– Femeie, ia-ți prosopul de pe șezlong, dacă pleci, că nu se ocupă locurile de dimineață, – o doamnă corpolentă în pareu floral i-a tăiat calea Sânzianei spre ieșirea de pe plajă.
– Vin oameni, n-au unde să se întindă, iar tu de trei ore ai doar niște papuci.
Sânziana a scos în tăcere pânza decolorată de sub saltea și a rulat-o strâns. Printre degete i s-a scurs nisip fin, lăsând pe piele dâre cenușii. Faleza micii stațiuni, strânsă între stânci și apă, fierbea de agitația amiezii.
Difuzorul de pe turnul de salvare răgușea, invitând la o plimbare de seară pe mare, iar la cișmea se formase o coadă de copii țipători și mame obosite.
Sânziana mergea spre casa de oaspeți pe o alee îngustă asfaltată, printre tarabe nesfârșite cu colaci și scoici. În buzunarul șorturilor i-a sunat telefonul – gazda, doamna Mărioara, îi reamintea să ridice rufele curate de la spălătorie.
Concediul ăsta, cumpărat cu banii strânși un an și jumătate, trebuia să fie un timp de liniște, dar până acum aducea doar agitație și oboseală de la oameni străini.
A cumpărat pachet la mare, dar a dat peste rușinea veche La poarta pensiunii, sub un salcâm bătrân și răsfirat, stătea un bărbat în pantaloni de in deschiși și cămașă lejeră. Fuma, scuturând cenusa în tufele de hortensii, și privea trecătorii. Părul de la tâmple îi albise, pe frunte i se adânciseră cute, dar trăsăturile acelea drepte, felul de a ține bărbia și obiceiul de a răsuci inelul de argint – le-a recunoscut imediat.
Acum optsprezece ani, omul ăsta lăsase pe noptieră un bilet pe spatele unei facturi de curent și dispăruse din oraș cu două zile înainte de nuntă.
În camera mică de la etajul doi, pe care Sânziana o închiriase pentru două săptămâni, mirosea a ierburi uscate și mobilă ieftină de plastic. Un ventilator vechi pe noptieră bâzâia, împrăștiind aerul cald prin încăpere. Lucrurile erau la locul lor: rochia de vară împăturită pe spătarul scaunului, rândul de creme pe oglindă, un roman polițist deschis pe pat. Previzibilitatea asta a rutinei îi dăduse întotdeauna senzația de control asupra vieții pe care odată trebuise s-o reconstruiască, ca pe o supieră spartă.
Seara, când căldura cedase locul brizei răcoroase de mare, cineva a bătut ușor la ușa de lemn a verandei comune. Sânziana, care turna apă într-un pahar, a înghețat. A lăsat mâna pe masă.
– Sânziano, sunt eu, deschide, – a venit din spatele ușii un bariton cunoscut, devenit mai răgușit și mai adânc. – Am aflat de la gazdă în ce cameră stai. I-am făcut un mic cadou și mi-a spus.
S-a apropiat, a tras zăvorul subțire. Vlad stătea în prag, ținând în mâini un coș de nulele cu căpșuni coapte și o sticlă de vin. Vecina din camera alăturată, o tânără vopsită blond, ieșea să fumeze pe terasa comună și a încetinit pasul, cercetându-l pe oaspete.
– Ei, bună, – Vlad a trecut pragul, a lăsat coșul pe marginea mesei și s-a lăsat pe un scaun de plastic. – Atâția ani au trecut. Dar tu aproape că nu te-ai schimbat, doar privirea ți-a devenit aspră, nu te poți apropia.
– De ce ai venit? – s-a dat înapoi spre fereastră, lipindu-și spatele de pervaz. Privirea i-a alunecat pe fața lui, remarcând micile semne ale vârstei: o ușoară împlinire în umeri, o chelie pe creștet, pungi sub ochi.
– Trebuie să vorbim, Sânziano. Atâta timp s-a dus, am fost proști, orgolioși, – s-a aplecat înainte, sprijinindu-și palmele pe genunchi. – În toți anii ăștia mi-am adus aminte. Te-am căutat, pe cuvânt. Dar cunoscuții spuneau că ai plecat în Maramureș, iar tu ești la sud, la odihnă. Eu m-am cazat la sanatoriu, la trei case distanță, și te-am zărit întâmplător pe plajă, în mulțime.
