Patru nopți la rând, pisica l-a trezit pe Gelu exact la trei. El încuia ușa, se enerva, căuta pe internet picături calmante pentru animale. Și tot ce trebuia era să se ridice și să meargă după ea în bucătărie.
În prima noapte, Gelu era cât pe ce să arunce cu o pernă în Ilinca.
La ora trei era acel ceas al nopții când omul încă nu s-a săturat de somn, dar a și fost smuls din el. Și atunci, pe dinăuntru, te umpli de uscăciune, de nervi și de țepi.
S-a trezit pentru că cineva îl atingea ușor, dar insistent, pe obraz. Nu cu ghearele — cu laba. De parcă nu o pisică îl trezea, ci cineva răbdător repeta: ridică-te. Te rog, ridică-te.
Gelu a deschis ochii și a văzut-o pe Ilinca.
Stătea chiar lângă pernă — tricoloră, cu urechea stângă ruptă — și se uita la el cum se uită doar animalele: drept, fără măsura omenească, fără explicații în plus. Peste o secundă, laba i s-a așezat din nou pe obraz.
— Tu ce, ai înnebunit?… — a mormăit el răgușit.
Ilinca a mieunat scurt.
Nu tare.
Nu jalnic.
Dar de parcă de sunetul ăla depindea, oricum ar fi fost, ceva.
Gelu s-a ridicat în pat — nervos, greu, cu acea ură de la ora trei față de orice vietate care respiră și nu te lasă să dormi. În cameră era beznă. Doar felinarul din curte tăia tavanul cu o dungă galbenă. Afară era noiembrie — ud, gol, fără somn. Caloriferele fierbeau, apoi se răceau. Podeaua era de gheață.
A mers în bucătărie, a turnat mâncare în castron și i-a zis încruntat:
— Na, mănâncă. Și dă-mi și mie pace noaptea.
Ilinca s-a apropiat de castron, a mirosit mâncarea, dar n-a mâncat.
În schimb, s-a frecat de piciorul lui, s-a întors și a pornit în fundul bucătăriei. S-a oprit. S-a uitat înapoi.
Gelu n-a mai văzut asta.
S-a întors în pat, s-a învelit și aproape imediat a adormit, hotărât că pisica are pur și simplu o seară ciudată. Doar animalele mai au și ele: nu le place mâncarea, nu sunt în toane bune, sau luna, pesemne, răsare din partea greșită.
Dimineața, Ilinca era ca de obicei.
Stătea în fotoliu, cu lăbuțele frumos strânse sub ea. Apoi s-a mutat pe pervaz. Apoi lângă calorifer. Tăcută, calmă, chiar prea calmă pentru cea care noaptea îl ridica din somn.
De fapt, Ilinca nu era dintre pisicile care își terorizează stăpânul.
În cei doi ani de când trăia cu Gelu, n-a răsturnat niciodată bradul, n-a urlat nopțile, n-a furat mâncare de pe masă și n-a stat agățată de perdele. Mânca frumos. În litieră se ducea fără greșeală. Dormea în fotoliul ei. Când avea nevoie de ceva, cerea cu reținere, de parcă înțelegea că și omul are destule belele.
Probabil de-aia se prinsese Gelu de ea.
O găsise toamna, aproape întâmplător. A coborât seara să scoată gunoiul și a văzut lângă scara blocului o pisică tricoloră cu urechea ruptă. Stătea pe betonul ud. Nu zbiera, nu se gudura, nu cerșea. Doar stătea și privea pe lângă oameni, de parcă înțelesese demult: să cerși e inutil.
Gelu rămăsese atunci cu sacul de gunoi în mână, se uita la ea și simțea ceva dureros de cunoscut. Pisica avea același aer ca el în ultimele luni după divorț: nu mai aștepți nimic, dar, pentru orice eventualitate, tot nu pleci.
A băgat sacul înapoi în casă, iar pisica a luat-o cu el.
