Îmi amintesc bine prăvălia sătească pe care toată lumea o numește simplu bufet. Copiii din sat se înghesuie mereu acolo să cumpere caramele sau fursecuri. Mie îmi pică rar bani de dulciuri. De obicei, mama îmi strecoară câțiva lei pe ascuns, ca să nu afle tata.
Înainte să intru în prăvălie, prietena mea vecină se uită întâi pe fereastră. Se asigură că nu cumva e tata înăuntru. Dacă stă el lângă tejghea, mă întorc și pornesc spre casă, pentru că știu că ar fi nemulțumit de apariția mea. Dar dacă în locul lui se află unchiul Nicolae, vecinul nostru, lucrurile stau cu totul altfel.
El mă zărește din prag, îmi zâmbește cald și o strigă pe vânzătoarea Mărioara să-mi dea cea mai mare ciocolată din raft. Unchiul Nicolae repetă întotdeauna că plătește el, apoi scoate portofelul. Vânzătoarea Mărioara îl întreabă într-o zi de ce cumpără așa de des dulciuri pentru fiica Vioricăi, în timp ce altor copii le cântărește doar câte o sută de grame de bomboane obișnuite. Unchiul Nicolae dă din umeri și spune că pur și simplu îi pare rău de copilul care rareori vede astfel de bunătăți. Mărioara nu comentează, pentru că cel mai important pentru ea rămâne încasarea zilei.
În casa noastră nu există niciodată liniște adevărată. Tata mă urăște pe față, și simt asta încă din frageda copilărie. Îl poate scoate din sărite orice fleac: o încălțăminte așezată strâmb, o farfurie spălată prost sau chiar o singură privire de-a mea. De fiecare dată când începe să ridice glasul, mama se repede să se pună între noi. Mă acoperă cu trupul ei și îl roagă să se liniștească, să nu se atingă de copil. Atunci tata se înfurie și mai tare, spune că ea a adus în casă nu știe pe cine, iar acum mai îndrăznește să-i stea împotrivă. Eu nu pricep atunci sensul multor cuvinte, dar mi se rupe inima pentru mama.
Frumusețea mamei a rămas doar în câteva fotografii vechi, pe care le păstrează într-o cutie de lemn, la fundul dulapului. În pozele acelea zâmbește, are fața odihnită și plină de viață. La vârsta ei, multe femei din sat încă arată minunat, dar mama s-a veștejit mult prea devreme. Cauza e viața de familie.
Tata găsește mereu un motiv de nemulțumire, chiar și atunci când totul e făcut perfect. Sătenii se miră între ei și nu înțeleg ce-i lipsește acestui om. Are gospodărie mare și îngrijită, casă solidă, curte ordonată. Eu învăț la școală numai cu note maxime, mă port exemplar și mai târziu intru fără probleme la institut la Chișinău. Mama nu-l contrazice niciodată pe tata; îi îndeplinește în tăcere toate poruncile, ca să nu stârnească o nouă ceartă.
Când plec, în sfârșit, la studii, simt o ușurare imensă. Dar în oraș gândurile despre mama, rămasă singură acolo, nu mă lasă. În convorbirile telefonice rare, ori când vin acasă în weekend, o tot întreb de ce tata se poartă astfel cu noi. Îi spun drept că nu simt din partea lui niciun strop de iubire și mi se pare că nici pe ea n-o iubește. Mama își pleacă ochii, schimbă vorba și zice că el are doar un caracter greu, că trebuie să mă obișnuiesc și că totul se va schimba cu timpul. Mă roagă să nu mă gândesc la lucruri urâte și să mă concentrez pe învățătură.
După ce termin institutul, aleg să nu mă mai întorc la sat. Îmi găsesc un post de economist la o întreprindere mare din oraș. Îmi dau o cameră mică în cămin, iar acolo am în sfârșit un spațiu al meu, unde nu trebuie să dau socoteală nimănui. Tocmai acolo îl cunosc pe Andrei, tânăr specialist la aceeași întreprindere. Ne întâlnim des la serviciu, apoi începem să luăm prânzul împreună și să ne plimbăm prin oraș după program.
După un an de relație, Andrei îmi cere să-i devin soție, iar eu mă simt nespus de fericită. Îmi imaginez nunta, rochia albă în care voi dansa, și bucuria mamei. Vreau să cred că măcar această veste îl va îndupleca pe tata să-și schimbe atitudinea și să arate un pic de căldură părintească.
În weekendul următor merg la sat să le spun părinților planurile mele. La cină, anunț liniștit că mă mărit. Mama izbucnește în plâns de bucurie, iar ochii i se umplu de o lumină caldă pe care n-o mai văzusem de mult. Începe să vorbească despre ce trebuie pregătit și cum ar fi mai bine să organizăm totul. Tata nu spune o vorbă. Pune furculița pe masă, se ridică și iese din casă. Nu se mai întoarce toată seara.
Mai târziu, când rămânem singure la bucătărie, mama îmi mărturisește oftând că tata refuză categoric să dea bani pentru nuntă și nici nu vrea să aibă vreo legătură cu evenimentul.
