În fișa lui Miron erau trei retururi într-un an și jumătate. Voluntarii nu se mai certau cui să i-l ofere acum.
Ioana a așezat transportorul pe gresie și a deschis fermoarul. Motanul roșcat a ieșit încet, a mirosit colțul custii, a ocolit castronul cu apă și s-a așezat cu spatele la ușă. Cinci kilograme și jumătate de încăpățânare tăcută. Așa făcea de fiecare dată, iar Ioana știa deja: nu se va întoarce.
Tura de seară se terminase, toți plecaseră și rămăseseră doar cei pe care nu-i luase nimeni.
Ioana a trecut cu degetele peste gratiile reci ale custii.
– Ei, Miron. Bine ai venit acasă.
Motanul nu s-a mișcat.
A doua zi a întins pe masă cele trei chestionare de retur.
Prima familie, un cuplu tânăr. Apartament cu două camere la periferie, balcon cu vedere la parcare. Motivul returului: „agresiv, se ascunde, nu vine la contact”. Au rezistat două săptămâni.
A doua familie. O femeie de patruzeci de ani, garsonieră după renovare. „Nu s-a adaptat, șuieră, se bagă sub cadă.” Zece zile.
A treia. Un bărbat cu fetița de șapte ani. „Copilul se supără, motanul nu se joacă, stă într-un colț.” O săptămână.
Ioana a recitit toate trei foile și și-a frecat podul nasului. Hârtia mirosea a toner de imprimantă și a bucătării străine. Formulările erau asemănătoare, iar din asemănarea asta ceva o furnica, ca un spin sub unghie, dar nu putea să prindă ce anume. Toate familiile trecuseră interviul. Toate semnaseră contractul. Toate promiseseră răbdare.
Ștefan s-a uitat în birou, sprijinit cu umărul de toc. Înalt, slab, într-un pulover gri largit. Ochelarii cu ramă subțire alunecaseră pe vârful nasului.
– No… iar Miron?
– Mda.
– Poate că e pur și simplu așa, Ioana. Se întâmplă.
– „Așa” cum?
A ridicat din umeri și a tras de vocală, ca de obicei.
– Păi… ghinionist.
Cuvântul a rămas între ei. Ioana a strâns paharul de cafea, plasticul a trosnit și s-a adâncit. A descleștat degetele și a dat paharul la o parte. O baltă de cafea s-a întins pe masă până la marginea chestionarului.
A doua familie a sunat-o la prânz. Au răspuns după al șaselea semnal.
– Alo? Da, îmi amintesc. Roșcatul. Miron. Nu, e bine fără el, mulțumesc.
Vocea femeii era lină, aproape politicos-plictisită. Dincolo de perete, cineva pornise televizorul, iar Ioana auzea râsul înfundat al unei audience de studio, de parcă în apartamentul străin totul mergea după plan.
– Spuneți, cum s-a comportat în prima zi?
– În prima? S-a băgat sub cadă și a stat. L-am strigat. L-am scos. I-am pus mâncarea direct în bot. El șuiera. A doua zi am încercat să-l mângâi. Mi-a zgâriat mâna până la sânge.
– Și apoi?
– Apoi m-am gândit: dacă motanul nu vrea să stea cu oamenii, de ce să-l chinui?
Ioana a prins telefonul cu umărul și a notat în carnețel: „l-au scos de sub cadă”. A subliniat.
– Dar i-ați dat timp să stea singur? Fără încercări de contact?
Pauză. Foșnetul receptorului în palma străină.
– Și atunci de ce să iei motan, dacă nu-l atingi?
Ioana n-a răspuns nimic. A salutat, a pus telefonul pe masă și a stat mult timp cu bărbia sprijinită în palmă. Afară, ploaia bătea în tablă de deasupra acoperișului, constant, ca un metronom.
Pe pagina alăturată din carnețel găsise o notiță de la prima familie, lăsată cu luni în urmă: „au încercat să-l ia în brațe din prima zi”. Ioana a pus un semn de întrebare lângă și a închis carnețelul. Dar întrebarea nu s-a închis.
Sâmbătă, Ștefan a rămas până târziu.
Ea a intrat în liniște. Lumina ardea doar în coridorul de la capăt, acolo unde erau custile de lungă ședere.
Ștefan stătea pe vine în fața custii lui Miron. Nu spunea nimic. Doar stătea și privea în podea, iar motanul din spatele gratiilor făcea ce făcea de obicei: spatele la ușă, coada înfășurată în jurul labelor, urechile puțin pe spate.
Ioana voia să-l strige. Și s-a oprit. Pentru că a auzit.
Miron torcea.