Numele Ilinca nu i-a venit din prima. La început a fost doar „pisica”. Apoi „hei”. Apoi „tu, măi”. Până într-o zi, când turna mâncare, i-a zis fără să gândească:
— Ilinca, vino.
Ea a venit.
Așa a rămas.
După divorț, tăcerea devenise pentru Gelu aproape comoara lui.
N-a înțeles-o din prima. La început, apartamentul gol îl speria. Apoi a început să-l vindece. Nimeni nu contrazicea. Nimeni nu făcea scandal. Nimeni nu trântea ușa și nu spunea pe un ton iritat:
— Tu, din nou, nu mă asculți.
Nu trebuia să te scuzi, să explici, să promiți că te schimbi. Puteai pur și simplu să vii acasă, să-ți dai geaca jos, să pui ibricul și să taci.
Ilinca se potrivea perfect în viața asta.
Și de-aia, când în a doua noapte a venit din nou să-l trezească, Gelu nu s-a mai mirat. S-a înfuriat.
De data asta verificase totul din timp. Mâncare în castron. Apă. Litieră curată. Fereastra aproape închisă. Ilinca mâncase, se spălase și se așezase în fotoliu. Nimic nu anunța circ nocturn.
Dar peste un timp, Gelu s-a trezit dintr-un scârțâit.
Nu și-a dat seama imediat ce e. A stat întins, s-a uitat în întuneric, a ascultat. Apoi i-a venit: ușa dormitorului.
Ilinca scârțâia din afară.
Ghearele zgâriau lemnul vechi metodic, egal, cu o încăpățânare de funcționar. De parcă nu cerea să intre, ci încerca să bată la ușă. Sunetul era sec, neplăcut, enervant. Peste câteva secunde i s-a alăturat un mieunat.
Nu tare.
Nu jalnic.
Ci ciudat. De parcă pisica voia să spună ceva, dar nu găsea cuvintele.
Gelu a înjurat în barbă, s-a ridicat, a deschis ușa, a lăsat-o pe Ilinca să iasă pe hol, s-a întins din nou, dar și-a dat seama că n-o să adoarmă. Atunci a tras pur și simplu zăvorul.
Zăvorul era vechi, de pe vremea când în apartament locuiau părinții lui. Mic, de fier, cu două șuruburi, puțin slăbit, dar ținea. Gelu nu-l folosea decât atunci când voia să se închidă complet de lume.
S-a întins din nou.
Felinarul tăia tavanul cu o dungă galbenă. Prin țevi foșnea aerul. În bucătărie, frigiderul tușea cu răgușeala lui bătrânească. Sunetele obișnuite ale unui bloc vechi.
Și deodată — iar scârțâit.
Acum, după ușă.
Ilinca zgâria lemnul cu aceeași rânduială încăpățânată. Apoi mieuna. Tăcea. Iar mieuna. Și așa aproape până la patru dimineața.
Gelu stătea întins, cu perna pe ureche, și se enerva tot mai tare. I se părea că pisica doar își bate joc. Că liniștea lui fragilă se năruie din pricina unui moft de animal pe care el nu e obligat să-l înțeleagă.
Dimineața a fost proastă.
Ceasul a sunat la șapte, iar lui Gelu i s-a părut că n-a închis ochii deloc. La serviciu a băut cafea după cafea, a căscat, s-a frecat la tâmple, iar la prânz s-a băgat pe internet să caute răspuns.
„Pisica mă trezește noaptea, ce să fac”.
Internetul i-a dat cu generozitate sfaturi. S-o ignori. Să cumperi o hrănitoare automată. Să-i dai picături calmante. Să te joci cu ea înainte de culcare. Să scoți stresul. S-o duci la veterinar. Un forumist susținea, cu mâna pe inimă, că pisicile avertizează despre „planurile subtile”.
Gelu a pufnit și a comandat niște picături calmante.
În a treia noapte, Ilinca a apărut la fix, la trei.
Ca la repetiție.
Mai întâi — atingerea moale a labei peste obraz.
Apoi, dacă el se prefăcea că doarme — un mieunat scurt lângă pat.