– Căutat? – a rânjit ea, fața rămânând calmă. – Optsprezece ani m-ai căutat, Vlad? În județul vecin? Sau la trei ore de autobuz?
– Probleme erau atunci, înțelegi? – a oftat el, dând din mâini. – Abia începusem afacerea, datorii, treburi cu oameni serioși. M-au strâns tare, Sânziano. Vroiau să-mi ia firma, mă amenințau. Unde să te târăsc după mine? Am plecat de dragul tău, să nu te bag în belea. Eram tânăr, prost, credeam că așa e mai bine. Voiam să te scap de coșmarul ăla.
Prin fereastra deschisă s-a auzit un plâns puternic de copil – pe terenul de joacă cineva căzuse de pe trotinetă. La bucătăria de la parter s-au auzit oale zgomotoase, apoi un cuțit tăind pe fundul de lemn – gazda pregătea cina. Viața obișnuită și agitată a casei de oaspeți curgea mai departe, prefăcând cuvintele bărbatului într-un zgomot deșert.
Soarele dimineții pătrundea prin perdelele subțiri, desenând pe linoleum dungi galbene lungi. Sânzinea ședea la bucătăria comună, așteptând să fiarbă ibricul de cafea. Vecinele de la etaj, două femei în vârstă din Iași, șușoteau la chiuvetă, spălând un recipient de plastic.
– Măi, Sânziano, dar pețitorul tău a întrebat-o pe Mărioara cât stai și dacă ești singură, – a întors-o cea mai tânără, cu o pedichiură viu colorată. – Bărbat serios, se vede imediat. Mașina la poartă – scumpă, neagră. Politicos din cale-afară, i-a adus Mărioarei o cutie de bomboane. Vezi să nu pierzi norocul, la vârsta noastră nu găsești așa bărbați pe drum.
– Nu găsești, – a repetat încet Sânziana, privind apa care fierbea.
Vlad a prins-o pe la prânz lângă dig, când a început o ploaie măruntă, împrăștiind imediat oamenii pe sub streșini și în cafenele. A apărut lângă ea, ținând deasupra o umbrelă mare, neagră, și a luat-o de cot. Mirosea a tutun și a apă de colonie.
– Hai să cinăm în seara asta într-un loc decent, Sânziano? La cinci kilometri de aici e un restaurant excelent, direct pe stâncă. Stăm de vorbă, ne aducem aminte de tinerețe. Acum sunt liber, de trei ani m-am despărțit de nevastă, n-am copii. Am totul: firmă în București, casă la țară, apartament mare. Numai sufletul lipsește. Tu mi-ai lipsit, sinceritatea aia de altădată.
Sânzinea s-a oprit, eliberându-și brațul. S-a întors spre el. L-a privit atent în ochi, încercând să găsească măcar o umbră a băiatului de nouăsprezece ani pe care îl iubise cândva, pentru care fusese gata să lase facultatea și să plece. Dar în fața ei stătea un străin, un bărbat de patruzeci de ani prea încrezut, care încerca să-i cumpere simpatia cu o cină la restaurant.
– Am alte planuri pentru seara asta, Vlad.
– Lasă, ce planuri poți avea în fundătura asta? – a strâmbat el din nas, dând din mână spre blocurile gri ale stațiunii. – Cât ai dat pe pachetul ăsta? O nimica toată. Eu îți dau mai mult într-o singură zi, dacă te muți la mine la sanatoriu, e un lux liber. Nivelul tău nu e să te înghesui la privat, să zornăi oale la bucătăria comună. Tu vei trăi ca o regină. Ce, taci? Chiar n-a mai rămas nimic din ce-a fost?
Pe lângă ei a trecut o pescăriță locală, cărând o geantă frigorifică grea. A aruncat Sânzianei o privire rapidă, în care se citea curiozitatea obișnuită: ia uite, ce țanțoșă, întoarce nasul de la un asemenea bărbat.
Din drum s-a auzit un scrâșnet de frână – șoferul unui autobuz era cât pe ce să lovească un câine. O clipă s-a lăsat tăcerea, întreruptă doar de picăturile de ploaie izbind materialul umbrelei.
