Nadia stătea în hol și se uita la doi băieți cu ghiozdane identice. În spatele lor, Andrei ținea câte o geantă imensă în fiecare mână. Miercuri. O miercuri obișnuită, nu o sâmbătă.
— Pe cine ai adus în casa mea? — întrebă ea cu vocea calmă. — Ne înțeleseserăm că de copiii de la prima ta căsătorie nu o să locuiască cu noi.
Andrei se strecură pe lângă ea în coridor și lăsă gențile pe podea.
— Nu începe, Nadia. S-au schimbat circumstanțele. O lună, poate două.
— Poate trei? — Nadia se aplecă în fața gemenilor, le zâmbi, îi mângâie pe cap. — Băieți, duceți-vă în cameră, acolo pe raft e un constructor. Jucați-vă până vorbesc eu cu tata.
Copiii plecară. Nadia închise ușa și se întoarse spre soț.
— Andrei, înțeleg bine? Ai adus copiii miercurea, cu bagajele, și mă pui în fața faptului împlinit?
— Ce să fi făcut? Sunt fiii mei! Sau vrei să doarmă pe stradă?
— Logică interesantă. Când ne-am căsătorit, ai jurat că băieții o să stea cu Cristina. Îți aduci aminte? Sau ai memorie selectivă, ca un meniu la o cantină ieftină — doar ce-ți convine?
— E temporar!
— Temporar e când vine sâmbăta și duminica. Două genți și trei luni înseamnă mutare. Simți diferența?
Andrei începu să umble prin coridor.
— Nu am de gând să-ți dau socoteală pentru copiii mei. E și casa mea, până la urmă.
— Nu, Andrei. E apartamentul meu. A fost înainte de tine și va fi după. Înainte să mai spui „al meu” o dată, caută în acte. Acolo e un singur nume, și nu e al tău.
Nadia scoase telefonul și formă numărul soacrei. Andrei tresări.
— Pune telefonul jos. Să nu îndrăznești s-o suni pe mama!
— De ce? Tu iei decizii pentru doi — poate nici ea nu știe că a ajuns bunică cu normă întreagă?
— Nadia, te avertizez!
— Mă aperți? De ce? Că în cinci minute Galina va afla cum fiul ei dispune de apartamentul altcuiva?
Tonuri de apel. Soacra răspunse după al treilea.
— Bună seara, Galina. Știți că Andrei i-a adus pe Matei și Tudor la noi? Definitiv. Cu bagajele.
Pauză. Apoi vocea soacrei — mirată și pierdută.
— Nadia, n-am știut nimic. Nu mi-a spus o vorbă. Cum adică, cu bagajele?
— Două genți mari. Și vorba „o lună, poate două, poate trei”. De asta întreb — e plan de familie sau improvizația lui personală?
— Doamne. Nadia, îți mulțumesc pentru răbdare. Tu oricum ai grijă de băieți în fiecare weekend, în timp ce el umblă pe la prieteni. Vorbesc eu cu el.
— Mulțumesc. Dar mă descurc singură. Aș vrea adresa Cristinei. Vreau să înțeleg de ce și-a dat copiii.
Soacra dictă adresa. Andrei stătea palid, lipit cu spatele de perete.
— De ce-ți trebuie adresa ei? Ce ai de gând?
— Dar tu de ce ai îngălbenit? Dacă e totul curat, de ce ți-e frică?
— Nu te băga acolo, Nadia. Nu e treaba ta.
— Nu e treaba mea? Băieții sunt în apartamentul meu, dorm pe canapeaua mea, mănâncă la masa mea. În fiecare sâmbătă și duminică desenez cu ei, mă plimb, îi hrănesc — iar tu între timp ești „la prieten” sau „la mama”. Care, după cum am aflat, nici ea nu te vede. Deci unde te duci în weekenduri, Andrei?
— N-am de ce să dau socoteală!
— Corect. N-ai de ce. Dar nici eu n-am de ce să fiu bonă pentru copiii altora, în timp ce tatăl lor se distrează pe undeva.
Nadia se apropie și-l privi în ochi.
— Dă-mi numărul Cristinei.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu! Ajunge cu interogatoriul!
— Știi, Andrei, când n-ai nimic de ascuns, nu țipi. Doar dai numărul și bei compotul liniștit. Tu acum arăți ca o pisică prinsă pe masă cu peștele în dinți. Și peștele l-ai înghițit deja, și moșul nevinovat nu-ți iese.
Andrei tăcu. Nadia dădu din cap.
— Bine. E târziu. Băieții sunt obosiți. Le aștern în sufragerie. Mâine reluăm discuția.