Când mă întorc la oraș și îi spun lui Andrei totul, el mă îmbrățișează tare și zice că nouă nu ne trebuie banii nimănui, că ne putem descurca singuri. Mi-e rușine în fața părinților lui și mă gândesc ce vor crede despre familia mea. Totuși, hotărâm să facem o masă modestă la cantina întreprinderii și să invităm doar prietenii apropiați și rudele lui Andrei. Tata nu vine la sărbătoare. Când oaspeții întreabă de el, mama răspunde scurt că s-a îmbolnăvit dintr-odată și nu a putut face drumul.
Chiar înainte de începutul mesei, stăm într-o încăpere separată, iar mama îmi aranjează voalul de mireasă. Mâinile îi tremură puternic, lacrimile îi ies mereu în ochi. Se uită la mine cu un dor atât de adânc, încât îmi devine stingheritor. Îmi șoptește că are în fața mea un păcat foarte mare și mă roagă să o iert. Atunci cred că e doar supărată din cauza lipsei tatei și a sărbătorii noastre modeste. O îmbrățișez, o rog să nu-și facă griji și îi spun că lipsa lui Ștefan rămâne pe conștiința lui, iar noi cu Andrei vom fi fericiți oricum. Mama doar dă din cap, dar fața ei rămâne palidă și întristată toată seara.
După nunta mea, mama începe să se stingă pe nesimțite. Slăbește foarte mult, mișcările îi devin lente, se plânge tot mai des de oboseală.
Vine de câteva ori la mine în oraș, stă mult la bucătărie, începe o discuție importantă, dar se oprește mereu la jumătate de cuvânt, de parcă n-ar îndrăzni să spună ce o apasă. Nu apucă să o facă.
La înmormântarea mamei, tata se poartă ciudat. Nu are niciun fel de emoție pe chip, nu varsă o lacrimă și nu vorbește cu nimeni din sat. Mă doare nespus să văd atâta răceală. După ce se termină totul, ne întoarcem în casa rămasă goală ca să-mi iau lucrurile personale. Tata mă oprește în prag. Se uită la mine cu ochii lui duri și îmi spune cu răutate că acum, când mama n-a mai rămas, pe mine nu mă mai așteaptă nimeni în casa asta și n-am ce căuta acolo. Cuvintele lui pun punctul final relației noastre.
Trec anii. Noi, cu Andrei, ne clădim o familie solidă, avem doi copii minunați. De curând am primit un apartament nou, iar viața noastră curge armonios și liniștit. Totuși, nu uit niciodată de mama. Vin regulat la sat, la mormântul ei, aduc flori și stau o vreme lângă ea. De fiecare dată când trec pe lângă fosta noastră gospodărie, îl zăresc pe tata îngrijindu-și curtea, dar nu mă opresc. Casa aceea îmi e cu totul străină. Mă gândesc adesea că orice alt bărbat în locul lui s-ar bucura de reușitele copilului său, s-ar mândri cu nepoții, te-ar aștepta cu drag în vizită. Numai el nu.
Toamna trecută vin din nou la cimitir. Ziua e rece, cerul e acoperit de nori gri. De departe zăresc un bărbat care stă lângă monumentul mamei și face ceva. La început mi se pare că e tata, iar inima mi se strânge de o presimțire urâtă. Când mă apropii, îl recunosc pe bătrânul nostru vecin, unchiul Nicolae. Poartă o geacă veche și groasă și smulge cu grijă florile uscate, deja pârlite de primul îngheț.
– Bună ziua, unchiule Nicolae, îl salut liniștită, oprindu-mă lângă gard. Nu mă așteptam să vă văd aici. Ați venit să dați o mână de ajutor la curățenie?
Bărbatul se îndreaptă încet, își pune mâinile pe șale și oftează greu. Fața îi e brăzdată de riduri, iar privirea pare sleită de oboseală.
– O, salutare, mărunțică, răspunde cu glas răgușit, întrebuințând vechea mea poreclă din copilărie. Uite, vezi, m-am gândit să ajut, pentru că florile uscate strică tot aspectul. Trebuie să fac ordine, până nu îngheață pământul de tot.
– Ce mărunțică mai sunt eu acum? zâmbesc ușor, încercând să păstrez un ton lejer. Fiica mea cea mare se pregătește de măritat, curând îi facem nunta. Timpul trece nemaipomenit de repede.
– Da, trece, încuviințează el și iar își masează spinarea. Of, mă doare rău spatele în ultima vreme, de nu mai pot. Mai ales când se schimbă vremea. Uite, s-au strâns norii, cu siguranță o să ningă până seara.
Unchiul Nicolae tușește de câteva ori, își coboară ochii spre pământ, apoi se uită din nou la mine. Privirea i se face dintr-o dată foarte serioasă și încordată. Își schimbă sprijinul dintr-un picior în altul, își șterge mâinile de pantaloni și se apropie.
