Au fost în viață greșeli din tinerețe, și poți încerca să le îndrepți chiar și la o vârstă mai înaintată. Doar să ai voință…
Maria și soțul ei, Ion, trăiseră paisprezece ani de căsnicie, dar copii nu reușiseră să facă. Maria era economistă la o firmă de succes, Ion avea o afacere cu reparații auto. Trăiau bine și în armonie, bărbatul îi făcea des cadouri soției. Își doreau mult copii, făcuseră multe analize medicale, dar nimic nu ajutase.
Într-o seară, Maria adormi repede și parcă se prăbuși în gol. Se văzu tânără fată, într-o cameră albă, întinsă pe un pat îngust… În fața ei stătea o femeie cu un pachet în brațe, zâmbind, și i-l întindea. Maria se uită înăuntru și văzu un nou-născut. Întinse mâinile, dar totul dispăru. Se trezi țipând. De țipătul ei se trezi și soțul. Îngrijorat, o rugă să-i spună tot adevărul.
…Se întâmplase ca în anul al doilea de facultate, Maria rămăsese însărcinată de la un coleg de curs. Dar el refuzase și se transferase la altă universitate. Părinții, aflând, insistaseră să scape de sarcină, dar era prea târziu.
Maria deschise ochii în tăcerea cenușie a spitalului. Trupul i se părea străin, greu, iar în abdomen o durea. Nu înțelese unde e, până când privirea i se opri într-un perete alb oficial.
— Te-ai trezit, dragă? — auzi o voce lângă ea.
Colega de salon, Elena, se întoarse cu greu în pat. Fața ei era albă ca o cearșaf udă, cu cearcăne vineții sub ochi. Cu o zi înainte născuse prematur și copilul nu se putuse salva. Băiat. Ea însăși îi povestise Mariei încet, plângând, privind într-un punct.
Maria trase pătura până la bărbie. Avea optsprezece ani, era speriată și se simțea nu mamă, ci o școlăriță pedepsită, gata să fie certată. Dincolo de ușă se auzeau pași.
Intră o femeie înaltă, cu ochi obosiți și părul cărunt pieptănat pe spate, doctorița. Halatul alb era strâns pe talie. În urma ei, o asistentă tânără, cu obraji rotunzi și o față mereu îngrijorată. În brațele asistentei era un pachet. Alb, curat. De acolo nu se auzea niciun sunet.
— Maria, — doctorița se așeză pe marginea patului, iar plasa de sârmă scârțâi jalnic, — trebuie să avem o ultimă discuție cu tine. Ai semnat renunțarea. Dar vreau să înțelegi.
Luă cu grijă pachetul din brațele asistentei. Fetița dinăuntru nu plângea. Maria observă automat, tăcută ca și mama ei.
— Uită-te la ea, — spuse doctorița încet. — E sănătoasă. Poți lua actele chiar acum și pleca acasă. Ți se va acorda concediu academic. Părinții te vor ajuta.
— Nu mă vor ajuta, — oftă Maria, uitându-se în perete. — Au spus: ori facultatea, ori… asta. Alege.
— Ce „ori”? — interveni asistenta, cu vocea tremurând de indignare. — Nu e un lucru. E un copil viu. Uită-te, are ochii tăi. Ai tăi.
Desfăcu marginea scutecului. Maria văzu ochii un pic tulburi, albăstrui, care nu știau încă să se concentreze. Fetița privea drept în sus, la tavan, dar Mariei i se păru că se uită la ea.
În interior ceva tresări. Se strânse și se eliberă.
— Vezi? — asistenta aproape plângea. — Te simte… Are nevoie doar de tine.
— Maria, ascultă-mă, ca femeie de femeie, — doctorița îi puse palma peste mână. — Am văzut multe ca tine. Și am văzut și pe cele care, după douăzeci de ani, s-au întors aici, pentru că nu și-au putut ierta. Renunțarea e pe viață. E o cicatrice. Nu se vindecă.
Copilul suspină în somn. Maria se uita la fetiță. Număra secundele. Știa: dacă acum spune „o păstrez”, nu va mai fi cale de întoarcere. Opt luni se convinsese că acesta nu era un copil, ci o greșeală, un ghem de celule, un obstacol. Părinții îi aminteau în fiecare dimineață:
— Îți vei distruge viitorul.
Tatăl copilului, colegul Mihai, spusese la telefon:
— Nu sunt pregătit. Fă ceva.
Și ea făcuse. Nouă luni purtase, și acum o forțau să iubească. Într-un minut.
— Luați-l, — șopti ea, — nu pot, nu vreau. Trebuie să învăț, înțelegeți? Am examene peste o lună. Eu… încă nu mi-am trăit viața!