Noaptea fu grea. Nadia stătea cu ochii deschiși și-și amintea cuvintele Rodicăi, prietena ei, spuse acum un an.
„Pregătește-te de surpriză, și n-o să-ți placă. Sora mea, Veronica, a avut aceeași poveste — a divorțat, copilul a rămas cu ea, dar la prima ocazie îl dă fostului. Nu pentru o zi — pentru săptămâni, luni. Iar pensia alimentară o cere regulat. Fostul ei a plecat în alt oraș până la urmă, să nu înnebunească.”
Atunci Nadia a dat din mână. Rodica exagerează mereu. Dar acum fiecare cuvânt suna ca o profeție.
Dimineața, Andrei se pregăti de plecare.
— Trebuie să plec. Am treburi.
— Sigur. Mereu ai treburi. Mai ales sâmbăta.
— Iar începi?
— N-am început încă. Du-te. Eu am grijă de băieți. Ca de obicei.
El ieși. Nadia așteptă douăzeci de minute, îmbrăcă gemenii și-i duse la Galina.
Soacra deschise ușa, văzu nepoții și pricepu imediat.
— Intrați, dragii mei. Bunica face clătite.
Băieții fugiră înăuntru. Galina o opri pe Nadia de mână.
— Nadia, iartă-l. Nu știu ce i se întâmplă. Și pe mine mă minte.
— Galina, am nevoie de adresa exactă a Cristinei. Mi-ați dat strada, dar numărul și apartamentul?
— Strada Zăvoi, paisprezece, apartamentul patruzeci și unu. Nadia, nu tăia în pripă.
— Nu tai. Deschid cu grijă. Ca un chirurg.
Nadia merse la adresă. Scara, etajul patru, ușa cu numărul patruzeci și unu. Sună. Pași. Zăvorul scoase un clic.
Ușa deschise Andrei.
O secundă. Două. Trei. Fața i se lungi, gura i se deschise ușor, ochii începură să fugă, ca la un om prins în cea mai evidentă minciună.
Nadia îl privi în tăcere. Apoi coridorul din spatele lui — o haină femeiască pe cuier, papuci. Apoi iar pe soț.
Nu spuse niciun cuvânt. Se întoarse și coborî scările.
— Nadia! Așteaptă! Nu e… Doar am ajutat! S-a stricat robinetul, m-a sunat, am venit!
Vocea o urmărea, răsunând pe pereții scării. Nadia nu se întoarse. Ieși în curte, trase aer adânc și scoase telefonul.
Primul apel — către un meșter în broaște.
— Bună ziua. Trebuie să schimb broasca de la ușa de intrare. Vă dictez adresa. Puteți într-o oră? Perfect.
Al doilea apel — o firmă de mutări.
— Bună ziua. Am nevoie de doi muncitori pentru strâns și transportat lucruri. Volum mic — câțiva saci de haine, un birou, un scaun. Adresa de livrare e alta. Da, totul într-o singură cursă.
Nadia mergea pe stradă cu pas grăbit. Îi era clar totul. Cristina îidăduse copiii lui Andrei — de fapt, Nadiei — ca să elibereze apartamentul pentru întâlniri cu fostul soț. Schema clasică: copiii aici, amantul înapoi.
Dar Cristina avea soț legitim — Oleg. Galina îi pomenise numele. Și Nadia știa deja ce să facă.
Când ajunse acasă, meșterul era deja la scară cu geanta de scule. Muncitorii veniră după cincisprezece minute. Nadia deschise apartamentul și, calm, metodic, fără grabă, strânse lucrurile lui Andrei.
Geaca lui de iarnă. Ghetele lui. Trei rafturi de cărți. Biroul din cabinet, scaunul pliant, doi saci de haine. Lucrurile copiilor — cu grijă, în pungi separate. Jucăriile. Ghiozdanele.
— Unde ducem? — întrebă șeful muncitorilor.
— Strada Zăvoi, paisprezece, apartamentul patruzeci și unu. Lăsați la ușă. Dacă nu deschid — lângă scară.
Meșterul schimbă broasca în patruzeci de minute. Îi dădu trei chei noi. Nadia plăti, închise ușa și se așeză pe podea în holul tăcut.
Telefonul sună după o oră și jumătate. Numărul lui Andrei.
— Nadia! Ce-ai făcut? M-a sunat Cristina, urlă că au adus niște saci!
— Corect. Sunt lucrurile tale. Și lucrurile copiilor tăi. Le-am trimis la singura adresă unde, se pare, îți petreci sâmbetele.
— Ai înnebunit! Ea are soț! Oleg vine seara — ce-o să creadă?!