– Știi, Sînziano, începe el, iar pentru că mă strigă pentru prima dată pe numele întreg, mă simt stingherită. Am promis demult unei persoane că nu voi scote o vorbă, că îmi voi ține gura închisă. Am tăcut mulți, mulți ani. Dar acum, când Viorica nu mai e demult printre noi, iar zilele mele se apropie de capăt, simt că nu mai pot duce povara asta în mine. Trebuie să mă spovedesc înaintea ta, ca să afli în sfârșit adevărul. Ai tot dreptul să știi de ce Ștefan s-a purtat așa cu tine și cu mama ta. Pur și simplu, el nu este tatăl tău adevărat.
Cuvintele acestea sună atât de neașteptat, încât la început nu-i prind sensul. Rămân locului și mă uit la bărbatul în vârstă, simțind cum totul mi se răcește înăuntru de la cele auzite.
Unchiul Nicolae vorbește mai departe. Glasul lui sună surd și egal, fără prea multe emoții, de parcă ar spune o istorie obișnuită. Îmi povestește că în tinerețe el și mama mea, Viorica, s-au iubit nespus de mult. Mama locuia atunci în așa-numitul colț bogat al satului, unde își ridicau case doar cei mai înstăriți gospodari. Familia ei era mândră, îi priveau cu dispreț pe sătenii mai săraci și visau să-i găsească fiicei un mire respectabil și avut. Mama se temea cumplit de părinții ei, așa că ținea relația cu Nicolae în cel mai mare secret. Nici cea mai bună prietenă nu știa că se întâlnesc. Toată lumea din sat își bătea capul de ce o fată frumoasă, care lucra la biroul satului, refuză toți flăcăii locului. Toți credeau că așteaptă un pețitor de la oraș.
Adevărul iese la iveală doar când mama își dă seama că ea și Nicolae vor avea un copil. Când le mărturisește părinților ei, în casă se stârnește un scandal cumplit. Mama fetei e atât de disperată, încât ar fi gata să facă orice, numai să nu admită o căsătorie cu vecinul sărac. Începe să caute cu frenezie un bărbat care ar accepta să se însoare repede cu Viorica și să-și asume un copil străin. Tatăl Vioricăi o susține întru totul pe nevastă-sa, spune că sunt gata să dea orice zestre, bani și avere, dar Nicolae nu va călca niciodată pragul casei lor.
Alegerea cade asupra lui Ștefan. Era cu mult mai în vârstă decât mama, avea un caracter mohorât, dar era practic și lacom de bani. Când i se oferă o sumă mare și o gospodărie întreagă, în schimbul tăcerii și al căsătoriei, acceptă pe loc. Pune însă o condiție dură: nu vrea să locuiască în aceeași curte cu socrii. Așa că părinții Vioricăi trebuie să lase casa nou construită tinerilor și să se mute într-o casă veche, părăsită, la celălalt capăt al satului.
Pentru tot satul, vestea e un șoc. Nimeni nu înțelege de ce o tânără frumoasă se mărită deodată cu un bărbat neprietenos, grosolan, de care nu scoți o vorbă. Unchiul Nicolae își amintește că în ziua nunții lor a plouat rece de dimineață, iar aceea a fost cea mai grea încercare din viața lui. Ștefan își arată atitudinea încă din prima zi. N-o iubește pe Viorica, iar când mă nasc eu, iritarea lui crește și mai mult. Mama nu reușește să-și ierte slăbiciunea, nu-și iubește bărbatul și se învinovățește neîncetat că nu și-a putut apăra dragostea. Nu vrea să mai aibă copii cu Ștefan, căci îi este teamă că ar moșteni firea lui grea.
După un timp, și unchiul Nicolae e nevoit să-și întemeieze o familie. Își ia de soție o femeie cu un copil dintr-o căsătorie anterioară, îi crește băiatul ca pe al lui, apoi au împreună încă un fiu. Încearcă să trăiască o viață normală, dar de fiecare dată când mă vede pe stradă ori lângă bufet, simte o durere adâncă. Știe că fiica lui firească crește fără iubire, dar nu are cum schimba ceva. Singurul lucru pe care îl poate face e să-mi cumpere în ascuns acea ciocolată de la bufet, ca să-și arate cumva grija. Părinții Vioricăi l-au amenințat atunci că, dacă măcar o dată va încerca să se apropie de mine ori să spună adevărul, îl vor lăsa fără casă.
– Asta e, Sînziano, încheie el încet, oferindu-mi o privire obosită. Acum știi tot adevărul.
Rămân uluită. Aceste fapte nu vor să-mi intre în cap, pentru că îmi răstoarnă complet imaginea despre copilăria mea și despre familia mea. Îmi devine limpede de ce Ștefan nu m-a putut iubi, de ce mama tremura mereu în fața lui și de ce îmi cerea iertare înainte de nuntă.
– Tu doar n-o judeca prea aspru pe mama ta, mai spune el încet, potrivindu-și căciula. Ei i-a fost atunci cumplit de greu.
Bărbatul se întoarce și pornește pe cărarea îngustă. Se oprește chiar la ieșire, ridică o clipă privirea spre cerul întunecat de toamnă, pe care se ivesc primii fulgi de nea. Își șoptește ceva, își face cruce spre poarta veche, apoi o ia încet spre sat, lăsându-mă singură cu gândurile mele și cu amintirea mamei.
