Îl găsiseră dimineața pe Ștefan, iar câinele urla din seara dinainte. Dochia auzea urletul peste două garduri, dar nu ieșise, pentru că Fulger urla adesea și de multă vreme nu se mai ridica pentru asta. Urletul era grav, se întindea ca o funie înțepată pe cer, și spre miezul nopții devenise o parte din noapte, ca vântul sau ca freamătul apei în țevi.
Polițistul veni pe la amiază, sigilă casa și plecă. Scrise hârtiile pe capota mașinii, fumă și se uită la câine, dar nu se apropie. Îi spuse Dochii de peste gard că trupul fusese dus la centrul raional și că trebuie căutate rudele. Apoi trânti portiera și o luă pe drumul de țară, lăsând în noroi două urme adânci de roți. Câinele rămase. Stătea în lanț, cu botul întins spre cer, și sunetul ieșea din el uniform, ca dintr-o țeavă pe care ai uitat s-o închizi. Nu era lătrat, nu era scâncet. Era urlet. Din acela care te doare undeva sub coaste dacă asculți prea mult.
Dochia stătea la portița ei și se uita peste drum la ograda lui Ștefan. Noroiul, după ploaia din noapte, lucea în urmele lăsate de mașini, iar din pământ venea un miros greu și ud, ca dintr-o grădină proaspăt săpată.
Gardul se înclinase, trei scânduri zăceau în urzici, dar portița se închidea cu sârmă, iar sârma era răsucită îngrijit, în patru spire. Bătrânul nu repara gardul, dar încuia portița în fiecare seară. Dochia știa asta, pentru că vedea de la fereastra bucătăriei cum ieșea la amurg și răsucea sârma cu degetele uscate. Traversă drumul, desfăcu sârma și intră în curte. Mirosea a pământ ud, a câine și a ceva acru – a apă stătută din butoiul de lângă șopron.
Fulger încetă să urle și întoarse capul. Roșcat, cu o dungă neagră pe spinare, mare, semăna cu un ciobănesc căruia cineva îi amestecase sângele cu cel de maidanez. Botul îi era cărunt, ochii galbeni, tulburi, ca ai câinilor bătrâni care au văzut mai mult decât trebuie.
Lanțul se întindea de la stâlp la zgardă. Gros, cu zale mari, de cinci metri. Dochia îl cunoștea de șapte ani. În fiecare vară, de la fereastră, îl vedea pe Fulger umblând în cerc și bătând o brazdă adâncă în pământ. Brazda ajunsese cu timpul până la gleznă, și în ea stătea apă de ploaie. Iarna, lanțul se acoperea de chiciură, iar zalele trosneau unele de altele în vânt. Dar acum Dochia văzu ceva ce nu văzuse niciodată: pe o parte, acolo unde lanțul se întindea cel mai tare, zalele fuseseră lustruite de atâta frecare. Metalul lucea ca un mâner de ușă pe care-l mângâi în fiecare zi. Câinele trăsese mereu într-o singură direcție. Nu se smucea, nu alerga în cerc. Într-una.
Lângă stâlp stătea un bol de aluminiu, îndoit, cu resturi de hrișcă. Hrișca se uscase, boabele se lipiseră de pereți, iar la suprafață se formase o pojghiță de grăsime. Alături, un alt bol cu apă în care plutea o frunză.
Ștefan își hrănise câinele dimineața în ziua în care murise. Sau în seara dinainte. Dochia se uită la bol și își potrivi basmaua pe cap, pentru că mâinile îi căutau ceva obișnuit. Șapte ani le spusese vecinilor că bătrânul își chinuie câinele. I-o spusese Brândușei de la magazin, i-o spusese Sânzienei, factorița, i-o spusese fiicei ei la telefon. Lanț, cușcă, hrișcă și nici o plimbare. O făptură vie legată de stâlp. Și de fiecare dată când rostea asta, simțea că are dreptate – o dreptate care te încălzește mai bine decât soba și nu cere dovezi. Adevărul părea simplu: câinele e în lanț, stăpânul tace, deci stăpânul e vinovat.
Sânziana, factorița, veni după o oră, aduse pâine și lapte, pentru că era obișnuită să-i ducă lui Ștefan și acum nu știa cui să le dea. Îi spuse că-l văzuse sâmbătă, că-și ridicase pensia în lei și cumpărase doi kilograme de hrișcă. Pentru el și pentru câine. Dochia o întrebă dacă Ștefan are rude.
Sânziana se gândi, strângând geanta la piept, și își aduse aminte de fiica lui. Voichița. Locuiește în Călinești, dincolo de șosea, la doisprezece kilometri. De mult n-a mai venit. Sânziana adăugă încet:
– Fata a vrut să ia câinele. Dar bătrânul n-a vrut să-l dea. Am numărul ei undeva, la poștă.
Dochia tăcu. Se gândi: zgârcit, n-a putut să dea nici măcar câinele. Apoi se duse spre stâlp.
Carabiniera de pe zgardă ruginea, iar degetele alunecau pe metalul ud. Dochia o freca, o întorcea, apăsa cu degetul mare pe zăvor. Rugina i se băgase sub unghii, iar palmele miroseau a fier, astringent și rece. Fulger stătea cuminte. Nu scâncea, nu se smucea. Doar aștepta, de parcă știa că exact acum se va întâmpla ceea ce așteptase șapte ani, pentru un singur clic.