— Oleg? Nu-ți face griji pentru el. I-am scris deja. I-am trimis adresa, ora vizitei tale și un rezumat al „robinetelor stricate”. S-a dovedit a fi un om foarte înțelegător. Mi-a răspuns cu un singur cuvânt: „Mulțumesc”.
— Tu… N-ai făcut asta.
— Am făcut, Andrei. Și aș fi făcut mai devreme, dacă nu ți-aș fi crezut fiecare cuvânt un an întreg. Știi, e chiar amuzant — erai atât de sigur de prostia mea, încât ai încetat să te mai ascunzi. Ai adus copiii miercurea, iar tu ai plecat la Cristina pe ușa din față. Nici măcar nu te-ai uitat în spate — poate nevasta e după colț.
— Nadia, ascultă…
— Nu, tu ascultă. Băieții sunt la Galina. Sănătoși, hrăniți, se joacă cu constructorul. Broasca am schimbat. Cererea de divorț o depun luni.
— Nu poți face asta! Noi…
— Ce, „noi”? Ne înțeleseserăm? Da, Andrei. Copiii — cu Cristina. Weekendurile — ale noastre. Fidelitatea — reciprocă. Ai încălcat toate trei puncte într-un an. Dacă era contract, ți se cerea penalizare.
— Nu te-am înșelat!
— Ai deschis ușa apartamentului fostei tale soții sâmbătă dimineața în papuci de casă. Asta poate fi numit „ajutor la robinet”, dar atunci ești cel mai prost instalator din oraș — pentru că robinetul tot nu s-a reparat.
Andrei tăcu. Nadia auzi cum respiră greu.
— De unde știi de robinet?
— L-am auzit aseară când repetai scuza. Mormăiai sub nas în baie, crezând că dorm. „S-a stricat robinetul, m-a sunat, am venit doar.” Andrei, nici măcar nu minți cu talent. Măcar „a spart o țeavă” sună mai solid.
— Nadia, vin acasă. Vorbim normal.
— Nu veni. Cheile sunt altele. Discuția s-a încheiat. Vreau să-ți amintești una: am acceptat să mă mărit cu tine știind de copii. I-am iubit. În fiecare weekend — parc, desene, cărți, iar tu între timp erai „la prieten” sau „la mama”. Galina, de altfel, a confirmat — n-ai fost la ea deloc în ultimele patru luni.
— Asta a spus?!
— Nu numai asta. A spus: „Nadia, îți mulțumesc că-l înduri pe fiul meu. Nu merită.” Și, vezi, are dreptate.
— N-am unde să mă duc.
— Ai adresa Cristinei, unde te simți ca acasă. Ai adresa Galinei, care așteaptă explicații. Ai, în sfârșit, toată planeta Pământ — încape locul. Apartamentul meu nu mai e pe listă.
Nadia închise și blocă numărul. Apoi blocă toate căile de contact posibile. Apoi se așeză pe un scaun în hol și stătu un minut în liniște.
Telefonul sună de pe un număr necunoscut. Răspunse.
— Nadia? Sunt Oleg. Soțul Cristinei. Fostul soț, se pare, de azi.
— Oleg. Îmi pare rău că s-a întâmplat așa.
— Nu vă pare rău. Bănuiam de mult, dar îmi lipsea un fapt concret. Mi l-ați dăruit. Sacii cu lucrurile lui la ușa mea sunt, știți, mai convingători decât orice poză.
— Stătea în papucii dumneavoastră.
— Verzi? Cu dinozauri?
— Nu. Gri, în carouri.
— Sunt papucii mei de paradă. Incredibil. Poartă și papuci străini.
Amândoi tăcură. Apoi Oleg râse încet.
— Știți, Nadia, stau acum pe balcon, mă uit la doi saci de lucruri lângă scară — și mă simt ușurat. Ca și cum mi s-a scos un dinte care mă durea de trei ani.
— Dintele nu se scoate, se extrage.
— La mine era un dinte care doar se extrăgea.
— Noroc, Oleg.
— Și dumneavoastră. Se pare că suntem în aceeași barcă. Doar că dumneavoastră vâsliți mai repede — eu aș mai fi stat cu îndoieli o lună.
Sună Rodica.
— Nadia, ce faci? Te-am văzut online, dar nu scrii.
— Rodica, ai avut dreptate.
— Despre surpriză?
— Despre surpriză. Nu mi-a plăcut.
— Spune.
— A adus copiii cu bagajele, iar el mergea la fosta. Am mers la adresă — el mi-a deschis ușa. În papuci de casă. Surpriză.
— Și tu ce-ai făcut?
