Dragul meu jurnal,
Nu am aflat vestea de la televizor. Mi-a adus-o Vlad, năpustindu-se în apartamentul nostru închiriat cu părul ciufulit și cu privirea aceea pe care o are omul care a atins un miracol.
— Imaginează-ți, Anca — și-a aruncat geaca udă și a intrat în bucătărie, unde însumam pentru a zecea oară coloanele de cifre din caiet. — Sandu a sunat adineauri din Iași. Îl știi, a venit la ziua mea. Lucrează la Institutul de Cardiologie. Îmi povestea că a asistat zilele trecute la o operație nemaipomenită. Au adus un băiat, unsprezece ani. De la gura aortei, vasul principal nu crescuse deloc. Absent congenital.
Am ridicat ochii din caiet. Cifrele oricum nu se potriveau. Vara aluneca spre zăpușeala ei umedă, iar până la suma visată pentru rezidențiat mai lipseau două sute de mii.
— Și? — am întrebat, sprijinindu-mi capul în palmă.
— Păi, au făcut totul pe cord bătând. Minim invaziv. Au creat o cale de ocolire. — Vlad s-a așezat în fața mea, iar în ochii lui căprui strălucea încântare. — Părinții nici n-au bănuit. Organismul copilului a compensat mult timp, apoi a cedat. Dureri, dispnee, tulburări de ritm. Pe scurt, nu numai că operația a reușit, dar l-au externat acasă după o săptămână, sub supraveghere ambulatorie.
Mă uitam la Vlad și mă gândeam: asta e, despre asta e vorba. Așa ceva vreau și eu de la rezidențiat. Nu ca să-l necăjesc pe tata, după cum crede el, nu ca să demonstrez ceva cuiva, ci pentru asta: să iei un lucru care părea pierdut și să-l repari.
— Misto. — am oftat și am închis caietul. — Curând o să poți și tu. Eu, se pare, n-o să pot.
N-a fost un reproș. Știam că, dacă Vlad ar fi avut bani, mi i-ar fi dat. Dar și el trăia pe banii părinților.
— Găsim noi o soluție, mi-a promis.
Dar ce putea găsi? Un alt credit? Nu ne-ar fi dat. Și de unde să-l plătim?
Speram că tata mă va ajuta cu studiile. După ce am împlinit optsprezece ani, a încetat să mai plătească pensia alimentară și aproape a dispărut din viața mea. Dar îmi aminteam cum îmi promitea în copilărie:
— Anca, pe tine te scoatem noi la capăt, îți promit! Eu, vezi tu, eram cel mai bun la matematică în școală. Dacă mă nășteam mai târziu și într-o familie normală, ajungeam programator, nu șofer. Facem din tine programator, nu, Anca?
De dragul lui, chiar am învățat să programez. Dar în clasa a zecea mi-am dat seama că vreau să fiu medic. Pe-atunci tata plecase de trei ani din familie, se născuse un băiat, iar eu devenisem o grijă mai mică. Așa că nu i-am spus nimic, iar când a aflat că am intrat la medicină, s-a simțit trădat.
— Cu asta nu faci bani. — a zis. — Investiția mea în tine nu s-a justificat.
De atunci nu m-a mai ajutat cu bani. I-am dat de înțeles de câteva ori, o dată i-am cerut direct, când mama era bolnavă, dar s-a scuzat cu cheltuielile familiei. Iar eu, adică, nu mai făceam parte din familia lui. În primăvară am încercat încă o dată. I-am povestit despre rezidențiat, iar el m-a întrebat:
— Nu poți să intri pe locuri bugetate?
— Concurența e mare.
— Nu e concurența mare, ești proastă. Nici să nu te gândești. Veronica e iarăși însărcinată, avem atâtea cheltuieli, nu am timp de tine!
M-a durut atât de tare, încât n-am mai vorbit cu el. De-aia m-a mirat când a sunat.
— Anca… — vocea lui era străină, sugrumată. — Poți să vii?
