Ioana (fostă Elena) s-a măritat târziu – după părerea mamei ei – la treizeci și unu de ani. Așa a fost, deși arăta bine: ochi albaștri, păr castaniu ușor ondulat până la umeri, un zâmbet drăguț.
— Trebuia să-ți cauți bărbat mai devreme, tu doar învățai și te codeai. Iar prietenele tale și-au ales cei mai buni pețitori, — o mustra Ana, mama Ioanei, — iar acum ce a rămas, aia iei. Nu-mi place de curtezanul tău, Mihai. Din oameni simpli, părinți de la țară, dar ifose cât cuprinde… Ce-i asta?
Mihai chiar avea un caracter dificil, autoritar, arogant și intolerant. Dar asta s-a văzut abia după ce Ioana s-a măritat cu el. La început s-a ținut, a curtat frumos, a adus flori și a fost atent.
Când perioada romantică a tinerei familii a trecut, soțul a început să-și arate colții, făcându-i Ioanei observații la orice, fără să se gândească că o poate răni cu tonul aspru și moralizator. Ioana însă se străduia, voia să păstreze familia, îl asculta, lucra la un institut de proiectări, era apreciată la serviciu, și acasă se descurca, dar Mihai doar se încrunta și își vărsa nervii pe ea.
S-a născut băiețelul lor, Andrei, și când copilul a început să se îmbolnăvească și să nu doarmă nopțile, Mihai s-a retras, dormind în cealaltă cameră ca să nu fie deranjat.
Când Andrei a împlinit patru ani, părinții au divorțat. Ioana, sătulă de caracterul soțului, a hotărât să crească singură băiatul, iar Mihai, cu o ușurință care a rănit-o cel mai mult, a acceptat divorțul. Mai târziu s-a aflat că avea deja cu cine pleca. Din fericire, Mihai s-a mutat repede cu a doua soție în alt oraș, și Ioanei i-a fost mai ușor, măcar nu risca să-l întâlnească pe stradă…
Toată gingășia Ioanei s-a îndreptat spre singurul ei Andrei.
— Ioano, — îi spunea mama de multe ori, — ești tânără, arătoasă, te-ai putea mărita sau măcar să ai un prieten…
Dar Ioana nu o asculta pe Ana și muncea din greu să-i asigure băiatului tot ce trebuie. Economisea la tot ca să strângă pentru studiile lui Andrei și pentru nuntă, iar ei se refuza totul. Pensia alimentară de la fostul soț era foarte mică.
Andrei creștea, învăța bine, în clasele mari făcea meditații ca să se pregătească pentru facultate. Ioana l-a atras către profesia ei, iar el, terminând studiile, știa deja că mama s-a înțeles la institut să-l angajeze acolo.
— Tocmai ies la pensie în curând, iar tu vii ca tânăr specialist! L-am convins pe director. Ne cunoaște familia de mult și a promis că te ia… — se bucura Ioana.
Andrei s-a întors acasă și a început imediat să lucreze la institutul de proiectări unde mama lui muncise ani de zile.
— O să încerc să nu te dezamăgesc! — o îmbrățișa, — iar tu în curând te vei odihni… Schimb de generații!
După un an, Ioana a ieșit la pensie, tocmai împlinise cincizeci și cinci de ani, iar Andrei își găsise o fată, Anca. Era o blondă drăguță, cu forme generoase și picioare subțiri. Andrei era îndrăgostit lulea, și perechea se pregătea de nuntă.
Ioana se bucura pentru fiul ei. Un singur lucru o întrista – înaintarea în vârstă a mamei sale. Ana împlinise optzeci de ani, și tot mai des oprea salvarea la intrarea blocului ei. Ioana stătea la mama în zilele de rău, apoi se grăbea acasă, dar în fiecare zi o vizita, îi aducea mâncare, cumpăra medicamente, iar mama întreba de tineri, de vreme și de sănătatea Ioanei.
— Curând voi pleca, fată, — spunea Ana, — dar sufletul mă doare pentru tine. Nu pentru Andrei, el are nevastă, e sănătos, tânăr. Tu toată viața l-ai crescut, l-ai tras, l-ai învățat, ai strâns pentru nuntă, i-am dat bani și pentru mașină. Totul pentru el. Tu nici nu te-ai măritat, nici la mare, la sud n-ai mers… Mi-e milă de tine. Și eu zac de doi ani, tot pe mâinile tale.
— Ce spui, mamă, nu regret nimic… Andrei e lumina mea, — începu Ioana.
— Tocmai, lumina în geam, dar nu era bine. L-ai răsfățat… De la nuntă au trecut șase luni, și la mine n-au venit deloc… Măcar știu că-s bolnavă, la marginea mormântului… Poate nu ne mai vedem… Și la tine nu vin. E corect? — se neliniștea bunica Ana.