Apoi, dacă tot nu se ridica — scârțâitul de după ușă.
Dar acum, în glasul ei era ceva care te tulbura mai tare decât zgâriatul. Două sunete scurte. Pauză. Încă două.
De parcă număra secundele.
Sau dădea un semnal.
Gelu stătea întins și nu mișca. În bucătărie ticaia ceasul. Afară se legăna felinarul. Linoleumul de pe hol scârțâia ușor sub labele pisicii.
Și undeva în fundul apartamentului — ori doar i se părea lui? — se auzea ceva. Foarte slab. Abia perceptibil.
S-a ridicat brusc, a tras de ușă și aproape a strigat:
— Ajunge!
Ilinca a lipit urechile.
Dar n-a dat înapoi.
S-a uitat la el de jos în sus, lung, calm. Și privirea aia a mers mai adânc decât orice mieunat jalnic. Nu era moft de pisică. Era o răbdare aproape omenească. De parcă repeta același lucru de mult timp și nu avea de gând să cedeze.
Apoi Ilinca s-a întors și a plecat spre bucătărie.
Gelu a rămas în ușă.
Abia atunci, pentru prima dată, i-a fost neliniște.
Dar tot n-a mers după ea.
S-a întors în pat. Până dimineața, nu a mai dormit.
A doua zi, lângă scară, s-a întâlnit cu Lenuța de la etajul trei. Stătea, ca de obicei, în halat de flanelă peste pantaloni groși, cu o țigară în mână și cu aerul unui om de care nu prea se mai leagă nimic.
— Lenuța, — i-a strigat Gelu. — Te-a trezit vreodată pisica noaptea?
Ea s-a uitat la el peste ochelari, a tras din țigară și a suflat fumul în lateral.
— M-a trezit. Și?
— Păi a mea a treia noapte nu mă lasă. Cu laba în obraz, apoi scârțâie, apoi mieună. Am verificat: mâncare, apă, litieră, tot.
Lenuța a mijit ochii.
— Dacă o pisică face trei nopți la rând același lucru, înseamnă că are un motiv.
— Care motiv?
— Tu ai verificat?
— Ți-am zis, am verificat tot.
— Nu mâncarea, — l-a întrerupt Lenuța. — Ai mers după ea?
Gelu a tăcut.
Lenuța a dat drumul cenușii și a zâmbit:
— Ele nu-s proaste, Gelu. Noi suntem proștii. Dacă te cheamă, nu te gândi — du-te.
Toată ziua, fraza aia i s-a învârtit în cap.
Pentru a patra noapte, s-a pregătit.
Și-a pus ceasul la două fără un sfert, dar s-a trezit mai devreme. A stat întins în beznă și a ascultat casa. Ceasul din bucătărie. Frigiderul. Trosnetul slab al caloriferului.
Și încă un sunet.
Foarte slab.
Acela pe care îl poți lua drept scârțâit de țeavă, drept vânt sau drept orice, dacă nu vrei să asculți.
La trei fix, Ilinca a sărit pe pat.
A venit la pernă.
L-a atins cu laba peste obraz.
Gelu s-a ridicat imediat.
— Gata, — a zis încet. — Mergem.
Ilinca a sărit de pe pat pe jos și a pornit hotărâtă înainte, fără să se uite înapoi. De parcă știa: acum, în sfârșit, avea să vină.
L-a dus prin hol, mai departe în bucătărie, pe lângă masă, pe lângă scaun — până la caloriferul de sub fereastră.
În colțul ăla era cel mai mult întuneric. Lumina verzuie a cuptorului cu microunde abia ajungea acolo, așa că țevile păreau mai groase, iar crăpătura dintre perete și fonta veche — mai adâncă. De la fereastră venea frig: geamul rămăsese din nou întredeschis.
Gelu s-a certat în gând. De o săptămână fuma la fereastră și lăsa fanta „doar o clipă”, apoi uita s-o închidă. Noaptea, pe jos se întindea aerul rece, iar perdeaua subțire se mișca abia vizibil.
