. Mi-a spus că în tinerețe el și mama mea s-au iubit mult. Mama trăia în partea de sus a satului, în capătul bogat, acolo unde își făcuseră case numai oamenii cu stare. Bunicii mei erau foarte mândri, se uitau cu dispreț la cei mai săraci și visau pentru fata lor un ginere cu dare de mână. Mama se temea de părinții ei și-și ținuse legătura cu nea Nicolae în cea mai mare taină. Nici cea mai bună prietenă nu știa ce se întâmplă. Toată lumea se mira de ce fata de la primărie respinge toți flăcăii din sat. Se gândeau că așteaptă vreun pețitor de la oraș.
Adevărul a ieșit la iveală când mama și-a dat seama că va avea un copil. Când le-a mărturisit bunicilor, în casă a izbucnit un scandal cumplit. Bunica era gata de orice, numai de o nuntă cu nea Nicolae nu voia să audă. A început să caute un bărbat care s-o ia pe mama cât mai repede și să primească copilul ca al lui. Bunicul a fost de acord, spunând că pot da orice zestre, oricâți bani, orice avere, numai nea Nicolae să nu calce pragul casei lor.
Alegerea lor a căzut pe Ștefan. Era mult mai în vârstă decât mama, om posomorât, dar foarte practic și lacom la bani. Când i-au oferit un pumn de bani și o gospodărie nouă, în schimbul tăcerii și al căsătoriei, a acceptat numaidecât. A pus însă o singură condiție: să nu locuiască în același curte cu socrii. Așa că bunicii au lăsat casa nouă tinerilor și s-au mutat într-o casă veche și părăsită, la celălalt capăt al satului.
Pentru tot satul, vestea a fost o lovitură. Nimeni nu înțelegea de ce o fată tânără și frumoasă se mărită deodată cu un bărbat ursuz, de la care nu scoteai două vorbe. Nea Nicolae mi-a povestit că în ziua nunții lor a plouat cu găleata de dimineață până seara, iar pentru el a fost cea mai grea zi din viață. Ștefan, încă din prima zi, a purtat-o pe mama rău. N-o iubea, iar când m-am născut eu, necazul lui a crescut și mai mult. Mama, la rândul ei, nu și-a putut ierta slăbiciunea. Nu-și iubea bărbatul, se învinovățea că nu și-a apărat dragostea adevărată și nu și-a mai dorit copii de la el, de teamă să nu semene la fire cu Ștefan.
Peste câțiva ani, nea Nicolae a fost nevoit să-și facă și el o familie. S-a însurat cu o femeie care avea un copil din prima căsătorie, l-a crescut ca pe al lui, apoi au mai avut un băiețel. Încerca să trăiască o viață normală, dar de fiecare dată când mă vedea pe uliță ori la bufet, îl durea sufletul. El știa că fata lui crește fără dragoste, dar nu putea schimba nimic. Singurul lucru pe care îl putea face era să-mi cumpere pe ascuns o ciocolată, ca să-i dea și el, măcar așa, un semn de grijă. Iar bunicii îl amenințaseră că dacă se apropie de mine sau va spune vreodată adevărul, va rămâne fără casă.
– Cam asta e toată povestea, Viorica, a încheiat nea Nicolae, oftând greu. Acum știi cum a fost.
Am rămas acolo, cuprinsă de tulburare. În mintea mea nu se așezau, una peste alta, toate lucrurile care-mi răsturnau copilăria. Dar înțelegeam acum de ce mă dușmănea Ștefan, de ce mama tremura în fața lui și de ce își ceruse iertare înainte de nunta mea.
– Tu, măiculiță, să n-o judeci prea aspru pe mama ta, a mai adăugat el, potrivindu-și căciula. Ei i-a fost atunci greu de tot.
S-a întors și a pornit încet pe cărare. S-a oprit lângă poartă, și-a ridicat pentru o clipă privirea spre cerul cenușiu, pe care începuseră să cadă primii fulgi mărunți de nea. A mormăit ceva în barbă, și-a făcut cruce spre poarta veche, apoi a pornit înspre sat, lăsându-mă singură cu gândurile mele și cu amintirea mamei.
Am înțeles atunci că iubirea cea adevărată nu dispare, chiar dacă tace ani la rând. Ea trăiește în faptele mărunte, în jertfele tăcute, și devine vizibilă abia când este prea târziu. Dar adevărul, oricât de târziu ar veni, poate vindeca rănile, dacă avem puterea să-l primim cu iertare în suflet.