– Știi, Vlad, – Sânzinea a făcut un pas înapoi, ieșind sub ploaia măruntă. – Mama mea după plecarea ta a stat două luni în spital. Cu tensiunea. Iar rochia de mireasă a atârnat în dulap trei ani, nici nu puteam s-o arunc, mi-era greață s-o privesc. Crezusem că ți s-a întâmplat o nenorocire, te-am căutat prin cunoscuți. Iar tu mă salvai. De datorii. În liniștita Brăilă, unde te știa fiecare câine.
– Ei, de ce scormonești trecutul? – Vlad a ferit privirea, răsucind inelul pe deget. – Cine dintre noi la nouăsprezece ani n-a făcut prostii? Erau treburi, mă zvârcoleam cum puteam, voiam să supraviețuiesc. Acum pot repara tot. Orice dorință ți-o împlinesc, înțelegi? Vrei – mâine mergem în oraș la un giuvaergiu?
Ploaia spre seară s-a întețit, prefăcându-se în torenți cu furtună. Apa bătea cu putere în geamurile casei de oaspeți, inundând curtea îngustă și transformând aleile argiloase în șuvoaie de noroi. Turiștii stăteau în camere, din ferestre se auzeau televizoare și pocnet de domino.
Sânzinea ședea pe pat, cu genunchii la gură. Înăuntru era liniște, ca și cum rana veche se închisese în sfârșit. Nu mai avea nici furie, nici dorința de a-și vărsa ofensele, nici durerea care o împiedicase să înceapă relații noi. Rămăsese doar o ușoară nedumerire cât de mult întârziase omul ăsta cu promisiunile lui de viață frumoasă.
Pe la zece seara, telefonul a sunat din nou. Pe ecran apărea un număr necunoscut, dar Sânzinea știa cine e.
– Gândește-te bine, Sânziano, – Vlad vorbea tare, strigând peste zgomotul ploii. – Mai stau aici până la sfârșitul săptămânii. Camera trei sute doi, corpul principal. Vino, stăm de vorbă fără toată mizeria asta. Destul ți-ai arătat caracterul, suntem oameni apropiați. Atâția ani pierduți din pricina prostiilor, de ce să mai pierdem timpul cu supărări?
– Noapte bună, Vlad, – a spus ea cu vocea netedă și a apăsat butonul roșu.
S-a ridicat, s-a dus la fereastră și a tras draperiile bine, izolând camera de furtuna dezlănțuită afară. Viața mergea de mult pe alt drum, iar pe drumul acela nou pentru Vlad nu mai era loc.
Vineri, vremea s-a întors din nou la frumos. Cerul se curățase, albastru, soarele bătea încă de dimineață, făcând asfaltul să emane un miros greu. Faleza s-a umplut din nou de oameni în șorturi viu colorate și saltele gonflabile.
Vlad nu mai apăruse la poarta pensiunii. Mărioara dimineața a observat în treacăt că văzuse mașina neagră îndreptându-se spre șosea – pesemne că musafirul se cazase înainte de termen.
– Și a plecat comersantul tău, Sânziano, – gazda scutura un covoraș pe sârmă. – Dar tu ești proastă, fată, iartă-mă pe mine, baba. Un bărbat așa arătos, cu bani. Puteai să locuiești acum în București, nu în biroul tău pe doi bani. Și ce ți-a lipsit? A fugit băiatul în tinerețe, s-a speriat de răspundere. Acum voia să-și spele păcatul.
Sânzinea n-a răspuns, doar a zâmbit. A luat prosopul, geanta cu o carte și a pornit spre mare, străduindu-se să meargă pe partea umbrită a străzii.
Seara, când soarele începea să apună la orizont, colorând apa în roz, ședea la marginea digului, departe de cafenelele gălăgioase și terenurile de joacă. Mirosea a apă sărată, a iod și a alge aruncate pe mal după furtună. Sânzinea a scos din pungă niște smochine cumpărate de la piață și a rupt cu grijă fructul în două.
Jos, lângă apă, un bătrân în pălărie decolorată de soare punea cu răbdare un vierme pe cârlig, iar nepotul său de vreo șapte ani urmărea firul. Viața simplă și obișnuită curgea înainte.
Sânzinea a luat o gură de apă minerală călduță și a privit apusul stingându-se. În față mai rămânea o săptămână întreagă de concediu.