Ilinca s-a așezat pe jos și s-a uitat fix la calorifer.
Gelu s-a ghemuit. La început nu înțelegea ce trebuie să vadă. Praf sub pervaz. Suporturi ruginite. Țeavă veche. O bucată de scafă desprinsă.
Nimic deosebit.
Dar apoi, din spatele caloriferului, a venit un sunet.
Un piuit subțire, aproape neînsuflețit. Atât de slab, încât ziua, pesemne, nu l-ai fi auzit deloc: afară trec mașini, în scară bat ușile, vecinii au televizorul pornit, în bucătărie șuieră fierbătorul.
Dar noaptea, blocul pare să se cufunde în tăcere, și până și un sunet atât de mic începe să se strecoare.
Gelu a scos telefonul, a aprins lanterna și a luminat în crăpătură.
La început a văzut doar praf și ghemotoace de pânze de păianjen. Apoi — ceva mic, negru, lipicios.
Pui de pisică.
Era mic de tot. Poate de vreo trei săptămâni, nu mai mult. Ochii se deschiseseră, dar priveau tulbure, de parcă puiul abia înțelegea unde a ajuns. Coastele îi tremurau fin. Lăbuțele erau strânse sub burtă. Stătea într-o parte, prins între țeavă, perete și caloriferul greu, atât de ciudat, încât ai fi zis că nu căzuse acolo, ci fusese strâns și uitat.
Gelu a luminat mai sus, spre pervaz, și abia atunci a înțeles.
Afară, chiar sub fereastră, trecea un jgheab îngust, de tinichea, deasupra ușii unei prăvălii de alături. Pe el putea urca o pisică adultă — prin copac, de pe pervaz, de pe vreun când. Iar mai departe era fereastra întredeschisă. Crăpătura nu era mare, dar pentru un pui de pisică ajungea.
Probabil, mama își muta puii dintr-un loc în altul, fugind de frig sau de câinii din curte, și pe unul l-a adus aici. Ori puiul, ieșind dintr-un culcuș de pe jgheab, s-a luat după miros de cald. De la calorifer venea o boare fierbinte, iar pentru o fărâmă ca asta era singurul reper care avea sens.
Apoi totul s-a întâmplat simplu și înfricoșător.
A intrat pe fereastră, a alunecat de pe pervaz, dincolo de calorifer — exact acolo unde o pisică mare s-ar fi putut întoarce, dar un pui atât de mic, nu. Crăpătura dintre perete și calorifer era îngustă, prăfuită, cu un colț de tablă și o scafă desprinsă. Intrase acolo de frică, de instinct, simțind miros de apartament. Dar să iasă înapoi nu mai putea.
De jos îl bloca scafa. Într-o parte — țeava. De sus atârnau aripioarele grele ale caloriferului. De fiecare dată când puiul încerca să iasă, doar aluneca mai adânc.
Gelu și-a imaginat totul atât de clar, încât l-a strâns pe dinăuntru: un ghem mic, abia viu, de căldură, se băgase acolo unde mirosea a scăpare și rămăsese captiv la doi pași de oameni.
Acum se lămurea și de ce puiul piuia doar noaptea.
Ziua, în apartament era zgomot. Gelu pleca la serviciu, frigiderul bâzâia, afară treceau mașini, vecinii de sus mutau scaunele, copiii se auzeau în curte. Iar puiul era prea slăbit, înfrigurat și flămând ca să țipe întruna. Amuțea, dormea, cădea într-un fel de uitare. Și doar noaptea, când blocul se liniștea și frigul creștea, se trezea de foame și de frică.
Atunci începea să scoată glas.
Nu tare — pentru un țipăt puternic nu mai avea putere.
Subțire.
Rar.
Aproape inaudibil.
Și îl putea auzi doar Ilinca.
Probabil îl auzise încă din prima noapte.
