— Mamă, dă-mi niște bani, te rog. E ziua Doinei, împlinește nouăsprezece ani. A hotărât să o sărbătorească doar cu mine. Mergem împreună în oraș, stăm la o cafenea. Îi cumpăr un cadou, comand cina, ne plimbăm și apoi ne întoarcem în sat, — i-a spus Matei mamei sale.
Lidia a zâmbit:
— Bine, băiete, deci de data asta Doina nu-și invită prietenele, poate așa e mai bine, sărbătoriți doar voi doi.
Fiul nu ascunde nimic de mama lui, îi povestește adesea cu cine a vorbit, pe unde a fost. E vară, vacanță, iar el studiază la un colegiu de construcții, peste un an îl termină. Doina e din același sat, cu un an mai mică decât Matei. Lidia o vede cu ochi buni, fata nu fumează, deși după școală nu a mai urmat nimic, lucrează ca vânzătoare la magazinul din localitate.
Lidia a scos din portofel câteva bancnote și i le-a întins fiului.
— Ține. Dar vezi, nu face risipă. Și întoarceți-vă mai devreme, nu e bine să umblați pe întuneric prin sat.
Matei a sărutat-o pe mama sa pe obraz, a vârât banii în buzunarul blugilor și și-a încălțat adidașii. În autobuzul sătesc era aer înăbușit, dar el mergea cu geamul deschis, vântul îi flutura părul blond. Doina stătea lângă el, într-o rochie ușoară cu buline, cu un rucsac mic pe spate.
— La mulți ani, strălucești, — a spus el când ea a coborât la stație.
— Mulțumesc, — a zâmbit Doina și și-a ajustat cureaua rucsacului. — Îți vine să crezi? Pentru prima dată în viață am vrut să sărbătoresc nu cu o mulțime, ci… doar cu tine. Fără gălăgie, fără băutură. Doar ca să-mi amintesc.
Ieșind din autobuz, el i-a luat mâna, și au pornit pe strada principală, printre vitrine, pe lângă fântâna decorativă unde stropii se așezau pe asfaltul încins. Matei i-a cumpărat un buchet de trandafiri roșii; ea a spus că îi plac trandafirii și l-a mulțumit.
În cafenea era confortabil, se auzea o muzică lină, mirosea a vanilie și cafea. Au comandat, iar la desert le-au adus un tortuleț cu o singură lumânare. Când chelnerul a aprins flacăra, Doina a închis ochii, și-a pus o dorință și a suflat lumânarea.
— Nu spui? — a întrebat Matei.
— Nu se poate, — a zâmbit ea viclean. — Dar dacă se împlinește, îți voi spune.
Seara s-au plimbat pe faleza orașului, au mâncat înghețată, au râs și s-au fotografiat pe fundalul apusului. Pe la unsprezece s-au urcat în ultimul autobuz spre sat.
Acasă lumina era aprinsă. Lidia, așa cum promisese, lăsase pe masă sub un șervet plăcinte calde și făcuse ceai proaspăt. Auzind pașii, a ieșit în hol; Matei venise cu Doina.
— Ei, sărbătorita, ți s-a împlinit dorința? — a întrebat ea îmbrățișând-o pe Doina.
— Încă nu, — a zâmbit ea. — Dar parcă a fost cea mai frumoasă zi, pe care mi-o voi aminti multă vreme.
Matei stătea lângă, cu părul ciufulit, fericit, privind-o pe mama sa și pe fata pe care o iubea; simțea că în clipa aceea avea totul. Nici prea mult, nici prea puțin. Exact cât trebuie pentru fericire.
Seara după ziua de naștere a Doinei s-a prelungit mult după miezul nopții. Lidia s-a retras în dormitor, în sufragerie se auzea o muzică domoală, iar Matei și Doina stăteau pe jos, cu resturile de plăcinte și bomboane întinse pe măsuța de cafea. Vorbeau despre una, despre alta: despre colegiu, despre munca la magazin, despre faptul că toamna, poate, Matei va fi trimis în practică la centrul județean.
— Plăcintele s-au răcit, — a spus Lidia, oprindu-se în ușă. — Să le încălzesc?
— Nu, mamă, ne-am săturat, — a răspuns Matei ridicând privirea. — Du-te la culcare, mâine ai de muncă. Eu o conduc pe Doina.
Lidia a dat din cap, dar nu s-a grăbit să plece. S-a așezat pe marginea fotoliului și, privind-o pe Doina, a spus deodată:
— Știi, când Matei avea vreo zece ani, a adus acasă cinci copii. Ploua cu găleata, erau uzi, murdari, cu bețe, ca niște haiduci. Am venit de la muncă și… gălăgie, larmă, casa plină de copii.
Doina a privit-o întrebătoare.
— Le-am turnat tuturor cacao cu lapte, am scos dulceața bunicii. Iar eu m-am așezat într-un colț cu o carte și i-am ascultat. Se certau atât de nostim cine să fie regele piraților, iar Matei, dacă l-ai fi văzut — a zâmbit mama — i-a așezat pe toți la locurile lor, fiecăruia i-a spus unde e cana lui și n-a supărat pe nimeni. Atunci am înțeles: dacă un copil învață încă din copilărie să fie prieten, atunci știe și să iubească.