— Lasă, mamă, au luna de miere. Nu au timp de noi. Și mai lucrează… — o apăra Ioana pe fiul și pe noră.
— Nu, — clătină Ana din cap, — nu spune bine. Mamă e mamă. Și cât ai făcut tu pentru el… Nu trebuie uitat. Nici la necaz, nici la bucurie… Tot l-ai răsfățat…
Ioana tăcu. Apoi l-a sunat pe Andrei și l-a rugat să vină la bunica, pentru că se simte rău.
Andrei a venit cu nevasta, au stat la Ana vreo jumătate de oră, au băut ceai și s-au grăbit acasă. Locuiau la părinții Ancăi, într-o casă la curte.
Bunica Ana s-a stins. Ioana plângea, își jelea mama, și pe ea se jelea puțin. Cuvintele mamei i se auzeau tot mai des în serile lungi, când stătea singură la fereastră, amintindu-și cum venea fiul de la serviciu, ea punea masa și schimbau vești… Acum e singură.
Dar Ioana s-a adunat și s-a angajat la o grădiniță, spre mirarea cunoscuților.
— Ai studii superioare, și speli podele? La pensie… — spuneau vecinele, iar ea răspundea: — Nimic. Toată viața am stat la birou, la planșe. Trebuie să mă mișc. Mama mea a fost educatoare la grădiniță în tinerețe, îmi plăcea să trec pe la ea după școală…
Ioana avea o pensie mică, toate economiile le cheltuise pe fiul. Deși era obișnuită să trăiască modest, acum voia să fie mai liberă financiar. Munca, bineînțeles, îi lua puteri și timp, dar cu siguranță nu se plictisea. Mai mult, la insistențele vecinei, a intrat la corul popular de la Casa de Cultură, și viața i s-a înseninat.
Ioana se ocupa și pentru a nu-l deranja pe Andrei și pe Anca, deși o durea că fiul nu numai că nu venea la ea, dar și suna rar, doar când avea treabă.
Uneori plângea seara, răsfoind albumul cu poze din copilăria fiului. Ca să nu-i fie dor, a tipărit la atelier cele mai dragi fotografii cu el, unde erau împreună, în format mare, le-a pus în rame ca pe tablouri și le-a agățat prin toată casa.
Se oprea mereu lângă poze, atingea fața fiului și zâmbea. Și uneori i se părea că el zâmbește înapoi. Apoi aștepta un telefon, și se bucura când fiul mai trecea pe la ea la un ceai sau să-și ia ceva din lucrurile lui.
Andrei de obicei nu stătea mult. Nici măcar n-a observat imediat pozele în rame. Când le-a văzut, s-a oprit, s-a uitat la mamă și a întrebat mirat:
— Ce ți-a venit să le pui?
— Așa… — a ezitat Ioana, — nu mai sunt tânără, îmi amintesc de vremurile de aur, când erai mic…
Andrei a dat din cap și s-a grăbit acasă la nevastă, neînțelegând „mofturile” mamei. Iar Ioanei, parcă mama o ajuta din cer. Și-a făcut și un prieten de la cor.
— Măi, Ioano, la noi sunt doar trei bărbați, și tu l-ai furat pe unul. Noi n-am putut să-l ademenim ani de zile, iar tu l-ai îndrăgostit pe loc! — râdeau deschis membrele corului, — asta înseamnă să fii nouă!
Toți râdeau, iar „îndrăgostitul”, Nicolae, îi săruta mâna Ioanei, însoțind-o după repetiții până acasă.
Ioana nu lua în serios prietenia asta, dar cu bunătate accepta curtezanul de șaizeci și cinci de ani, solistul. El era insistent și o adora pe Ioana, lipindu-se sufletește de ea.
— Ioano, nici nu vă dați seama cât de bine e cu dumneavoastră. Și deșteaptă, știți să ascultați, liniștită, și așa frumoasă.
— Lasă, lasă… Nu mă mai lăuda, că mă îngâmf de tot. Cred și eu pot spune același lucru despre dumneavoastră. Și sunteți așa talentat! Ați putea cânta pe scenă mare.
— De mult voiam să las concertele. Pot cânta și acasă, la masă de sărbători, copiii mă ascultă cu plăcere. Dar am venit la cor acum zece ani pentru că am rămas văduv, și serile nu mai puteam sta singur. Aici e un conducător talentat, spectacole, mici sărbători – întâlnirile noastre. Acum nu mai plec, vreau să fiu lângă dumneavoastră.
Ioana mergea acasă și privea din nou pozele, oftând. Andrei tot suna rar, și nimic – nici cântecul, nici munca, nici prietenii – nu putea înlocui această comunicare.
Dar ea răbda și se bucura de rarele vizite ale fiului. Doar în ultimul timp el începuse să sugereze că ar fi bine să vândă apartamentul bunicii, ca să își cumpere ei cu Anca o locuință proprie.
— Nu vă înțelegeți cu familia ei? — se îngrijoră Ioana.
