Dragă jurnal,
Eu, Ciprian Munteanu, am scris rândurile astea azi noapte, după ce am închis ușa brutăriei noastre și după ce Smaranda a numărat primii lei încasați. Ea a zâmbit și mi-a zis că le ajung pentru chiria de luna viitoare, chiar și un pic de prisos. Și atunci mi-am dat seama cât de aproape am fost să pierd totul din cauza unei prostii pe care am crezut că pot s-o ascund.
Totul a început într-o joi, la prânz. Smaranda venise acasă doar cinci minute, să-și ia pașaportul uitat. Seara urma să mergem la notar să plătim ultima tranșă pentru franciza brutăriei. Visul nostru de trei ani. Am pus deoparte fiecare leu, am tăiat de la gură, am renunțat la vacanțe și la mofturi, doar ca să ne putem permite afacerea. Fără pașaport, notarul nu primea actele.
Numai că în loc să găsească apartamentul gol, Smaranda a auzit voci din bucătărie. Ușa era închisă, iar eu vorbeam tare cu Viorica, fosta mea soție. N-am auzit-o intrând. Prima replică pe care a prins-o a fost:
– Îți iei lucrurile și te cari, înainte să se întoarcă Smaranda!
Am încercat s-o potolesc pe Viorica:
– Stai, nu te grăbi. Mai lasă-mi timp. Ea nu știe nimic.
– Timpul a expirat, dragul meu. Ori îmi dai azi banii, ori mă duc eu să-i spun totul. M-am săturat să mă ascund și să aștept ce mi se cuvine.
Smaranda a simțit cum i se taie pământul de sub picioare. Toate planurile noastre, toată lumea aceea mică și curată pe care o clădiserăm cărămidă cu cărămidă, s-au prăbușit într-o secundă. I s-a părut că am o amantă, că femeia din bucătărie cere parte din bunurile noastre. N-a avut puterea să intre și să facă scandal. A luat pașaportul de pe comodă, a tras ușa după ea cât a putut de încet și a fugit pe scări.
Pe stradă i-a trecut primul șoc. Frica s-a transformat însă într-o furie rece. Nu m-a sunat pe mine. A sunat-o pe Mioara, sora ei mai mare.
– Mioara, poți vorbi? – a întrebat, cu glasul tăiat.
– Smaranda, ce s-a întâmplat? Te simt în glas.
– Vin la tine. Stai acasă, te rog.
Douăzeci de minute mai târziu stătea la masa Mioarei și ținea în mâini o cană de ceai rece. Mi-a povestit mai târziu că îi tremurau mâinile. Mioara a ascultat-o fără s-o întrerupă, apoi a izbucnit:
– Ce canalie! Și ce frumos cânta: brutărie, familie, muncă împreună! Și-a băgat o femeie în casă cât timp tu te omorai la muncă. Cine e?
– Nu știu. N-am văzut-o, dar vocea mi se pare cunoscută. A vorbit despre drepturi asupra proprietății. Dacă vrea să-mi ia partea din afacere? Toți banii noștri erau în contul lui, ca să fie mai ușor de transferat.
– Stai, fără panică. Trebuie să scoatem banii de acolo. Dar întâi: cine ar putea fi? La slujba lui sunt femei?
– Numai contabila. Dar… stai. Maricica, verișoara lui, s-a mutat la București acum trei ani.
– Maricica? Ce treabă are verișoara cu „îți iei lucrurile și te cari”? Asta nu e verișoară, asta e amantă. Hai s-o sunăm pe Lăcrămioara, lucrează la bancă, poate ne spune cum blocăm contul.
Lăcrămioara a intrat pe speaker și a dat verdictul după ce a ascultat tot:
– Dacă e contul lui Ciprian, fără semnătura lui nu mișcați nimic. Dar există o portiță. Voi aveți precontractul de franciză semnat de amândoi. Dacă încearcă să scoată bani în afara tranzacției, firma care vinde franciza poate să îl dea în judecată. Smarando, vorbește cu avocatul lor. Și află cine e femeia aia. Fără asta, nu aveți nicio șansă.
În momentul acela i-a sunat telefonul. Pe ecran numele meu. Smaranda a tras aer adânc și a răspuns liniștit.
– Smaranda, unde ești? Sunt la notar, ne așteaptă în jumătate de oră. Ai luat pașaportul?
– Da, e în geantă. Vin, ne vedem la ușă.
– Perfect. Te aștept. – am închis eu, grăbit.
Mioara i-a zis hotărât:
– Du-te, fă ca și cum nu știi nimic. Semnează. Dacă banii intră în franciză, femeia aia nu o să-i vadă prea curând. Noi până seara îți dăm de știre cine e.
La notariat am întâmpinat-o cu buchetul de crizanteme preferate. Am zâmbit liniștit, pentru că eram convins că țin totul sub control. Smaranda a semnat, a plătit, a primit contractul. Visul era al nostru. Dar ea nu simțea nimic din bucuria pe care mi-o imaginam. În loc de fericire avea în suflet o răceală pe care o simt și acum când îmi scrie.
Seara i-am spus că trebuie să rezolv o urgență la service auto. Smaranda a știut că e momentul ei. Știa că în garajul de la cooperativă țin un laptop vechi legat la al doilea meu cont din cloud. A chemat un taxi și s-a dus acolo, cu vorba că ia anvelopele de iarnă pentru mașina Mioarei. Cheile erau pe inelul comun.