Mi s-a strâns inima într-un nod urât. Am cerut liber de la muncă și am traversat Chișinăul până în capătul celălalt, la blocul nou cu geamuri panoramice pe care tata îl alesese odată pentru mama, dar în care se mutase cu Veronica.
Mi-a deschis el. M-a surprins cât de mult îmbătrânise în câteva luni. Părea că are de două ori mai mult păr alb. În sufragerie, pe canapeaua uriașă, Veronica își mângâia burta rotundă, iar pe obraji i se scurgeau lacrimi.
— Băiatul… — s-a împiedicat tata de cuvânt, de parcă „băiatul” încă nu i se lipise de limbă. — Are probleme cu inima. La ecografie. Nu mă pricep deloc. Uită-te, da?
Am luat hârtia cu rezultatul pe care mi-o întindea cu mâinile tremurânde, am citit-o. Am tras aer în piept. Am expirat. Și am zis:
— Uite aici. Uitați-vă.
Am deschis știrea pe care o salvasem în favorite după ce vorbisem cu Vlad.
«Medicii de la Institutul de Cardiologie din Iași au restabilit funcția normală a inimii unui băiat de 11 ani. Pacientul a fost internat cu absența congenitală a vasului principal care alimentează inima, chiar de la gura aortei…»
Tata s-a holbat la ecran. În sufragerie tăcerea se lăsase ca o pânză. Veronica nu mai plângea.
— Uite. — am arătat cu degetul spre schema intervenției, apărută pe ecran. — «Medicii au decis să facă o operație minim invazivă. În timpul intervenției, pe cord bătând, chirurgii au creat o cale de ocolire pentru circulația sângelui…» Înțelegi? Se tratează. Se tratează cu succes. Vlad mi-a povestit despre operația asta. Băiatul a fost externat după o săptămână. După o săptămână, tată.
Am oprit filmulețul și am pus telefonul pe masă. Tata stătea cu capul în jos. Veronica se uita la mine cu ochii mari, umezi, cu neîncredere și cu o speranță fragilă.
— Ești sigură? — a întrebat tata răgușit.
— Sunt în medicină, tată. Nu în IT. Știu ce spun. — Am încercat să nu sune ca o mustrare. — Acum se fac operații care odată păreau fantezie. O să fie bine. Întreb la ai noștri unde e mai bine să vă adresați și vă anunț.
A dat din cap. Apoi a ridicat ochii și s-a uitat la mine lung, ciudat. Așa nu se uitase la mine niciodată: nu la o problemă, nu la o cheltuială, ci la o femeie vie, adultă, la fiica lui care știe ce are de făcut.
— Mulțumesc, a zis înfundat.
Am dat din umeri și am început să mă încalț. În mine totul vibra, dar m-am stăpânit. Aveam dreptul la mândria asta amară, sonoră. Aveam dreptul să nu rămân la cină.
Am ajuns acasă noaptea. Vlad era de gardă. În apartamentul gol bâzâia frigiderul. Am aruncat geanta pe jos și m-am așezat pe hol, cu spatele lipit de perete. Oboseala a căzut peste mine ca un bloc de beton. Se termină vara, n-am bani, tata a înțeles, dar rezidențiatul nu s-a apropiat.
Telefonul a piuit cu o notificare de la bancă. M-am uitat mașinal, așteptând o reclamă la credit.
Încasare.
Suma: 250.000 lei.
Expeditor: Vasile C.
M-am uitat la cifre până s-au încețoșat de lacrimi. Tata n-a scris nimic. Niciun mesaj, nicio explicație. Doar transferul, dar printre rânduri se citea: «am greșit».
Mi-am acoperit fața cu mâinile și am izbucnit în plâns. Plângeam și vedeam în fața mea o luminiță mică, zvâcnind pe masa de operație – o inimă căreia i s-a dăruit o cale de ocolire. Și în inima mea, acum, parcă răsărea ceva nou, viu, mult așteptat.
Vasul principal pe care îl așteptam.
