Orice mamă a unui băiat ajuns mare se lovește de clipa când în viața lui apare iubirea. Așa s-a întâmplat și cu Maria: ea l-a crescut singură pe Andrei, de când era mic, dar într-o zi el a anunțat că s-a îndrăgostit și se căsătorește. Parcă de curând îl legăna în brațe, îl băia, îi ungea genunchii juliți cu verde de metil. Se bucura de primele reușite la școală, iar acum el, student în anul cinci la Construcții, frumos și matur, își afirma independența în luarea deciziilor.
Maria se obișnuise cu liniștea. Nu cu acea liniște goală, răsunătoare, a unui apartament părăsit, ci cu cea care vine noaptea târziu, când televizorul e stins, Andrei s-a închis deja în camera lui cu manuale, iar ea stă la bucătărie cu o cană de ceai. Liniștea în care, de douăzeci de ani, învățase să-și asculte propria inimă.
Andrei crescuse tăcut, dar neclintit. Ca trestia care se îndoaie, dar nu se rupe. Ea îl crescuse singură, din ziua în care Ion, aflând de sarcină, își făcuse geamantanul în cinci minute și spusese:
— Măriuca, ești o fată mișto, dar eu nu joc jocurile astea.
Ușa se trântise atât de tare, încât căzuse tencuiala. Și acum fiul lui, acest Andrei tăcut și neclintit, care peste șase lume urma să ia diploma roșie de la Facultatea de Construcții, într-o seară, la cină, spusese dintr-o dată:
— Mamă, mă însor.
Maria se înecă cu ceaiul.
— Ce-ai spus?
— Eu și Viorica am hotărât să depunem actele. Vreau s-o cunoști mai bine.
Ea puse cana pe masă. Ceramica izbi surd lemnul. «Am hotărât» — asta era cel mai înfricoșător. În spatele acestor cuvinte stătea o altă voință, o altă lume, în care fiul ei urma să se cufunde cu capul, fără măcar să privească adâncimea.
— Cine e? — întrebă Maria cu un glas pe care nici ea nu și-l recunoscu.
Andrei roși, dar nu-și feri privirea. La douăzeci și trei de ani învățase deja să privească drept, așa cum îl învățase mama:
— Bărbatul nu ascunde ochii, nici când e vinovat.
— Viorica. Are douăzeci și opt.
Vârsta declanșă în mintea Mariei primul semnal de alarmă. Cinci ani diferență. Nu doi, nu unul. Dar inima îi bătea deja în presimțiri.
— Și ce face la douăzeci și opt?
— Lucrează… e recepționeră la un salon de înfrumusețare, — Andrei oftă, ca înainte de a sări în apă rece. — Are un băiat, Iorgu. Copilul are trei ani.
Liniștea care fusese în bucătărie până atunci părea acum o binecuvântare. Venise o altă liniște – neliniștitoare și grea, ca betonul turnat în cofraj.
— Adică, — glasul Mariei vibra, — vrei să spui că la douăzeci și trei de ani, când colegii tăi abia încep să trăiască, tu iei o femeie cu copil… un copil străin?
— Nu e străin. Dacă mă însor cu Viorica, va fi al meu.
— A, va fi al tău! — Maria se ridică de la masă, lovind cu șoldul colțul. — Înțelegi măcar ce înseamnă asta? Să-l hrănești, să-l îmbraci, să-l tratezi, să-l duci la grădiniță, să-i faci lecțiile, să plătești pentru cercuri? Tu ești încă student! Tu abia peste șase luni te vei pune pe picioare!
— Am găsit deja de lucru. În paralel cu facultatea. Salariu mic, dar…
— Dar tu vrei să-i duci în spinare pe amândoi? — îl întrerupse Maria. — Și dacă se naște al vostru? Trei?
Andrei își strânse maxilarul. Maria văzuse acest gest de o mie de ori la tatăl lui. Și de fiecare dată prevestea încăpățânare pentru care ea plătise mai târziu.
— Mamă, oprește-te. Nici măcar n-o cunoști pe Viorica.
— Și ce-ar trebui să știu? — Maria se plimbă prin bucătărie ca o tigroaică în cușcă. — Că e mai mare? Că are deja o experiență nereușită? Că-și caută un tată pentru copilul ei, pentru că tatăl adevărat, pesemne, a fugit, ca și tatăl tău? Eu te-am crescut singură! Fără bărbat, fără ajutor, fără pensie alimentară, pentru că taică-tu a fost cel mai mare laș! Iar acum tu vrei să-ți iei în spate povara altuia? Ești gata la douăzeci și trei de ani să fii tată pentru un băiat străin? Gata să nu dormi nopțile când se îmbolnăvește… Gata să uiți de călătorii, de libertate, de faptul că ai putea trăi și pentru tine? Ești gata să-ți asumi o asemenea responsabilitate?