Matei a scărpinat ceafa jenat, iar Doina i-a pus mâna lui pe genunchi și a spus încet:
— Mama mea spunea mereu că în casă trebuie să fie liniște. N-am adus niciodată prietene acasă. Nici colegele de școală nu îndrăzneam să invit. Așa că… atunci când Matei mi-a spus că la voi se poate orice, n-am crezut la început.
Lidia s-a ridicat, s-a apropiat de Doina și a atins-o de umăr:
— Așa e. Vii mâine să bei ceai? Dimineață coc iar plăcinte cu varză.
Doina n-a mai rezistat, a îmbrățișat-o, și-a ascuns nasul în umărul ei și a șoptit:
— Mulțumesc.
Matei se uita la ele și tăcea, dar în piept îi era cald și liniștit, ca în seara aceea ploioasă din copilărie, când mama împărțea cacao piraților. Când a condus-o pe Doina acasă, Lidia dormea deja.
Întorcându-se, Matei s-a dus în camera lui, dar n-a putut adormi multă vreme. Se uita la lună prin geam și se gândea cât de ciudată e viața: crești, și totul revine la ce te-au învățat în copilărie. Și dacă mama a lăsat odată străinii în casă, ca el să nu se teamă de oameni, acum el a lăsat-o pe Doina în inima lui, ca să nu se teamă de dragoste.
Știa că o va vedea din nou azi, mâine, și în fiecare zi cât ține vacanța. Apoi, se va vedea. Important e că se au unul pe altul, că mama e aproape, și că nimeni nu se teme de nimeni.
După câteva zile, Lidia însăși a invitat-o pe Doina la prânz. A întins masa, a pus colțunași cu vișine și, când fata a trecut timid pragul, a spus:
— Intră, fată. Așază-te. La noi e simplu: ce avem, aia e pe masă. Știu că mama ta nu-ți permitea să aduci musafiri, dar acum nu mai ești musafiră, ești de-ale casei. Și ține minte: casa noastră e și a ta.
A trecut aproape o săptămână de la acea zi de naștere memorabilă. Vara era toridă, prăfuită, iar satul își trăia viața domoală: grădini, udat, șezători pe bănci seara. Lidia se întorcea de la magazin cu cumpărături când la răscruce s-a întâlnit cu Ana, sora mai mare a Doinei. Ana împingea un cărucior în care sforăia liniștit băiatul ei de șase luni.
— Bună ziua, mătușă Lido, — a strigat-o Ana. — Nu ne-am văzut de mult. Ce faceți?
— Slavă Domnului, trăim încetișor, — a răspuns ea, ajustând punga. — Dar tu? Văd că băiețelul a mai crescut.
— Crește, — a zâmbit Ana. — Of, e năzbâtios, dar e fericire, desigur. Apropo, am auzit de la Doina cum a sărbătorit cu Matei ziua. Mi-a povestit așa de entuziasmată!
Lidia s-a luminat la față:
— Păi cum altfel? E fata fiului meu, cum să nu-l las? El e băiat serios, fără prostii. I-a ales cadoul, a comandat cina, pe scurt, a făcut totul ca ea să-și amintească.
— Da, Matei e de treabă, — a fost de acord Ana. — Băiat frumos, bine crescut. Nu ca unii de pe-aici, numai în telefoane stau, nici o vorbă bună nu scoți de la ei.
Au mai vorbit puțin despre vreme, despre prețuri, despre fânul care urma. Ana era gata să împingă căruciorul mai departe, când deodată s-a oprit, s-a codit, apoi, ca din întâmplare, a dat drumul:
— De fapt, Matei al dumneavoastră e băiat de nădejde. I-am spus și Doinei. Dar ea, știți ce mi-a răspuns… Asta rămâne între noi, bineînțeles. A zis că nu prea e pe gustul ei, dar merge, cât timp n-are pe altcineva. Mai bine cu el decât să stea singură. Scuzați, mătușă Lido, poate vorbesc prea mult, dar dumneavoastră sunteți de-ai noștri, înțelegeți.
Ana a dat din umeri, a zâmbit vinovat și a pornit cu căruciorul mai departe, lăsând-o pe Lidia înmărmurită în mijlocul străzii. Cumpărăturile din pungă păreau deodată mai grele, iar soarele prea orbitor.
— Așa ceva, — i-a trecut prin minte femeii. — Deci ea îl ține de rezervă… Iar Matei, cu toată inima, cadouri, ziua petrecută cu ea, iar ea… ca un obiect pus pe raft, până găsește ceva mai bun.
Acasă, Lidia a intrat supărată. A pus ceainicul în tăcere, a vărsat făina într-un borcan, dar totul îi cădea din mâini. Ar fi vrut să-i spună imediat fiului, dar s-a abținut. Matei era adult, trebuia să se descurce singur. Dar inima de mamă o durea.