În garaj mirosea a ulei. A găsit laptopul, l-a deschis. Mesageria rămăsese deschisă – uitam mereu să ies din cont. Ultima discuție era cu un contact salvat ca „V. P.”, dar avatarul i-a spus clar cine era: Viorica, fosta mea soție. O femeie rea și invidioasă, de care m-am despărțit cu multe greutăți. La divorț i-am lăsat aproape tot, doar ca să nu mai aud de ea. Evident, nu i-a fost de ajuns.
Smaranda a citit mesajele de două ori. Și-a amintit mai târziu că în fața ochilor i s-a răsturnat toată povestea.
„Mi-ai promis că-mi dai partea pentru apartament imediat ce începe afacerea! Nu mă interesează Smaranda ta. Dacă nu-mi aduci azi un milion de lei, mâine depun cerere de împărțire a bunurilor. Termenul de la despărțire încă nu a trecut. Avocatul a zis că se pun sechestre într-o clipă. Vă închideți brutăria înainte s-o deschideți.”
„Viorica, ai și tu conștiință. Ți-am lăsat mașina și toate economiile. Apartamentul l-am cumpărat împreună, dar tu n-ai pus un leu. Te-am ajutat cât am putut. Acum noi avem nevoie de fiecare leu. Dă-mi timp să pornesc brutăria și peste șase luni încep să-ți dau milionul în rate.”
„Nu, azi! Altfel vin la ea la lucru și fac spectacol. Îți iei lucrurile din garaj și te cari din viața mea, dar banii să-mi dai!”
Smaranda a închis laptopul. Toată tensiunea din zi se evaporase, lăsând locul unei hotărâri clare. Nu era nicio amantă. Era șantaj, lăcomie și invidie. Iar eu, prostul, încercam s-o apăr de tot, ascunzându-i amenințarea financiară, de teamă să nu se sperie. Îmi dădeam întâlniri cu Viorica în propria casă doar ca să-i arăt actele vechi ale apartamentului, să-i demonstrez că n-are niciun drept.
A sunat-o pe Mioara:
– Mioara, nu mai e vorba de amantă. E mai rău. Fosta lui soție îl șantajează cu un proces de împărțire a proprietății.
– Lipitoarea aia? – a sărit Mioara. – Am o prietenă, soțul ei e avocat pe civil. Ai apucat să faci poze la conversație?
– Sunt pe laptop. Am făcut poze cu telefonul.
– Perfect. Du-te acasă și împachetează tot. Mâine o scoatem la lumină.
Peste două zile Smaranda i-a cerut Vioricăi să se întâlnească la o cafenea de la marginea Chișinăului. Mie nu mi-a zis nimic. Viorica a intrat legănându-se, cu un zâmbet arogant, convinsă că o să ceară și o să primească.
– Ia uite, soția domnului a venit singură. Ți-a spus Ciprian tot?
– Ciprian nu are nicio legătură. – Smaranda a pus pe masă o mapă subțire. – Aici e conversația ta cu soțul meu. Aici e copia contractului matrimonial. Aici e extrasul din registrul bunurilor imobile. Apartamentul despre care vorbești a fost cumpărat înainte de căsătorie, din banii de pe studioul lui. Tu nu figurezi nicăieri. Avocatul a verificat tot. Niciun tribunal nu va pune sechestru pe bunurile lui personale. Ai blufat, ca să-l sperii și să-mi iei banii noștri.
Viorica a încremenit. Apoi a încercat să muște:
– Crezi că ești deșteaptă? Am să vă transform viața în iad.
– N-o să faci. Dacă te mai apropii de soțul meu, dacă îmi trimiți un singur mesaj ori te văd pe lângă brutărie, plângerea asta ajunge la procuratură. Legal, tu nu ești nimic. Acum ieși din viața noastră. Pentru totdeauna.
Viorica a înșfăcat poșeta, a răsturnat scaunul și a ieșit aproape alergând. A înțeles că a pierdut.
În seara aceea Smaranda a făcut cină. Când am intrat obosit de la service, m-a îmbrățișat de la spate, fără o vorbă, și a pus mapa pe masă.
– Ce e asta? – am întrebat, cu inima cât un purice.
– Știu tot, Ciprian. Am auzit discuția voastră când am fost să iau pașaportul. La început am crezut că ai pe altcineva. Apoi am aflat de Viorica și de șantajul ei. Totul e rezolvat. Nu mai are cu ce să ne amenințe.
Am rămas mut. Am vrut să vorbesc, dar mi s-a strâns în gât. Am stat cu mâinile la ochi, rușinat. Când le-am lăsat, i-am spus:
– Iartă-mă. Sunt un idiot. Am vrut să te scap de problemă, să nu te sperii, să nu crezi că ascund ceva. Am făcut exact invers.
– Suntem familie, Ciprian. De acum, toate problemele le ducem împreună. Fără secrete.
Două săptămâni mai târziu am deschis brutăria. Smaranda a stat la casă, eu am pus pâinile pe vitrină, Mioara și Lăcrămioara au dat o mână de ajutor. Seara, când s-a vândut tot, Smaranda a numărat primii lei. M-am aplecat peste umărul ei:
– Ei, șefă, am ieșit pe profit?
A numărat încă o dată, a pus banii în casă și a zâmbit:
– Am ieșit. Ne ajung pentru chiria de luna viitoare, chiar ne-a rămas și un pic. Scrie-i Mioarei să vină la cină. Să sărbătorim prima zi de muncă.
I-am scris. Apoi m-am așezat lângă ea și mi-am jurat că n-o să mai țin niciodată un secret ca s-o „protejez”. Am învățat pe pielea mea că frica ascunsă se transformă în otravă, iar adevărul spus la timp, în leac. Casa se construiește cu pâine caldă, dar se ține cu sinceritate.