— Dar tu? — întrebă Andrei încet. Maria îngheță.
— Ce eu?
— Tu ai uitat de libertate? Tu ai dormit nopțile când eu eram bolnav? Tu ai călătorit? Tu ai trăit pentru tine?
Maria deschise gura, dar nu ieși niciun sunet.
— Tu ai făcut asta pentru mine, — spuse Andrei. — Pentru mine, mamă. Iar eu o voi face pentru ei. Și nu mă vei opri.
Ea stătea, cu mâna la piept, simțind cum îi bate inima. În acest băiat care o privea acum sfidător, văzu dintr-o dată nu pe fiul ei, ci un alt om. Unul mai puternic decât ea. Sau mai prost? Nu știa.
— Andrei, îți vei distruge viața, — oftă Maria.
— Mamă, fiul tău e mare, deschide ochii… E viața mea, și vreau să fii alături. Dar dacă nu — e alegerea ta.
Andrei ieși din bucătărie. Ușa camerei lui se închise încet, aproape tandru. Iar Maria rămase în mijlocul câmpului de luptă devastat, unde nu știa să se predea, dar victoria mirosea a singurătate.
Se lăsă pe scaun, își acoperi fața cu palmele și plânse pentru prima oară după mulți ani, nu de neputință, ci pentru că fiul ei se dovedise cu totul altfel decât îl învățase ea. Se dovedise mai bun. Și asta durea cel mai tare.
A doua zi dimineață, Maria se trezi cu capul greu și cu o hotărâre ciudată. Noaptea aproape că nu dormise: se întorsese, privise tavanul, răsfoise în minte tot ce-i spusese fiului. Cuvintele fuseseră crude. Poate prea crude. Dar oare nu din dragoste? Nu din teama pentru el?
Andrei plecase devreme la facultate, nici măcar nu micase dejunul. Pe masă rămăsese cana lui cu cafea băută pe jumătate. Maria se uită mult la ea, apoi vărsă resturile în chiuvetă și, deodată, luă o decizie de care tresări ea însăși.
— Mă duc, — spuse bucătăriei goale. — Să văd eu pe această… Viorica.
Adresa o știa. O ceruse de la Andrei încă de ieri, prefăcându-se că doar pentru orice eventualitate. Să știe, dacă se întâmplă ceva. Fiul se încordase atunci, dar îi dictase. Blocul vecin cu cinci etaje, numărul șaptesprezece, apartamentul patruzeci și opt. Etajul trei, la dreapta de la lift.
Maria își puse o rochie simplă, cercei discreți, ca să nu creadă cineva că se bagă în suflet cu pretenții. Apoi se gândi și luă de pe raft o mașinuță. Mică, roșie, cu roți galbene. I-o cumpărase lui Andrei acum vreo cincisprezece ani, dar el crescuse demult, iar mașinuța zăcea în dulap, amintire a vremurilor când fiul o plimba pe covor și imita cu gura motorul.
— Măcar lui Iorgu să-i ajungă, — gândi Maria și se miră de propriul gând.
La intrare, stătu un minut, își aranjă părul și apăsă butonul interfonului.
— Cine? – răspunse un glas feminin, blând, domol.
— Bună ziua. Sunt Maria, mama lui Andrei. Pot să intru?
O pauză lungă. Maria regretase deja că venise.
— Acum mă va trimite, și bine face. Cine sunt eu să vin nepoftită?
Dar ușa țâșni și se deschise.
Etajul trei, la dreapta de la lift. Apartamentul patruzeci și opt. Ușa era deja întredeschisă, iar în prag stătea Viorica.
Maria se așteptase să vadă pe oricine. O frumusețe dichisită cu gene false și buze cărnoase. O prădătoare care vânează băieți tineri și naivi. Dar în fața ei era o fată simplă. Obosită, cu o ușoară umbră sub ochi, drăguță și blândă, în blugi și un pulover moale. Părul strâns într-un coc neglijent. Fața fără machiaj, dar vie, cu trăsături regulate. Nu zâmbea, dar nici nu se încrunta. O privea pe Maria calm și chiar, i se păru, cu o înțelegere tristă.
— Bună ziua, — spuse Viorica. — Intrați. Scuzați dezordinea.
Apartamentul era mic și foarte curat. Mobilă veche, dar îngrijită, canapeaua acoperită cu o pătură curată. Pe pervaz — o mușcată. În colț — o măsuță de copil cu plastilină. Maria intră în bucătărie, se așeză pe un taburet, și atunci din cameră ieși Iorgu.
Maria îngheță. Băiatul era drăguț, deschis la păr. Bucle blonde, ochi mari, cenușii, obraji rumeni. Ținea în mână o bilă albastră de plastilină și o privea pe musafira nepoftită cu curiozitate, fără teamă.
— E mătușa Maria, — spuse Viorica domol. — Spune «bună ziua».