Încet, la limita auzului. Un sunet constant, jos, asemănător bâzâitului becurilor, doar mai moale. Ca și cum înăuntrul motanului funcționa un motor micuț, care pornea doar în tăcere. Când nimeni nu întindea mâinile și nu punea mâncarea chiar în bot.
Ștefan s-a ridicat, s-a întors spre ieșire și aproape s-a lovit de Ioana.
– No… eu doar… verificam castroanele.
– Torcea.
– Da. Face des asta. Când crede că e singur.
– De când știi?
Ștefan și-a împins ochelarii în sus.
– Din octombrie, cred. Atunci am uitat cheile și m-am întors după ele. Și el stătea și torcea. Apoi ușa a scârțâit și el a tăcut brusc. Ca și cum l-ar fi oprit.
Ioana s-a rezemat de perete. Tenculala era aspră și rece sub omoplați. Din custie nu se auzea niciun zgomot. Miron tăcuse, simțind al doilea om.
Și în tăcerea aceea a înțeles cu ce semănau cele trei chestionare.
Nu cu descrierea unui motan dificil.
Ci cu descrierea unor oameni care voiau dragoste pe loc. Mângâiere la comandă. Recunoștință în prima seară, contact la cerere, ca un întrerupător pe perete: apeși, primești.
Trei familii l-au luat pe Miron și au întins imediat mâinile spre el. L-au scos din ascunzătoare. L-au adus la față. L-au așezat pe genunchi. Iar când ființa vie a răspuns în singurul mod pe care îl avea, când s-a ascuns, a șuierat, s-a ghemuit, ei au completat cu grijă chestionarul: „agresiv”, „nu s-a adaptat”, „nu se joacă”.
Ioana a deschis carnețelul. Și a găsit a treia notiță, pe care o lăsase la returul ultimei familii, dar nu-i acordase importanță: „Fetița plângea pentru că motanul nu voia să stea în poala ei”.
Formulările se schimbau de fiecare dată. Dar acțiunea rămânea aceeași.
Luni a rescris instrucțiunile. Versiunea veche, pe care o dădeau tuturor, începea cu: „Motanul are nevoie de mângâiere și răbdare”. Cea nouă începea altfel.
Ioana i-a citit cu voce tare lui Ștefan, ținând foaia la brațul întins, de parcă nu-și credea propria scrisoare:
– Prima săptămână nu-l atingeți. Nu-l strigați. Nu-l scoateți. Puneți castronul, apa, litiera și închideți ușa în camera lui. Intrați doar pentru hrănire. Nu-l priviți în ochi. Nu încercați să-l mângâiați.
Ștefan a fluierat scurt.
– No… asta e instrucțiune cum să ignori un motan.
– E instrucțiunea cum să nu-l împiedici să te iubească.
A tăcut o clipă și a adăugat mai încet:
– Un an și jumătate am explicat oamenilor că motanul e complicat. Dar el nu e complicat. E precaut. Și l-am trimis la cei care confundă răbdarea cu așteptarea.
– Care e diferența?
– Așteptarea cere un rezultat. Răbdarea nu cere nimic.
Ștefan a tras de vocală, de parcă încerca răspunsul. A tăcut. Lampă de deasupra lor a pâlpâit, iar Miron, la capătul coridorului, a mișcat scurt o ureche la zgomot. Urechea ruptă, stânga.
A patra familie a venit după trei săptămâni. O femeie de vreo cincizeci de ani, cu voce blândă și mâini arse de soare. A ascultat noile instrucțiuni, a dat din cap. A întrebat doar un lucru:
– Și dacă după o lună tot stă cu spatele?
Ioana s-a uitat în ochii ei.
– Înseamnă că are nevoie de mai mult de o lună.
Femeia a dat din cap. Și a luat transportorul.
Miron înăuntru tăcea. Cu spatele la grilaj, coada înfășurată în jurul labelor, urechile puțin pe spate. Ca de obicei.
Fotografia a venit după o lună. Fără semnătură, fără comentarii. Doar o imagine. Un pervaz, din spatele geamului o curte de iarnă, un ghiveci cu o plantă.
Și motanul. Roșcat, cu pieptul alb și urechea stângă ruptă.
Stătea cu fața spre cameră.
Ioana i-a arătat poza lui Ștefan. El și-a ajustat ochelarii, s-a uitat, apoi încă o dată.
Și a spus încet, fără vocala obișnuită trasă:
– Atunci nu el era problema.
Ioana a băgat telefonul în buzunar. Fișa lui Miron a scos-o din mapa „ședere îndelungată” și a mutat-o în sertarul de jos al biroului. Acolo unde stăteau acele puține povești care nu trebuiau povestite. Era suficient să fie amintite.