Carabiniera cedă. Zgarda alunecă de pe gât, iar Dochia văzu sub ea o dâră de păr mototolit, deschisă la culoare, aproape albă, ca urma unui inel de logodnă. Câinele se scutură din tot corpul, din bot până în coadă. Apoi se uită la Dochia. O clipă rămase nemișcat. Și o rupse.
Nu spre ea, nu spre bol, nu spre casă. Spre gard. Trecu printre scânduri, ieși în drum și o luă la fugă. Dochia îl zări o secundă, apoi spinarea roșcată dispăru după tufele de soc.
Ea se duse la poștă, la Sânziana, să ia legătura cu fiica lui Ștefan.
Între timp, câinele trecuse deja șoseaua. În locul unde drumul făcea o curbă și mașinile încetineau înaintea podețului peste șanț, așteptă o clipă, apoi o luă peste drum. Coti pe ulița de pământ spre Călinești.
Călineștiul începea cu trei plopi și cu o stație de autobuz fără adăpost. Fulger coti pe a doua uliță, trecu pe lângă cișmea, pe lângă grădina cu georgini, și se opri la casa cu acoperiș verde.
Pridvorul era jos, cu două trepte, iar scândurile fuseseră înnegrite de umezeală. Ușa era căptușită cu imitație de piele, iar într-un colț capitonajul se desprinsese, atârnând ca un triunghi. Fulger se așeză lângă ușă și scânci.
Coada bătea în treaptă, și bătaia aceea era singurul lucru vesel din toată ziua.
Ușa se deschise. În prag stătea o femeie slabă, cu părul închis strâns în coc și cu făină pe mâini. Din casă ieșea miros de cozonac și de vanilie, cald, amestecându-se cu mirosul de pământ ud de pe prispă.
Femeia se uită la câine. Apoi se aplecă, îi prinse botul în amândouă palmele, iar făina de pe degete rămase pe blana roșcată ca niște pete albe. Fulger își vârî botul în încheietura mâinii ei și închise ochii.
Dochia sună exact în clipa aceea. Îi spuse că Ștefan a murit. Că a găsit-o, că câinele a rupt lanțul și a fugit.
– E la mine. Mă cheamă Voichița.
Dochia doar icni. Doisprezece kilometri pe șosea.
Și Voichița povesti.
Fulger era un cățel când Voichița încă locuia cu tatăl ei. Îl adusese din satul vecin, de o lună, roșcat, cu o ureche în sus. Îl crescuse, îl hrănise cu picături, dormise cu el pe jos în prima săptămână, pentru că scâncea și nu putea adormi singur. Apoi Voichița se măritase și se mutase la Călinești. Fulger rămăsese cu tatăl ei.
Câinele fugea la ea. Peste câmp, peste șosea, doisprezece kilometri într-o parte. Ajungea spre seară, se lăsa jos lângă prispă și aștepta. Voichița îl hrănea, îl mângâia, îl lăsa peste noapte. Dimineața, Fulger fugea înapoi. Iar doisprezece kilometri. Prima dată fusese lovit de mașină după șase luni. Îl izbise cu oglinda și-l târâse pe pietriș. Ștefan îl găsise pe marginea drumului și-l dusese acasă în brațe, patru kilometri. Voichița venise cu o căruță care trecea prin sat, și împreună îl duseseră la veterinar în centrul raional. Cicatricea rămăsese pe partea stângă, lungă, de la coaste până la labă.
Fulger se vindecă și, după o lună, fugi din nou. Fu lovit a doua oară. Aceeași porțiune, aceeași curbă. Fractură la pelvis, trei luni fără mișcare. Ștefan schimba culcușul de două ori pe zi și îl scotea pe câine în brațe în ogradă, ca să vadă cerul.
După aceea, Ștefan cumpără un lanț. Voichița îi ceruse să-i dea câinele. Ștefan refuză. Spuse numai:
– O să se întoarcă. Mereu se întoarce. Și a treia oară nu mai scapă.
Voichița se certase cu el, nu mai venise șase luni. Apoi începu să vină, dar mai rar. Apoi nu mai veni deloc.
Șapte ani a stat Fulger în lanț.
Ștefan îi fierbea hrișcă dimineața și seara, uneori cu resturi de carne, pe care le lua de la Brândușa de la magazin la jumătate de preț. Verifica zgarda, ungea carabiniera, să nu se prindă de rugină. Stătea lângă el pe un buștean și tăcea. Fulger își punea capul pe genunchiul lui, și rămâneau așa până se întuneca – doi bătrâni, unul pe buștean, altul în lanț. Dochia vedea asta de la fereastra bucătăriei în fiecare seară.
Fulger rămase la Voichița. Era acolo unde mergea de șapte ani.
Dochia se mai uită o dată la portița lui Ștefan și se opri lângă stâlp. Lanțul zăcea în noroi, strâns în inele. Dochia îl ridică. Zalele erau grele, reci, iar pe o parte fuseseră lustruite până la neted.
Ea atârnă lanțul pe un cui bătut în stâlp. Răsuci sârma de la portiță în patru spire, cum făcea Ștefan. Stătu o clipă, uitându-se la ograda goală, la brazda de pământ bătută în cerc, la bușteanul de lângă stâlp. Apoi traversă drumul spre curtea ei și închise ușa după sine.
Bolul îl spălă și îl puse pe prispă. Pentru orice eventualitate. Dacă Fulger se întoarce.