— Nu, e bine, dar Anca vrea apartament separat, — ezită Andrei.
— Atunci, poftiți, veniți și locuiți, mâine dacă vreți! — spuse Ioana fiului. Chiar dacă e un apartament mic, tip „comunist”, pentru o familie tânără e de ajuns.
— Serios? — se lumină Andrei, — ești cea mai bună mamă din lume! Mă duc s-o bucur pe Anca. Acum avem apartamentul nostru!
— Stai puțin, fiule. Apartamentul rămâne al meu, — îl opri Ioana, — nu-l trec pe nimeni deocamdată. Voi locuiți frumos și faceți-mi nepoți.
Andrei a plecat. Și curând s-a mutat cu nevasta în apartamentul bunicii. Așa cum i-a cerut mama, după un an s-a născut o fetiță, spre bucuria tuturor, mai ales a părinților.
Ioana a renunțat la serviciu, înțelegând că e vremea să se ocupe de nepoată, dar și de ea, să fie sănătoasă. Pețitorul ei, Nicolae, a fost atât de insistent încât a convins-o să locuiască împreună, și au devenit un cuplu, având două apartamente.
Ioana s-a obișnuit cu rolul de bunică și soție, și se mira cât de repede i s-a schimbat viața. Îi mulțumea lui Nicolae pentru „a doua primăvară”, iar el nu înceta să se bucure de dragostea lui și să mulțumească sorții pentru întâlnirea asta.
La tânăra familie era totul bine. Andrei devenise mai atent la mamă și o vizita tot mai des. Odată a început să vorbească despre schimb de apartamente.
— O să avem al doilea copil, mamă, — începu el.
— Știu, mă bucur mult, — zâmbi Ioana.
— Anca mă roagă să vorbesc cu tine să te muți în apartamentul bunicii, iar noi – aici, în al tău. E mai mare cu zece metri pătrați, stil vechi. Nouă, cu doi copii, ne-ar fi mai comod…
— De ce Anca vorbește întotdeauna prin tine, și ea tace? — zâmbi Ioana, — știe că nu pot să-ți refuz? Și de ce nu i-ar convinge pe părinții ei să locuiască în apartamentul bunicii, iar vouă să vă dea casa lor spațioasă? E fată unică! Ar fi rai pentru copii!
Andrei s-a înroșit și a plecat. Iar Ioana nu s-a grăbit să-l bucure pe fiul. Se obișnuise și ea cu apartamentul ei. Aici fiecare lucru era la îndemână, totul la locul lui, familiar și locuit, cu ochii închiși găseai chiar și un ac…
Și atunci îi veneau în minte cuvintele mamei: „L-ai răsfățat pe Andrei, vai, l-ai răsfățat…” Și Ioana a hotărât să nu grăbească lucrurile. S-a născut a doua nepoată, aducând multe griji plăcute întregii familii. Fetele creșteau împreună, locuiau într-o cameră mică, iar la sfârșit de săptămână veneau în vizită fie la bunica Ioana, fie la bunicii din partea Ancăi. Acolo era spațiu și în curte, și în grădină cu foișor, leagăne și căpșuni.
Ioana și Nicolae au început să locuiască împreună, în apartamentul ei, și să închirieze apartamentul lui pentru a avea mai mulți bani de cheltuială. Le plăcea să meargă la teatru și în excursii de o zi sau două, de aceea s-au hotărât să se mute împreună.
Abia după doisprezece ani, când Nicolae s-a stins, Ioana s-a mutat în apartamentul mamei sale, care fusese și casa copilăriei ei.
— Gata, fiule, luați apartamentul nostru, locuiți acolo, iar mie îmi ajunge și cel mic, — i-a spus fiului, — am călătorit, am cântat, acum stau acasă, aștept fetele în vizită, și pe voi. Sper că nu mă lăsați…
Fiul a îmbrățișat-o și a ajutat-o să se mute în pereții copilăriei, făcând o renovare ușoară.
Ioana nu a schimbat nimic în amenajare, doar a agățat pe pereți acele fotografii mari cu fiul, cu mama și cu ea în tinerețe. Și pe noptieră stătea portretul lui Nicolae…
— Uite, toți suntem aici împreună, — zâmbea Ioana luminată și liniștită, privind oamenii dragi din poze, — și ce să-mi mai doresc? Pereții dragi și căldura oamenilor mei.
Nepoatele o vizitau pe bunica. Fetelor le plăcea să rămână peste noapte la ea, în dormitorul lor obișnuit, unde rămăseseră paturile lor, și mult timp nu se auzeau decât vorbe, amestecate cu râsete și glume.
— Hai, fetelor, la somn! — comanda bunica din camera mare, — cotofene… Mâine trebuie să vă treziți devreme. O să vă învăț să faceți papanași. Că în curând sunteți mirese. Examenul de gătit îl voi lua eu personal!