— Ce faci, apoi vei regreta, va fi târziu, — asistenta strânse copilul la piept, ca și cum l-ar fi protejat.
— Nu sunt mamă, — izbucni Maria și se trase lângă perete, lipindu-și spatele de barele reci ale patului. — Nu vreau să fiu.
Doctorița tăcu mult. Apoi se ridică, își netezi halatul. În ochii îi trecu ceva— poate oboseală, poate condamnare, poate milă.
— Bine, — spuse răspicat. — Actele sunt gata. Vei semna renunțarea definitivă la șefa de secție.
Dădu din cap asistentei, iar aceasta, plângând, ieși din salon, ducând pachetul. În salon veni liniștea. Maria se uita la ușa prin care tocmai plecase copilul ei. Respira adânc și des, încercând să se convingă că luase decizia corectă. Că e liberă. Că nu se întâmplase nimic.
Pe patul alăturat, Elena se întoarse cu fața la perete și începu să plângă înăbușit în pernă. Copilul ei nu țipase, murise. Iar Maria stătea cu ochii deschiși, așteptând să semneze actele și să uite.
Nu va uita. Niciodată. Nici după mulți ani, când se trezea noaptea de parcă ar fi auzit un plâns de copil, și izbucnea în lacrimi pe umărul soțului care nu înțelegea nimic. Maria povesti, fără să ridice ochii. Vocea i se frângea, cuvintele se încurcau, iar degetele smuceau nervos marginea pilotii. Aștepta condamnare, dezgust, o plecare tăcută în altă cameră. Dar Ion doar ascultă. Când tăcu, el îi luă mâna și spuse:
— Hai s-o găsim.
Nu crezu. Atâția ani trecuseră, copilul putea fi adoptat oriunde, chiar și în altă țară. Semnase actele fără să citească, doar să iasă cât mai repede din maternitate. Dar Ion era încăpățânat. Lucrase în afaceri, își făcuse relațiile potrivite, știa să se înțeleagă cu oamenii. Începură cu maternitatea. Apoi cereri la arhive. Durase șase luni și o sumă despre care Maria prefera să nu întrebe.
Rezultatul a fost cutremurător.
— A fost adoptată de Elena Egorovna, — spuse Ion, punând în fața ei un dosar subțire. — Chiar femeia care a stat cu tine în salon. Ea a luat fetița după renunțarea ta.
Maria rămase mută. Elena, al cărei fiu murise, care plânsese tăcut în perete.
— Unde sunt acum?
— Elena… a murit. Acum trei ani. Fata locuiește într-un oraș de județ. Cu tatăl.
— Cu ce tată?
— Cu soțul Elenei. Se numește Victor. E invalid, aproape că nu merge după un accident. Fata, o cheamă Tatiana, are acum nouăsprezece ani. Nu l-a părăsit. Face facultatea la distanță, muncește, îl îngrijește.
Maria își acoperi gura cu palma. Nouăsprezece. Aproape cât avea ea când… Nu, acum nu se gândea la asta.
Au condus patru ore. Ion tăcea, uneori se uita la soția lui, care strângea geanta așa de tare încât încheieturile i se albiseră. Orașul era cenușiu, prăfuit, cu blocuri vechi și puțini arțari. O pensiune la intrare, o clădire care mirosea a linoleum vechi.
Dimineața s-au dus la adresă. Un bloc cu cinci etaje, singuratic la capătul curții, fațada odată vopsită în galben, acum decolorată.
— Intrarea aceea, — spuse Ion, verificând telefonul.
Maria făcu un pas și se opri. De la ușa de la intrare se desprinse o siluetă. O fată slabă, cu părul castaniu strâns într-un coc, împingea un scaun cu rotile. În scaun stătea un bărbat mai în vârstă, cu barbă căruntă și ochi vii, atenți. Fata împingea ușor, obișnuit, de parcă toată viața nu făcuse altceva.
Și Maria simți brusc că i se taie respirația. Se uita la propria față. Pomeții ei. Ochii ei.
— Bună ziua, sunteți iar de la asistență socială? — întrebă fata. Vocea o avea joasă, obosită, cu un ton de provocare. — Am spus la telefon: pe tata nu-l dau nicăieri. La azil nu merge. Și pe mine nu mă atingeți, totul e legal, sunt majoră.
Scaunul se opri. Bărbatul ridică privirea, se uită țintă la Maria.
— Tania, nu te agita, — spuse el încet.
Ion făcu un pas în față, zâmbind politicos:
— Nu suntem de la asistență.