— Am schimbat broasca, i-am trimis lucrurile cu muncitorii la fostă, i-am scris soțului ei, depun divorțul.
— În câte ore ai reușit?
— În patru. Poate trei și jumătate.
— Nadia, ești robot. Eu aș fi plâns o săptămână în pernă.
— Plâng după. Acum n-am timp. Acum trebuie s-o sun pe Galina să mă asigur că băieții au cinat.
În același timp, Andrei stătea în mijlocul străzii cu telefonul care vibra neîncetat. Cristina suna a șasea oară. Oleg trimisese un mesaj din trei cuvinte: „Ia-ți lucrurile. Dement”. Mama scrisese: „Vino. Vorbim”.
Nu răspundea nimănui. Stătea și se uita la ecran, unde fiecare apel era o sentință.
Acum un an totul era perfect. Nevasta îl iubea, copiii erau plasați, fosta era disponibilă, soțul ei nu știa nimic. Construcție perfectă. Ca un castel de cărți.
Castelul de cărți se prăbușise în patru ore. O singură deplasare a Nadiei la adresă — și totul se dărâmase. Nevasta schimbase broasca. Oleg aflase adevărul. Mama aștepta explicații. Cristina în panică.
Telefonul sună din nou. Cristina.
Îl respinse. Băgă telefonul în buzunar. Și porni pe stradă, fără să știe încotro, fără să știe de ce, fără să știe — ce acum.
Iar Nadia, în același timp, o suna pe soacră.
— Galina, băieții au cinat?
— Au cinat, Nadia. Patru clătite fiecare. Acum dorm.
— Mulțumesc.
— Nadia… ai depus divorțul?
— O depun luni.
— N-o să te împiedic. A meritat. Dar băieții… Te-ai atașat de ei, nu?
— M-am atașat. Matei îmi desenează felicitări în fiecare duminică. Tudor a învățat să citească — mi-a citit prima dată cuvântul „soare”.
— Ai făcut mai mult pentru ei decât tatăl lor în ultimul an.
— Băieții nu sunt de vină. Dacă aveți nevoie de ajutor — sunt aproape. Dar cu Andrei — gata.
— Știu, Nadia. Știu.
Nadia puse telefonul pe noptieră. Apartamentul era liniștit, gol și — al ei. Fără genți străine în hol, fără minciuni străine în aer, fără papuci străini la ușă.
Se apropie de oglindă și se privi. Ochii uscați. Bărbia sus. Doișpe ani — dar într-o singură zi îmbătrânise și întinerise deodată.
Prietenia Rodica trimise un mesaj: „Mândră de tine”.
Nadia zâmbi și răspunse: „Mulțumesc. Acum trăiesc mai departe.”— Acum trăiesc mai departe.
Nadia mai rămase o clipă în fața oglinzii, apoi închise telefonul și traversă holul până în sufragerie. Deschise ușa de la balcon. Aerul serii era rece și curat, fără miros de minciuni. În colț, pe raft, rămăsese un singur avion de hârtie – din cel pe care Tudor îl făcuse duminica trecută. Îl luă în mână, îl netezi pe aripă și îl așeză pe pervaz, cu botul spre oraș.
Sună din nou. De data asta era Matei – pe numărul Galinei.
— Nadia? Dormeai?
— Nu, Matei. Ce faci?
— Tata a venit la bunica. Plânge. Zice că nu mai avem casă.
Nadia își mușcă buza.
— Ascultă-mă, Matei. Voi aveți casă. La bunica, la mine, oriunde e cineva care vă iubește. Iar tata… o să găsească el una. Uneori oamenii greșesc, dar asta nu e vina voastră.
— Tu mai vii sâmbăta?
— Sâmbăta e peste câteva zile. Hai să vedem mâine dimineață ce facem. Vrei să-i spui lui Tudor că i-am găsit avionul?
— Da! A zis că l-a pierdut.
— O să i-l aduc eu. Acum du-te la somn, băiețel cuminte.
— Noapte bună, Nadia.
— Noapte bună, Matei.
Închise. Avionul de hârtie fremăta ușor în curentul de la balcon. Îl prinse în palmă și îl vârî în buzunarul halatului.
Mâine era joi. Peste patru zile – sâmbătă. Și sâmbăta, de data asta, o să fie doar a ei. A lor – a ei și a băieților, dacă ei vor veni. Sau poate doar a ei și a liniștii. Oricum ar fi, apartamentul nu mai mirosea a minciuni.
Nadia stinse lumina în sufragerie, lăsând doar lampa din hol aprinsă. Un punct cald într-o noapte care începea exact ca o noapte în care se termină ceva vechi și începe ceva nou.