Pisicile aud cu totul altfel. Ceea ce pentru om e un foșnet prin țevi sau o joacă a imaginației, pentru ele e o făptură vie. Mai întâi, Ilinca i-a cărat mâncare. Acum Gelu o vedea singur: în cel mai adânc ungher stăteau bucăți uscate de pui. Deci își cărase din castron, bucată cu bucată. Poate împingea cu nasul. Poate cu laba. Cumva reușise să strecoare mâncare acolo unde ea nu putea intra toată. Și doar când a văzut că nu e de ajuns, că puiul slăbise atât de tare încât aproape nu mai piuia, a început să-l trezească pe Gelu.
Gelu s-a întins cu burta pe podeaua rece și a băgat mâna în crăpătură. Nu i-a mers din prima: îl încurca țeava, colțul de tablă îl zgâria la încheietură. A trebuit să se întindă lateral, aproape orbește.
Degetele au atins, în sfârșit, o blăniță caldă și murdară, iar puiul a piuit abia auzit.
— Liniște, liniște… — a șoptit Gelu, fără să-și dea seama de ce.
L-a cuprins cu palma. Era aproape fără greutate, ca o mănușă mototolită. Dar cald. Viu. Tremurând.
Când l-a scos în sfârșit de după calorifer, puiul nici n-a încercat să scape. Doar a mișcat slab o lăbuță și a înghețat, cu botul lipit de degetul lui mare.
Ilinca s-a apropiat imediat, l-a mirosit pe pui și a scos un mieunat scurt, aproape mut.
De parcă ar fi zis:
— Până la urmă.
Gelu s-a așezat chiar pe podea, cu spatele de dulapul din bucătărie, și s-a uitat mult timp la ghemulețul negru din mâinile lui. Ilinca i-a sărit în poală, s-a ghemuit lângă pui, l-a atins cu nasul — și, pentru prima dată în toate nopțile alea, s-a relaxat. Până și ochii i-a închis.
Iar Gelu stătea și înțelegea, cu o claritate aproape dureroasă, un lucru foarte simplu: se obișnuise atât de mult cu tăcerea lui, cu liniștea lui separată, aranjată cu grijă, încât uitase să răspundă repede atunci când cineva, chiar lângă el, cerea ajutor.
Dimineața, l-a dus pe pui la veterinar.
A cumpărat lapte special, o pipetă, o pernă electrică, scutece. A ascultat toate instrucțiunile. Dădea din cap cu o atenție pe care n-o folosea, probabil, nici la serviciu, la ședințe.
Acasă, i-a făcut puiului o cutie cu un prosop moale, lângă calorifer. Ilinca s-a așezat întâi cu bănuială, apoi s-a culcat mai aproape, de parcă i-ar fi predat lui paza, dar tot nu se depărta.
Seara, Gelu s-a plimbat mult prin casă și nu-și găsea locul.
Apoi, dintr-odată, a luat telefonul și a sunat-o pe mama.
Pentru prima dată în trei luni.
Când a răspuns, o secundă s-a pierdut. Nici el nu se așteptase să apese numărul.
— Mamă, eu… — a început el și a tăcut.
Ilinca, în clipa aia, a sărit pe masă și și-a pus laba lângă telefon.
— Ce s-a întâmplat, Gelu? — a întrebat mama imediat.
— Nimic, — a zis el după o pauză. — Voiam doar să știu ce mai faci.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere.
Nu ofensată.
Nu grea.
Doar surprinsă.
— Bine, — a zis până la urmă mama. — Dar tu?
Gelu s-a uitat la cutia de lângă calorifer. La Ilinca. La bucătăria care, peste noapte, devenise cu totul alta.
— Și eu… bine, — a răspuns el.
Și pentru prima dată după multă vreme, „bine” nu era o minciună.
Ușa dormitorului n-a mai închis-o cu zăvorul.
Mai târziu, a scos și șuruburile și a pus zăvorul într-un sertar.
De atunci, dacă mai trântea ușa, o lăsa întredeschisă.
Pentru că știa: atunci când cineva vine noaptea la tine și te cheamă cu încăpățânare, nu e mereu despre o neplăcere.
