Vestea n-a aflat-o la televizor. I-a adus-o Liviu, năvălind în apartamentul lor închiriat cu părul vâlvoi și cu privirea aia pe care o are omul care s-a atins de un miracol.
— Îți imaginezi, Anca? — și-a scos geaca udă și a trecut în bucătărie, unde ea număra pentru a zecea oară coloanele de cifre din caiet. — Sandu tocmai m-a sunat din Iași. Îl știi, a venit la ziua mea. Lucrează la Institutul de Boli Cardiovasculare. Îmi povestea că a asistat acum de curând la o operație nemaipomenită. Au adus un băiat de unsprezece ani. La el, de la gura aortei, vasul magistral nu crescuse deloc. Absență congenitală.
Anca a ridicat ochii de pe caiet. Oricum cifrele nu se potriveau. Vara se rostogolea spre canicula ei sufocantă, iar până la suma mult-visată pentru ordinatură mai lipseau două sute de mii.
— Și ce? — a întrebat ea, sprijinindu-și capul în palmă.
— Păi tocmai asta: au făcut totul pe cord bătând. Minim invaziv. Au creat o rută ocolitoare. — Liviu s-a așezat în fața ei, iar în ochii lui căprui strălucea încântarea. — Părinții nu bănuiau nimic — organismul copilului a compensat mult timp, apoi a cedat. Dureri, dispnee, tulburări de ritm. Pe scurt, nu doar că operația a reușit, dar l-au externat acasă după o săptămână, sub observație în ambulator.
Ea se uita la Liviu și se gândea: iată ce e autentic — pentru asta vrea ea să intre la ordinatură. Nu ca să-i facă în ciudă tatălui, cum credea el, nu ca să demonstreze ceva cuiva, ci pentru asta: să iei și să repari ce părea stricat pe vecie.
— Super, — a oftat ea și a închis caietul. — În curând o să poți și tu la fel. Eu, în schimb, se pare că nu.
N-a fost un reproș — știa că, dacă Liviu ar fi avut bani, i i-ar fi dat. Dar și el trăia din banii părinților lui.
— Găsim noi o soluție, — a promis Liviu.
Dar ce putea el găsi? Să mai ia un credit? Nu i l-ar da nimeni. Și nici n-ar avea de unde să-l întoarcă.
Anca spera că o va ajuta cu studiile tatăl ei — de când împlinise optsprezece ani, el nu mai plătise pensie alimentară și dispăruse aproape cu totul din viața ei, dar ea își amintea cum îi promitea el în copilărie:
— Ancuțo, te scoatem noi la liman, promit! Eu, apropo, eram cel mai bun la matematică din școală, și dacă mă nășteam puțin mai târziu și într-o familie normală, ajungeam programator, nu șofer. Ia să te facem noi programatoare, da, Ancuțo?
Ca să-i facă tatălui pe plac, Anca a învățat într-adevăr să programeze, dar în clasa a zecea a înțeles că vrea să devină medic. Până atunci, tatăl plecase de trei ani din familie, i se născuse un fiu, iar de Anca nu prea se mai lega nimeni. De aceea nu i-a spus nimic, iar când a aflat că Anca a intrat la medicină, s-a supărat ca și cum l-ar fi trădat.
— Cu asta nu faci bani, — a zis. — Nu s-a justificat investiția mea în tine.
N-a mai ajutat-o cu bani — de câteva ori i-a dat de înțeles, o dată i-a cerut direct, când s-a îmbolnăvit mama, dar el s-a scuzat cu niște cheltuieli de familie. Iar Anca, se pare, nu mai era familia lui. Primăvara a mai încercat o dată — i-a povestit despre ordinatură, iar el a întrebat:
— Și la buget nu poți intra?
— Concursul e mare.
— Concursul nu e mare, proastă ești tu! Nici nu te gândi, n-am eu timp de asta — Veronica e din nou gravidă, avem atâtea cheltuieli — nu de tine!
Anca s-a supărat atât de tare, încât n-a mai vorbit cu el. De aceea s-a mirat atât de mult când a sunat-o dintr-o dată.
— Anca, — vocea îi era străină, sugrumată. — Poți să vii?
