La marginea unui sat pierdut undeva pe plaiurile Moldovei, nu departe de Orhei, trăia o văduvă tânără, Lăcrămioara Munteanu. După moartea bărbatului, rămăsese singură într-o casă veche de lemn, cu prispă largă și cu uși care scârțâiau cam pe la toate orele. Ziua își vedea de gospodărie, iar seara, cum se lăsa întunericul, încuia ușa și nu mai scotea nasul afară. Vecinii n-o lăsaseră în drum: unul îi aducea un coș cu ouă, altul o cană de lapte, iar unul mai practic îi tăia câteva lemne pentru iarnă.
Într-o noapte târzie, Lăcrămioara a fost trezită de o bătaie în ușă atât de zdravănă, încât a sărit din pat ca arsă. Afară era beznă, luna se ascunsese după nori, iar vântul bătea pe sub streșini. Femeia s-a apropiat de fereastră, a dat cu grijă perdeaua la o parte și a încremenit.
În fața casei stăteau trei bărbați înalți și la trup, îmbrăcați în haine închise la culoare, cu brațele pline de tatuaje. Unul dintre ei ținea în mână o geantă neagră mare, care arăta de-a dreptul suspect.
Lăcrămioara nu se încumeta să descuie.
— Vă rugăm, nu vă temeți! a strigat unul dintre ei. Ne trebuie doar un acoperiș până dimineață. Am bătut la toate ușile din sat; nimeni nu ne-a primit. A dumneavoastră era ultima casă.
Femeia știa că așa ceva e o nebunie. Dar s-a uitat la fețele lor obosite. Bărbații nu țipau, nu amenințau și nu încercau să intre cu forța. După câteva clipe de îndoială, Lăcrămioara a descuiat încet ușa.
— Fără prostii, a zis ea cu glas scăzut. Dormiți o noapte, iar dimineața, la revărsatul zorilor, vă luați tălpășița.
— Cuvânt de onoare, a răspuns bărbatul.
Ea le-a pus pe masă o ciorbă de fasole cu mămăligă, pâine de casă și un ceai de tei. Necunoscuții au mâncat în tăcere, îi mulțumeau din priviri și se purtau ca niște enoriași cuminți la biserică. După cină, chiar ei au spus că vor dormi în tindă, ca să n-o deranjeze.
Doar că Lăcrămioara n-a închis ochii toată noaptea. La fiecare scârțâit de grindă îi sărea inima. Se aștepta să audă șoapte, pași sau zgomote suspecte, dar din tindă nu se auzea decât un sforăit liniștit.
Dimineața, satul a rămas pur și simplu mut când s-a văzut ce se întâmplase în casa văduvei.
Când femeia a ieșit cu frică din odaie, oaspeții nu mai erau. Primul gând: au furat ceva. Dar pe masă stătea un teanc gros de lei moldovenești și un bilețel.
Pe bilețel scria:
„Vă mulțumim că ați crezut în oameni, când toți ceilalți ne-au trântit ușa-n nas.”
Lăcrămioarei i-a rămas gura căscată. Nu văzuse atâția bani nici în vis. Era cât ar fi câștigat ea în mulți ani de muncă, poate chiar mai mult.
În câteva ore, tot satul aflase. Oamenii se strângeau la poarta văduvei să vadă cu ochii lor suma lăsată de străini. Mulți își băteau fruntea: „Păi, dacă știam, îi primeam și eu, Doamne iartă-mă!”
Abia după câteva zile s-a dezlegat misterul. Unul dintre cei trei bărbați era, chipurile, un miliardar cunoscut. Împreună cu paznicii lui, se ascunsese de un om primejdios care-i pusese gând rău. Ca să nu fie recunoscut, se îmbrăcaseră sărăcăcios, nu folosiseră mașini de lux și arătau ca niște pușcăriași în permisie.
Miliardarul n-a uitat bunătatea Lăcrămioarei. După o vreme, s-a întors în sat, a reparat cu totul casa, i-a plătit datoriile și i-a lăsat atâția bani, încât femeia n-a mai avut de ce-și face griji pentru luna următoare.
Și de atunci, sătenii tot povesteau despre noaptea aceea, zicând că uneori omul cel mai înfricoșător la vedere este singurul care știe să mulțumească din inimă.