Maria deschise gura. Trebuia să spună ceva. Adevărul? Nu, acum nu. Fața Taniei era încordată, gata de lovitură. Să spună „sunt mama ta care te-a abandonat” însemna să închidă ușa pentru totdeauna. Și Maria auzi propria voce, ca din depărtare:
— Eu… sunt o rudă a Elenei. Verișoara îndepărtată. Nu ne-am văzut de mult, apoi am aflat… că nu mai e. Vrem să ajutăm cum putem.
Se lăsă tăcerea. Tania se uita pieziș, necrezând. Apoi bărbatul din scaun — Victor — se îndreptă încet, cu greu, cât îi permitea spatele bolnav. Ochii i se subțiară, în ei licărind ceva ciudat.
— Dumneavoastră… — șopti el, aproape fără sunet, așa încât numai Maria auzi. — Dumneavoastră sunteți Maria?
Sângele îi fugi din obraji. Dădu din cap convulsiv. Victor privi spre Tania, apoi iar spre ea. Și deodată spuse tare, hotărât:
— Fată, asta e într-adevăr o rudă a mamei. Îmi amintesc, Elena vorbea despre ea.
Tania se mai destinse, dar tot nu-și luă mâna de pe mânerul scaunului, un gest de posesivitate și protecție.
— Și ce propuneți?
— Vrem să ajutăm, luați banii aceștia. Pentru tratamentul tatălui, pentru școală, pentru viață.
— Nu avem nevoie de banii dumneavoastră, — tăie Tania.
— Fata, — spuse Victor încet. — Nu fi prea mândră. Avem datorii la întreținere de trei luni. Eu nu mai cumpăr medicamente de o lună, e scump. Tu dormi în bucătărie pe un pat pliant. Lasă oamenii să ajute.
Tania își mușcă buza. În ochi îi luciră lacrimi, dar le clipi. Se întoarse spre Maria:
— Și de ce ați face asta? De ce?
— Pentru că eu… — Maria se împiedică, simțind un nod în gât. — Pentru că Elena nu mi-a fost străină. Și acum vreau să fiu aproape.
Nu totul se poate îndrepta, dar uneori poți începe cu puțin. Au început cu puțin. Trimiteau bani pe card— la început cu sfială, apoi tot mai des. Tania nu mai refuza, mai ales când Victor avea nevoie de medicamente scumpe. Apoi Maria și Ion au venit din nou, au adus mâncare, un scaun nou, mai ușor. Tania mormăia, dar nu-i alunga. La cină, în bucătăria mică, Maria se trezi gândindu-se că râde. Pe bune, la o glumă a lui Ion, la morăitul lui Victor, la felul cum Tania își ștergea mâinile de blugi.
— Mutați-vă la noi, — spuse ea într-o zi. — În oraș.
— Elena visa întotdeauna să plece de aici, — spuse Victor. — Zicea: „Tania o să crească și o să plecăm la mare.” Nu la mare, dar la oameni dragi e tot bine.
Maria și Ion le cumpărară un apartament cu două camere într-un bloc nou, în orașul lor. La parter, ca să fie ușor cu scaunul. Făcură reparații, comandară uși largi. Tania tăcu trei zile, apoi spuse:
— Nu știu de ce faceți asta. Dar mulțumesc.
— Nu trebuie să mulțumești, — răspunse Maria. — Doar trăiește.
Victor fu operat într-o clinică bună. Scump, complicat, cu risc. Dar era încăpățânat ca și fiica lui adoptivă. După șase luni se ridică. Mai întâi cu cadrul, apoi cu un baston. După un an mergea singur. Tania plângea seara în baie de bucurie, ca să nu vadă nimeni.
Se transferă la cursurile de zi ale facultății, Maria insistă să renunțe la muncă. Victor începu chiar să iasă în curte, să stea pe bancă cu alți bătrâni. Maria nu spuse niciodată cine este cu adevărat. Și Tania nu întrebă niciodată— poate bănuia, poate nu voia să știe. Într-o seară, pe când stăteau în bucătăria noului apartament și beau ceai cu dulceață, Tania spuse deodată:
— Știți, mama Elena spunea întotdeauna că într-o zi o să apară cineva în viața mea. Cineva care poate s-a pierdut, dar apoi se găsește…
Maria zâmbi, ascunzând lacrimile.
— Mama ta a fost o femeie înțeleaptă.
— A fost, — dădu din cap Tania și puse mâna peste mâna Mariei, ușor, de parcă s-ar fi temut să nu o alunge. — Mă bucur că avem acum rude.
Afară, orașul serii vuia. Ion spăla vasele și fluiera. Maria, pentru prima dată după mulți ani, respira ușurată.
Nu totul se poate îndrepta. Nu totul se poate întoarce. Dar uneori poți începe din nou cu un „mulțumesc” șoptit, cu o ceașcă de ceai, cu o mână străină peste a ta.