Inima i s-a strâns într-un nod urât. S-a eliberat de la serviciu și a străbătut tot Chișinăul până la blocul nou cu ferestre panoramice, pe care tatăl îl alesese cândva pentru mama, dar în care se mutase până la urmă cu Veronica.
El a deschis ușa, iar Anca s-a mirat cât de mult îmbătrânise în câteva luni — parcă avea de două ori mai mult păr cărunt. În sufragerie, pe canapeaua uriașă, Veronica își mângâia burta rotundă, iar lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Băiatul… — tatăl s-a poticnit, de parcă vorba „băiat” încă nu i se lipise de limbă. — Are probleme cu inima. Au zis la ecografie. Eu habar n-am. Uită-te, da?
Anca a luat extrasul pe care tatăl i-l întindea cu mâinile tremurânde, l-a citit pe diagonală. A tras aer adânc în piept. A expirat. Și a zis:
— Uitați-vă aici.
A deschis știrea — exact pe cea pe care o salvase în favorite după discuția cu Liviu.
„Medicii de la Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași au restabilit funcția normală a inimii unui băiat de 11 ani. Pacientul a ajuns la institut cu absență congenitală a vasului magistral care alimentează inima, chiar de la gura aortei…”
Tatăl a rămas cu privirea lipită de ecran. În sufragerie amuțiseră până și foșnetele. Veronica a încetat să mai plângă.
— Uite, — a arătat ea cu degetul spre ecran, unde se vedea deja schema operației. — „Medicii au decis să efectueze o intervenție minim invazivă. În timpul operației pe cord bătând, chirurgii au creat o rută ocolitoare pentru circulația sângelui…” Înțelegi? Are leac. Are leac, și cu succes. Iubitul meu mi-a povestit despre operația asta. Băiatul a fost externat acasă după o săptămână. După o săptămână, tată.
A oprit video și a pus telefonul pe masă. Tatăl stătea cu capul plecat. Veronica se uita la Anca cu ochii mari, uzi, în care se citeau neîncrederea și o speranță slabă, sfioasă.
— Ești sigură? — a întrebat tatăl răgușit.
— Eu sunt în medicină, tată. Nu în IT. Știu ce spun, — a încercat ea să nu sune a reproș. — La noi, acum se fac operații care altădată păreau pură fantezie. O să fie bine. Întreb eu la ai noștri unde e mai bine să vă adresați și sigur vă anunț.
El a dat din cap. Apoi a ridicat ochii și s-a uitat la ea lung, ciudat. Așa nu se uitase la ea niciodată — ca și cum ar fi văzut pentru prima dată nu o problemă, nu un capitol de cheltuieli, ci o femeie vie, adultă, fiica lui, care știe ce are de făcut.
— Mulțumesc, — a spus el înăbușit.
Anca a dat din umeri și a început să se încalțe. Înăuntru îi vibra totul, dar s-a ținut tare. Avea dreptul la această mândrie răsunătoare, amară. Avea dreptul să nu rămână la cină.
A ajuns acasă pe întuneric. Liviu era de gardă. În apartamentul gol zumzăia frigiderul. Și-a aruncat geanta pe jos și s-a așezat pe hol, cu spatele lipit de perete. Oboseala s-a lăsat peste ea ca o placă de beton. Vara se termină, bani nu sunt, tatăl a înțeles totul, dar ordinatura nu s-a apropiat cu nimic.
Telefonul a piuit cu o notificare de la bancă. S-a uitat mecanic pe ecran, așteptând o nouă reclamă la credit.
Încasare.
Suma: 250 000 de lei.
Expeditor: Sergiu B.
S-a uitat la cifre până când acestea s-au încețoșat într-o undă udă. Tatăl nu scrisese nimic. Niciun mesaj, nicio explicație. Doar transferul, dar între rânduri se citeau limpede cuvintele: „n-am avut dreptate”.
Anca și-a acoperit fața cu mâinile și a izbucnit în plâns. Plângea și vedea în fața ei o scânteie mică, zvâcnind pe masa de operație — inima cuiva căruia i-au creat o rută ocolitoare. Și în inima ei, acum, parcă prindea rădăcini ceva nou, viu, mult așteptat.
Vasul magistral pe care îl așteptase de atâta vreme…
