BăbuțaBăbuța a zâmbit, amintindu-și de vara când și-a învățat nepoata să coacă plăcinte cu brânză.

Se anunță îmbarcarea, iar Andrei Rusu iese pe peron. După o săptămână de deplasare de serviciu, se întoarce acasă. Intră în vagonul cu cușete, își găsește patul de jos. În timp ce își așază bagajele, aude pe cineva venind pe culoar, cu răsuflarea tăiată. Se întoarce: o bătrână cu o geantă pe rotile, care seamănă mai degrabă cu un rucsac, îmbrăcată în palton de toamnă și cu un batic colorat pe cap, stă în fața lui și încearcă să-și prindă răsuflarea.

„Gata, se gândește Andrei, bătrâna asta sigur e colega mea de cușetă, acu’ o să cerșească patul de jos.”

— Uită-te aici, băiete, eu am patul de jos, parcă, — spune bătrâna după ce-și recapătă suflarea.

Patul chiar e liber. Femeia începe să se agite, să-și aranjeze lucrurile. Andrei își dă seama că femeia are peste șaptezeci de ani. „Uite, se gândește, la vârsta asta încă mai umblă cu trenul, de ce nu stă acasă…”

Bătrâna se așază, în cele din urmă, pe patul ei, cu mâinile în poală, cuminte, ca o școlăriță. În vagon mai urcă pasageri, dar la ei în cușetă nu mai vine nimeni, iar Andrei se resemnează că va călători cu bătrâna, cu care n-ai ce vorbi.

Trenul pornește. Curând apare conductorul și aduce așternuturi. Femeia se apucă imediat să întindă cearsaful, să așeze perna, să acopere pătura. Apoi se așază din nou și începe ea:

— Nu sunt obișnuită cu așternuturile astea. Acasă am pat moale, dar aici o să mă frământ toată noaptea. N-am mai călătorit cu trenul din tinerețe, nici nu mai speram că o să mai apuc.

Andrei dă din cap și tace.

— Pe mine mă cheamă Domnica Stratan. Dar pe tine cum te cheamă?

— Andrei.

— Andrei… și de familie?

— Rusu. Dar îmi poți spune simplu Andrei.

— Bine, ești tânăr, merge și cu Andrei… Ai venit în vizită?

— De ce în vizită? — se miră Andrei. — Mă întorc de la serviciu, acasă.

— Ia uite! Acasă e bine. Eu, dimpotrivă, plec de acasă, la bătrânețe. — Femeia tace și se uită pe fereastră. Lui Andrei i se pare că are lacrimi în ochi. Îi devine rușine că s-a gândit așa urât despre vecina lui.

— Dumneata tot acasă mergi, sau pleci de acasă? — încearcă să-și îndrepte răceala.

— Plec de acasă, băiete, de acasă. De-aia mi-e așa neobișnuit. Nu e decât puțin peste o zi de drum, dar mi-e neliniște în cale.

— Și la cine mergi?

— La fata mea. — Domnica scoate o batistă din buzunar și își șterge o lacrimă.

— Atunci trebuie să te bucuri, nu să plângi.

— Da’ eu și mă bucur. Cinci ani nu mi-am văzut fata, credeam că n-am s-o mai văd.

— V-ați pierdut una de alta?

— Ne-am pierdut, băiete, din bunăvoie. Caracterele noastre nu ne dădeau pace tinere, mândria nu ne lăsa să trăim frumos. După ce a crescut fata, n-am mai avut o zi bună. Am crescut-o fără tată, multe am tras. S-a măritat întâia oară din ciudă, să-mi facă în ciuda, dar n-a fost să fie. Eu n-am știut să-i spun o vorbă bună, am tot mustrat-o… Așa am trăit în ceartă toată viața. Mi-a întors și nepoata împotriva mea, făcea totul împotriva mea. Iar acum cinci ani mi-a vândut apartamentul și a plecat, fără să-mi spună unde. M-am dus la miliție, sau cum i se zice acum, la poliție, am întrebat, pentru că-mi era tare îngrijorare, plecase cu nepoata.

După aia s-a aflat, mi-a scris că e bine, că s-a măritat, dar să n-o caut, să nu vin la ea. Și cu povara asta am trăit toți anii. Am înțeles că și eu am fost vinovată… Fie că nu m-a ascultat, fie că s-a supărat, dar e fata mea.

Acum un an am primit o scrisoare de la Doina, așa o cheamă pe fata mea. Mi-a scris unde locuiește, că s-a despărțit demult de bărbat, că ea însăși e bunica, și m-a întrebat de sănătate. Am plâns toată noaptea, apoi i-am scris că nu mai pot trăi fără ele. Dup-aia am vorbit la telefon și ne-am dat seama că amândouă am greșit.

Nepoatei i s-a născut un copil, adică am un strănepot. Doina o ajută cât poate, dar are și serviciu, nu poate să plece… m-a chemat pe mine. Și eu ce să fac? Am lăsat casa pe seama vecinei, i-am zis să facă un foc în sobă dacă se răcește, am adunat o geantă și m-am pornit la fata mea. Că nu se știe cât mi-a mai rămas, și vreau s-o văd…

Andrei tace. Se gândește la mama lui, pe care o vizitează rar. Mama locuiește la țară, acolo locuiește și sora lui mai mare. Mereu a crezut că sora are grijă de mama. Acum, după povestea bătrânei, îl apasă un dor, îi e teamă că o neglijează, pentru că el e fiu, mama îl așteaptă, vrea să-l vadă mai des.

Andrei vorbește cu Domnica toată drumul – timpul trece repede. O ajută să coboare din vagon și vede că spre ei vine o femeie frumoasă, uitându-se neliniștită în direcția lor. Andrei se retrage. Două persoane dragi își întâlnesc privirile, se îmbrățișează și nu se mai pot desprinde una de alta. Amândouă plâng. Întâlnirea celor două femei este atât de emoționantă, încât Andrei nu se îndoiește că totul va fi bine. Acum, cu siguranță, totul va fi bine.

El se dă la o parte, vrea să-și alunge tulburarea. Multe i se limpezesc după această întâlnire. Scoate telefonul și formează numărul mamei. Pur și simplu îi vine să spună:

— Mamă, am ajuns, sunt bine. În weekend așteaptă-mă în vizită.

Please rate
Group News
BăbuțaBăbuța a zâmbit, amintindu-și de vara când și-a învățat nepoata să coacă plăcinte cu brânză.