— Bună ziua, — bolborosi Iorgu, fără să rostească bine, și imediat se ascunse după piciorul mamei, dar tot se uita.
Maria nu-și aminti cum scosese mașinuța din geantă. Cum o întinsese cu mâna tremurândă. Cum spusese:
— Pentru tine. Ia-o.
Iorgu se uită la mamă. Ea dădu din cap. Atunci băiatul făcu un pas înainte, luă mașinuța și, dintr-o dată, zâmbi larg, atât de copilăresc și nevinovat, încât Mariei i se rupse ceva înăuntru.
— Mulțumesc, — spuse el, și începu imediat să o plimbe pe podea, imitând motorul.
Îi amintea de propriul ei fiu. Maria se uita la el și nu-și putea lua ochii. Bucle blonde, ochi cenușii serioși, expresia concentrată a feței. Îi amintea de Andrei cel mic, care și el plimba odată mașinuțe pe covor.
— Seamănă cu Andrei, — spuse Maria cu glas tare.
Viorica ridică sprâncenele mirată.
— Adevărat? Mie nu mi se pare.
— Nu la înfățișare, — răspunse Maria încet. — Ci… în hotărâre. În seriozitate. Andrei la trei ani stătea la fel: strângea buzele și putea să se joace o jumătate de oră fără să se abată. Eu atunci lucram, iar el stătea în cameră pe podea și era ocupat. Nu plângea niciodată, nu făcea mofturi.
Tăcu, mirată de propriile cuvinte.
— De ce-i spun asta femeii care, poate, vrea să-mi fure fiul…
Dar Viorica nu întrebă nimic. Se așeză pur și simplu în față, își puse mâinile pe masă și ascultă. Tăcut. Fără milă în ochi, dar și fără indiferență. Iar Iorgu între timp împinse mașinuța la picioarele Mariei, ridică privirea și spuse:
— Mătușă, știi să faci garaj? Mama nu știe, iar eu vreau.
Maria simți cum buzele i se întind de la sine într-un zâmbet.
— Știu, — spuse ea. — Știu multe.
Și se lăsă pe podea, în cameră, chiar pe covorul ros, lângă acest băiat străin. Luă în mâini cuburile, cuburi obișnuite cu litere, și începu să construiască un perete. Iorgu țipă de bucurie și începu să-i paseze piesele.
Se jucaseră aproape o oră. Maria uitase de ce venise. Uitase de supărări, de temeri, de ce voise să-i spună acestei femei. Pur și simplu construia un garaj. Apoi un pod. Apoi un turn pe care Iorgu, încântat, îl dărâma cu mașinuța.
— Biii-bi! — striga băiatul. — Ura!
Viorica stătea în ușă, cu brațele încrucișate, și se uita la ei. Pe fața ei se perindă mirare, speranță, neîncredere. Maria ridică privirea și întâlni ochii ei. Și în acel moment, în camera mică, cu mușcata pe pervaz, înțelese de ce venise de fapt. Nu să judece. Ci să-și amintească.
Își aminti de ea tânără, speriată, singură cu un prunc în brațe. Își aminti cum nimeni nu venise la ea. Cum nimeni nu construise garaje fiului ei. Cum așteptase ca măcar cineva să vină și să spună: «Sunt cu tine».
Plânse. Încet, fără sughițuri, doar două lacrimi îi alunecară pe obraji.
— Mătușă, ce ai? — Iorgu se opri speriat, strângând mașinuța la piept.
— Nimic, Iorguțule, — Maria șterse lacrimile cu dosul palmei și îi zâmbi, cu un zâmbet deschis, adevărat, așa cum nu zâmbise nimănui în afară de Andrei. — E de bucurie.
Se uită la Viorica. Și spuse:
— Cred că am greșit. Pot să vin mâine, să te ajut cu Iorgu? Dacă nu te superi.
Viorica dădu din cap. Și zâmbi și ea pentru prima dată.
Când Maria ieși din bloc, se întuneca. În ferestre se aprindeau lumini. Stătu, respiră aerul și scoase telefonul. Îi scrise lui Andrei un singur rând:
— Fiule, adu-i duminică pe la noi la clătite. Și mașinuța ta roșie i-am dat-o lui Iorgu.
Răspunsul veni după un minut:
— Mulțumesc, mamă.
Maria băgă telefonul, ridică ochii spre cer și șopti:
— Nu-i nimic, ne vom descurca. Doar că acum suntem mai mulți.
Tot ce fusese rău se risipi curând. Iorgu o numea bunică, iar ea se topea în îmbrățișările lui. Simțea de parcă o cunoștea pe Viorica dintotdeauna. Iar Viorica și Andrei anunțară că în curând familia se va mări.
— Din egoismul meu, aproape că i-am distrus destinul fiului meu, — gândi Maria. — Viorica e o soție și o mamă minunată, nici nu vreau să mă gândesc ce altă femeie ar fi putut fi în locul ei…