Au trecut două zile. Matei umbla posomorât, răspundea monosilabic, și nici măcar plăcintele lui preferate nu-l înveseleau. Lidia nu s-a mai putut abține și seara, când el stătea pe prispă și privea cerul, l-a întrebat cu grijă:
— Băiete, e totul în regulă cu Doina?
Matei a tăcut mult, apoi a articulat printre dinți:
— Gata, mamă. S-a terminat. Ieri m-am întâlnit cu băieții, mi-au spus că au auzit… păi, Doina umblă și le zice tuturor că eu nu-i sunt prea necesar, că ea e cu mine doar așa, până întâlnește pe cineva „mai bun”. Iar mie-mi spunea în față că mă iubește, că sunt singurul…
Vocea i s-a frânt. Lidia s-a așezat lângă el, i-a pus mâna pe umăr:
— Atunci n-a fost să fie, băiete. Se vede că n-a înțeles ce-i dragostea adevărată. Nu te supăra, dar mama vede dintotdeauna cine vine cu bine și cine doar se uită.
— I-am dat eu telefon ieri, — a continuat Matei. — I-am spus că știu tot. La început a zis că nu-i adevărat, că prietenii au încurcat-o. Apoi, mamă, a explodat și a zis: „Și ce dacă am gândit așa? Ce voiai? Sunt tânără, trebuie să aleg. Nu ești nici cel mai frumos, nici cel mai bogat, dar eu sunt tot cu tine…”
Lidia a oftat adânc și l-a strâns la piept:
— Dumnezeule… Iart-o, băiete, nu ține ranchiună, viața pune totul la locul lui.
— Da, mamă, nu vreau să fiu varianta de rezervă. Să-și caute „mai bunul”.
Matei n-a mai vorbit despre Doina. Și când a doua zi ea a venit în fugă în curtea lor și l-a chemat spunând: „Matei, iartă-mă, n-am vrut să zic așa”, el a ascultat-o și a intrat în casă.
Lidia s-a uitat pe fereastră, a clătinat din cap și a spus încet:
— Prea târziu, fetito. Ai spus ce ai gândit. Acum trăiești cu asta.
Doina a stat, a mai stat, apoi a plecat. Și n-a mai venit niciodată. Vara își urma cursul. La sfârșitul lui iulie, Matei a plecat în oraș — trebuia să facă practică pe un șantier, la o firmă de construcții. A plecat cu bucurie: avea nevoie de schimbare, să se distragă. Iar acolo, pe șantier, a cunoscut-o pe Viorica.
Viorica lucra în același birou, ca dispecer. Nu era înaltă, cu bucle blonde frumoase, vorbea încet, dar sigur. Râdea ca un clopoțel și nu întreba niciodată câți bani are sau unde a fost ieri. Se interesa de el: cum i-a fost ziua, dacă e obosit, ce a visat. Matei se uita la ea și nu-și venea să creadă.
După șase luni, i-a cerut-o de soție. Viorica n-a ezitat: a spus „da” cu o bucurie atât de sinceră, încât inima lui Matei a bătut mai repede.
— N-am regretat nici o clipă, — i-a șoptit ea mai târziu, la starea civilă, când el i-a înfășurat inelul pe deget.
Lidia, la nuntă, aproape plângea de fericire. Lângă ea stăteau prietenele vechi, vecinii, și toți spuneau într-un glas:
— Ce cuplu frumos! Și mireasa e atât de blândă, liniștită, se vede că are inimă bună.
După doi ani s-a născut Ștefănel — un băiat zdravăn, cu ochi albaștri, care a devenit imediat favoritul bunicii. Matei și Viorica veneau în sat în fiecare weekend. Ștefănel alerga prin curte, aduna flori pentru bunica, iar seara stătea în poala ei și asculta povești.
Într-o zi, toamna târziu, Lidia stătea în bucătărie, iar Matei o ajuta să curețe cartofi. Afară burnița, la masă stătea Viorica cu Ștefănel în brațe.
— Mamă, — a spus deodată Matei, — îți amintești de povestea cu Doina?
— Îmi amintesc, băiete, — a oftat ea.
— Mă bucur că s-a întâmplat așa. Dacă nu m-ar fi trădat, n-aș fi întâlnit-o pe Viorica. Și n-am fi avut pe Ștefănel, — s-a uitat la soția și la fiul său, iar ochii i s-au aprins.
Lidia a zâmbit, și-a șters mâinile de prosop și l-a mângâiat pe nepot:
— Așadar, tot ce se întâmplă e spre bine. Ai spus tu: nu vreau să fiu de rezervă. Acum, pentru Viorica și pentru băiat, ești cel mai important. Și asta, băiete, e cel mai de preț.
Viorica n-a întrebat nimic, cunoștea povestea și nu era geloasă pe trecut. L-a luat pe soț de mână și a spus încet:
— Fericirea iubește liniștea, Matei. Și noi n-o vom risipi.
Lidia se uita la familia ei așa cum era: fără secrete, fără planuri de rezervă, doar iubirea care trăiește nu în vorbe, ci în fapte. Și știa: de acum totul va fi bine. Totdeauna.
